"Strada" vietii (~~~Original~~~)

[Nefertiti]

                               4. Sam ajunge într-un harem


      Micul Samuel ajunse într-un harem, căci cadâna principală a acelui harem îl cumpărase. Ea era cea mai frumoasă dintre cadâne, avea un trup mlădiu, de parcă ar fi fost tras printr-un inel, păr lung de culoarea mierii, bogat, mătăsos, căzând ca o cascadă peste spatele ei, avea o faţă delicată, cu trăsături fine, ochi albaştrii precum cerul. Numele ei era Ama şi vroia să-şi păstreze statutul de primă-cadână. Sultanul Talib îi promisese că-şi va păstra statutul dacă reuşeşte să-i aducă un moştenitor.       
      În ciuda faptului că era tânăr şi viguros, sultanul nu putea avea copii. Cu mult timp în urmă, pe când nu devenise încă sultan, Talib, adolescent fiind, era un afemeiat fără pereche. Tatăl său, pe vremea aceea sultan, aflase că fiul său avea prostul obicei să viziteze haremul acestuia. Când îl prinsese cu o cadână, hotărâse ca până la moartea lui să-l pună să păzească haremul. Oamenii sultanului, ascultaseră porunca şi-l trataseră pe Talib ca pe oricine altcineva ce devenea paznic al haremului : îl făcuseră eunuc.
      După moartea tatălui său, Talib îi luase locul. Tradiţia cerea să-şi aleagă o nevastă care avea să devină primă-cadână peste haremul lui. Acestuia îi fusese foarte greu să aleagă o soţie. Când venise vremea ca Talib să-şi aleagă soţie, acesta precizase clar că soţia lui va fi acea cadână care se încumetă să-l accepte de soşa cum era el, ştiind că el fusese în trecut eunuc. Cât timp adolescentul Talib fusese eunuc la harem, cadâna principală de atunci, o învăţa pe Ama cum să devină la rândul ei cadână şi aceasta se îndrăgostise în secret de Talib. Singura care îndrăznise să-i spună în faţă că îl acceptă aşa cum era fusese Ama. Talib o acceptase de soţie, cu timpul îndrăgostindu-se şi el de ea. Tot Ama fusese cu ideea unei adopţii, pentru a-i oferi lui Talib un moştenitor.
      Ama, care primise acceptul lui Talib cu privire la adopţie, angajase cei mai buni spioni ai săi pentru a-i găsi un copil, de sex masculin, care să devină următorul moştenitor al haremului. Spionilor săi, ea le ordonase ca cel pe care îl vor aduce să nu fie mai mic de trei ani, dar nici mai mare. Spionii, răspândiţi prin toate colţurile lumii făcuseră tot posibilul să împlinească cerinţele stăpânei lor. Toţi, în afară de unul ce se afla în Sicilia dăduseră greş. Cel care se afla în Sicilia reuşise să-şi ţină stăpâna la curent prin mici bilete trimise prin porumbei voiajori. Ama era foarte încântată de rapoartele spionului ei din Sicilia, dar era conştientă că nu trebuia să-şi facă prea mari speranţe.
      Într-o zi toridă de vară, pe când Ama se odihnea, aflându-se în harem alături de două slujnice care-i făceau vânt, spionul său îşi anunţă prezenţa. Unul din eunucii haremului o pusese la curent pe cadână că spionul ei din Sicilia cerea să fie primit în audienţă. Ea făcu semn celorlalte cadâne să plece şi apoi spuse eunucului să-l poftească pe spion înăuntru.
      Spionul, cunoscut numai după numele său de cod ce era Scorpionul Roşu, pătrunse înăuntru, urmat de Sam, care era doar speriat.
   ─ Ce veşti aduci ? îl întrebă Ama
   ─ Am găsit ceea ce căutaţi, zise el, împingându-l în faţă pe Sam.
      Ama se ridică de pe divan şi se apropie de micul Sam. Începu să se uite la el, inspectându-l ca pe un obiect ce-i fusese adus. Acesta stătea cuminte, nu spunea nimic, pentru că oricum nu înţelegea limba în care se vorbea cu el.
   ─ De unde provine copilul ?
   ─ Din Sicilia. Nu are importanţă cum am reuşit să-l găsesc. Nu are un trecut încă. Din câte am înţeles eu îl cheamă Samuel Thompson.
   ─ Samuel ? Va trebui să-i schimb numele. Altceva ?
   ─ Copilul are trei ani şi este foarte sănătos. Nu există acte pentru el.
   ─ Bună treabă, zise ea pocnind din degete.
      Doi slujitori veniseră lângă ea cu un cufăr. Aceasta-l deschise şi luă două pungi din el. Punguţele erau pline de bani de aur, ce puteau fi vânduţi.
   ─ Ţine, zise ea. Pentru eforturile tale ! Acum pleacă !
      Spionul se înclină şi ieşi, lăsându-l pe Sam în grija ei.
   ─ Zaretta ! strigă ea.
      De undeva veni o femeie cu părul castaniu şi ochii verzi care spuse :
   ─ Da, stăpâna mea !
   ─ Vezi ce limbă vorbeşte acest băiat şi ai grijă de el. Misiunea ta de azi înainte este să-i dai educaţia cuvenită pentru a deveni următorul nostru sultan.
   ─ Am înţeles, stăpână.
   ─ Acum plecaţi amândoi !
      Zaretta se duse spre copil şi-l luă de mână. Acesta se lăsă purtat prin fel de fel de coridoare sau încăperi, până într-o cameră simplă, dar frumos ordonată. Mobilierul din acea cameră, obiectele, cărţile erau într-o armonie plăcută. Îl aşeză pe pat şi se uită la el, inspectându-l la rândul său, fiind mulţumită de ceea ce vedea.
   ─ Cum te cheamă ?
      Copilul nu răspunse.
   ─ Probabil nici nu ştie să vorbească, îşi zise ea. Va fi o muncă tare grea. Cadâna noastră are mari pretenţii de la tine. De-ai ştii ce te aşteaptă de aici încolo, ai fugi încotro ai vedea cu ochii. Înţelegi ce vreau să spun, micuţule ?
      Sam o privea cu nişte ochi mari, semn clar că nu înţelegea nimic din ceea ce i se întâmplă.
   ─ Of, oftă ea. Ce bine că nu înţelegi nimic.
      Zaretta îl luă pe Sam şi începu să se ocupe de el. Ştia cum trebuia să se ocupe de copii, pentru că prin mâinile ei trecuseră mulţi copii.
      Între timp, în Los Angeles, Carrie, cum o alintau părinţii pe Anna-Carina, creştea în sânul marii ei familii. Anii trecură rostogolindu-se şi curând, Carrie ajunsese la gimnaziu. Era cea mai bună din grupa ei şi încetul cu încetul Susan observă că fata ei are foarte multe înclinaţii artistice. În tot ce ţinea de artele plastice, Carrie excela, dar mai mult excela în scris. Participase la multe cercuri literare, la concursuri şi luase foarte multe premii. Părinţii săi o lăsaseră să se hotărască la ce liceu avea să se ducă. Carrie, în vârstă de 13 ani, alesese un liceu modest, fiind la grupa de ştiinţă-arte plastice.
      În vreme ce pentru Carrie începea o nouă etapă din viaţa ei, Sam ajunsese şi el la vârsta de 13 ani, Zaretta fiind pentru el şi mamă şi tată.

               5. Plăceri „interzise”. Fuga lui Sam.

      Zaretta, cea care fusese aleasă pentru a-i da o educaţie lui Sam, avusese mult de lucru cu el. În primul rând fusese nevoită să îl înveţe să vorbească, apoi să scrie şi să citească. Datorită blândeţii ei, răbdării ei nemăsurate, Sam, căruia i se pusese numele de Famir, învăţase foarte multe lucruri. Era singura persoană educată din harem, ce avea o vastă cultură şi deţinea nenumărate cărţi. Lui Sam nu-i plăcea numele de Famir, dar se folosea de el, dacă vroia să rămână  viaţă, căci văzuse ce le putea face sultanul celor care nu-i ascultau porunca.
      Pe sultan, Sam nu-l văzuse decât o singură dată, când Ama, îl prezentase. Pentru că Zaretta îl învăţase cum să se poarte, acesta fusese mulţumit de alegerea soţiei lui, răsplătind-o în bijuterii şi noi slujnice. Prin slujnice, el înţelegea fete tinere, fără vre-un căpătâi, care erau duse în harem şi pregătite pentru a deveni cadâne.
      Într-o zi, sultanul o chemă la el pe Zaretta. Aceasta se înfăţişă înaintea lui.
   ─ Cum merge educaţia lui Famir ?
   ─ Înaintează, stăpâne.
   ─ Vreau să rămân singur cu Zaretta. Doar eu cu ea ! Plecaţi !
      Toţi ceilalţi plecară, iar cei doi rămăseseră singuri.
   ─ Spune-mi, şi-a început educaţia sexuală ?
   ─ Este prea tânăr. Are doar 13 ani, stăpâne !
   ─ Şi ce dacă ?! Eu am început de la 12 ani ! E destul de matur să înveţe şi partea asta.
   ─ Dar, stăpâne...
   ─ Încerci să mi te împotriveşti ?
   ─ Nu, stăpâne.
   ─ Aşa credeam şi eu. Să te ocupi personal de asta !
      Zaretta plecă şi se duse spre camera ei. Era abătută. Sultanul fusese categoric în porunca sa. Cum putea ea oare să facă ceea ce îi ceruse sultanul ?
      Ajunse în camera ei şi se aşeză gânditoare pe pat. Sam citea o carte, dintre sutele pe care ea le avea. O zări pe Zaretta tristă.
   ─ Ce e cu tine mamă ?
   ─ Ţi-am spus să nu-mi mai spui aşa.
   ─ Ce s-a întâmplat ?
   ─ N-ai înţelege, copile !
   ─ Am 13 ani ! Pune-mă la încercare !
      Zaretta oftă îndelung, apoi îi povesti despre porunca sultanului.
   ─ Sultanul când dă o poruncă, deobicei se interesează dacă porunca sa a fost înplinită până la capăt ?
   ─ Nu numai că întreabă. Îmi va porunci să te aduc în faţa lui şi o să te întrebe cum a mers iniţierea ta.
   ─ Atunci, găsesşte pe altcineva, care este dispus să facă în locul meu ceea ce a poruncit sultanul. Îi voi cere Marii Cadâne nişte bani. O să inventez eu ceva şi apoi, după ce găseşti persoana potrivită, îl plătim, iar eu o să stau ascuns şi o să privesc tot ce se întâmplă, pentru ca atunci când mă întreabă sultanul, să ştiu ce-i povestesc.
   ─ Dar asta tot păcat este.
   ─ Da, dar unul mai mic faţă de cel cerut de sultan.
   ─ Dar îţi merge mintea, nu glumă ! Unde-ai învăţat să fii atât de deştept ?
   ─ Uiţi că eu nu am restricţii în palatul sultanului. Învăţ multte doar privind şi auzind.
      Zaretta îi zâmbi şi ascultă de Sam, începând să caute persoanele dispuse la planul lui. Sam, în schimb, îi ceru Amei bani spunându-i că vrea să îi cumpere sultanului un dar. Aceasta-l crezuse şi-i dăduse suficient de mulţi bani. Inteligent şi foarte descurcăreţ din fire, Sam îi cumpărase şi sultanului ceva valoros. Era doar un puşti de 13 ani, dar mintea lui strălucită, îl făcea să pară un adolescent de 18 ani.
      Astfel, Sam îi plăti din plin pe oamenii găsiţi de Zaretta, care vroiseră să facă ce le spunea el şi făcu rost şi de un cadou pentru sultan. Un anume obiect pe care acesta-l râvnea de mult timp. Pentru Talib, oamenii erau nişte obiecte, iar Sam remarcase, nu de puţine ori, că acestuia i se cam scurgeau ochii după o tânără ce se afla în harem. Cu acea tânără plănui să-i facă pe plac sultanului. Planurile lui Sam erau ingenioase, cu atât mai mult cu cât era doar un puşti.
      În seara cu pricina, Sam, bine ascuns, privi pentru prima dată plăcerile interzise ale sexului. Cât de terifiant, amuzant sau constructiv fusese pentru Sam să privească acele scene life de sex, numaii el ştia. El privi acea întâmplare ca pe o lecţie de viaţă, fără să-şi facă probleme în privinţa psihicului său. Pentru cineva din afară, căruia el i-ar fi povestit acea întâmplare, acea situaţie ar fi fost catalogată drept act de curaj sau de nebunie.
      A doua zi, sultanul, nerăbdător să afle dacă i-a fost ascultată porunca, îi chemă la el pe Zaretta şi pe Famir. Aceştia se înfăţişară la poruncă, Sam având grijă să aibă cadoul pregătit.
   ─ Zaretta, porunca mea a fost ascultată ?
   ─ Da stăpâne !
   ─ Ei, Famir, cum a fost ?
   ─ Stăpâne, cer îngăduinţa să rămânem doar între patru ochi. Am şi un cadou pentru Luminăţia Ta.
      Linguşit de vorbele lui Famir, Talib porunci să fie lăsat singur cu acesta.
   ─ Deci ? întrebă sultanul
   ─ Am o propunere pentru stăpânul meu.
   ─ Ce propunere ?
   ─ Alegeţi dumneavoastră ce e mai bine : să vă prezint în detaliu noaptea trecută sau să vă arăt cadoul pregătit special pentru stăpânul meu.
   ─ La ce cadou te referi ? întrebă acesta curios.
      Samuel se duse la o uşă, în spatele căreia aştepta cadâna pe care pusese sultanul ochii şi o pofti înăuntru. De cum o văzu, lui Talib începură să-i strălucească ochii, căci era îndrăgostit lulea de aceasta. Ceea ce el nu ştia era că tânăra Nadira îl plăcea şi ea.
   ─ Acesta este cadoul meu, stăpâne. Doriţi să vă povestesc ce-am trăit eu noaptea trecută sau să experimentaţi singur ?
   ─ Băiete, îmi place că eşti isteţ. Poţi pleca !
      Samuel se retrase, foarte mulţumit că planul său de a nu povesti nimic din ceea ce văzuse funcţionase şi-l lăsă pe sultan într-o companie foarte plăcută. Când ieşi, altă problemă : Ama aştepta ieşirea lui de-acolo.
   ─ Bine că ai ieşit, zise ea îndreptându-se spre uşă.
      Sam, speriat, zise :
   ─ Stăpână, unde mergeţi ?
   ─ Nu dau socoteală la nimeni unde merg eu, răspunse ea îngâmfată.
   ─ Stăpână, îmi pare rău că vă opresc, dar sultanul mi-a zis să nu mai las pe nimeni să intre acolo.
   ─ De ce ?
   ─ Nu l-am întrebat. Am ascultat doar porunca.
   ─ Bine ! zise ea.
      Ama trecu pe lângă Sam, iar acesta răsuflă uşurat. Se întoarse în camera lui.
   ─ Zaretta, nu mai pot rămâne aici. Am spus mult prea multe minciuni. Se va descoperi până la urmă. Trebuie să fug de-aici !
   ─ De când aşteptam să-ţi doreşti asta ! Am un frate care este în America. El te-ar putea ajuta.
   ─ Şi tu ?
   ─ Eu rămân aici. Mie nu are ce să-mi facă.
      Zaretta îl pregăti pe Samuel de fugă chiar în noaptea aceea. Cu ajutorul unor oameni, Sam ajunse într-un avion de mărfuri ce urma să ajungă în Franţa, unde Zaretta avea o soră căreia îi povestise totul şi aceasta promisese că o ajută. Condiţiile de călătorie erau foarte aspre, Sam fiind nevoit să stea ascuns într-o cutie până în Franţa, unde avea să fie preluat de sora Zarettei. Cum tot palatul era ocupat cu diverse, fuga lui Sam se petrecu în cele mai optime condiţii, cutia ce trebuia să ajungă în Franţa fusese urcată fără prea multe incidente în avionul de marfă.

[Nefertiti]

                           6. În America

      Ascuns într-o cutie mare de lemn, Sam reuşise să fugă din haremul lui Talib. Printr-o crăpătură a cutiei putea să vadă că se afla în cala avionului de marfă. Erau multe alte cutii acolo şi saci. Zborul cu avionul de marfă dură câteva ore bune şi el adormi, fiind obosit. La un moment dat, simţi că avionul nu se mai mişcă, deci acest lucru însemna că aterizase pe aeroportul comercial din Franţa. Simţi cum cutia lui este luiată pe sus de un utilaj special, cu ajutorul căruia se descărcau şi celelalte cutii.
      Câtă vreme stătuse la curtea sultanului, Sam învăţase multe limbi străine, Zaretta şi alte câteva femei de la harem dându-i lecţii. Cu ajutorul cărţilor şi a micilor conversaţii zilnice, Sam ajunsese să cunoască vreo patru limbi străine, pe care le vorbea fluent. Cutia în care se afla acesta ascuns fusese lăsată jos şi auzi voci de bărbaţi care se apropiau de marfa ce era descărcată din avion.
      Unul dintre bărbaţi, cu voce gravă începu să întrebe :
   ─ De unde provine marfa aceasta ?
   ─ Din Asia în special. Cutiile acestea înalte vin din Tibet. Cele mijocii vin din Turcia. Celelalte de prin toată Asia.
   ─ Astea mici şi albe vin de la musulmani, nu ?
   ─ Nu ştim.
   ─ De acolo vin, cu siguranţă. Numai musulmanii trimit cutii atât de albe, de parcă ar fi date cu var. Le verificăm pe toate. Nu ştim niciodată ce trimit canaliile alea. Poate fi o bombă strecurată înăuntrul lor. Începeţi cu aia de-acolo !
      Bărbatul care vorbise indicase chiar cutia în care se afla Sam ascuns. Văzu cum nişte oameni, înarmaţi cu răngi veneau să desigileze cutia aceea şi să vadă ce era înăuntru. Sam se simţea pierdut, căci dacă l-ar fi descoperit, nu ştia ce soartă avea să-l aştepte. Auzi o altă voce care spuse :
   ─ Să nu îndrăzniţi să vă atingeţi de acea cutie !
   ─ Cine eşti dumneata să ne spui nouă ce să facem ?
   ─ Numele meu nu contează, dar poate hârtia aceasta vă lămureşte.
      Sam văzu cum bărbatul care ordonase verificarea cutiilor citeşte o hârtie şi apoi spune :
   ─ Îmi cer scuze. Nu ştiam că aşa se prezintă situaţia. Hei ! strigă acesta la oamenii care înfiseseră deja răngile în cutie ca s-o desfacă.
      Oamenii se opriră.
   ─ Verificaţi-le pe celelalte. Cutia aceasta are alt regim. Îmi cer încă o dată scuze şi puteţi ridica coletul.
   ─ Vă mulţumesc.
      Îl văzu pe cel care obţinuse coletul cum era numită cutia lui că pune vreo patru oameni, care să ridice acea cutie. Oamenii luară cutia şi o duseră la o dubă, băgând-o înăuntru. Misteriosul bărbat ce reuşise să salveze cutia de la a fi deschisă, se urcă şi el în dubă şi maşina se puse în mişcare. După un timp, Sam nu mai simţi nici zgâţâielile maşinii. Cutia fusese scoasă din dubă şi pusă în alt loc. Se auziră nişte uşi închizându-se, apoi capacul cutiei înlăturat. Sam era speriat, ghemuit într-un colţ de cutie, neştiind ce avea să mai urmeze pentru el.
   ─ Nu te speria, copile, auzi el o voce de femeie vorbindu-i pe franceză.
      Sam se uită la persoana care-i vorbise.
   ─ Acum eşti printre prieteni. Înţelegi ce vreau să spun ?
      Făcu semn din cap că da, dar nu vroia să iasă din cutie sub nici un chip.
   ─ Surioară, o auzi pe aceeaşi necunoscută spunând, ai avut dreptate. Nu vrea să iasă de-acolo !
      Sam se uita în continuare cu nişte ochi mari. Lângă cutie veni Zaretta. Lui i se lumină chipul, în ciuda faptului că nu înţelegea cum de era ea acolo.
   ─ Hai, zise ea, ieşi din cutie. Acum ai ajuns în Franţa.
   ─ Zaretta ? întrebă el uimit.
   ─ Chiar ea. Ai de gând să ieşi odată şi să-ţi povestesc cum de sunt aici  sau rămâi acolo ?
      Sam ieşi din cutie şi ea îi prezentă surorii ei. După ce-i dădură să mănânce, cele două îi spuseră lui Sam despre planul lor. Sam se bucura că Zaretta era acolo. Se odihni în acea zi, mâncă pe săturate şi dormi din plin, iar a doua zi, se puse la punct partea a doua a planului, pentru ca Sam să ajungă în Los Angeles, unde se afla fratele Zarettei. Cum avea doar 13 ani şi nu putea călători fără însoţitor, sora Zarettei aranjă să călătorească împreună cu ea.
   ─ Eu mă întorc înapoi, zise Zaretta.
   ─ De ce ?
   ─ I-am cerut voie sultanului să mă lase să-mi vizitez sora în Franţa. Am venit aici cu o cursă rapidă de avion şi te-am aşteptat. Acum trebuie să mă întorc. Mi-a acordat numai o noapte timp lipsă de la harem.
   ─ S-a aflat de fuga mea ?
   ─ Sam ?
   ─ Da ?
   ─ Crezi în miracole ?
   ─ Nu ştiu.
   ─ Stai liniştit. Chiar dacă o să se afle, sultanul nu are ce să-mi facă. Deocamdată, sultana este acaparată de un tânăr ce se pare că o vizitează cam des noaptea în ultimul timp, dacă înţelegi la ce mă refer.
   ─ Şi sultanul ?
   ─ E total subjugat de cadoul pe care i l-ai oferit tu.
   ─ Mama mia ! Dar tu ? O să te descurci ?
   ─ Plănuiesc să-i cer eliberarea sultanului.
   ─ Crezi că ţi-o va acorda ?
   ─ Nu ştiu. Mai vedem noi. Acum, s-o asculţi pe sora mea ca să ajungi la fratele meu.
   ─ Cum îl cheamă ?
   ─ O să-ţi păstrezi vechiul nume de familie, Thompson. Pe fratele meu îl cheamă Charles Thompson şi se ocupă de afaceri. Are o companie foarte mare şi puternică şi nu are copii, deoarece soţia lui a decedat de puţină vreme. A făcut numeroase demersuri pentru a putea adopta un copil, dar marea majoritate a lor au eşuat. Nu a găsit un băiat pe care să-l crească să-i ofere o educaţie şi căruia să-i lase afacerea lui. Îmi scrie foarte des şi mi-a povestit necazurile lui în mai multe scrisori. Am decis să-i scriu despre tine. I-am oferit prin scrisoare toate datele ce le ştiam despre tine, sănătatea ta şi educaţia pe care ai primit-o de la mine. El mi-a dat ideea să te ajut să ajungi în America, unde vei deveni oficial fiul lui, asta dacă vrei şi tu, bineînţeles.
   ─ Şi tu o să fii mătuşa mea ?
   ─ Da.
   ─ Abia aştept să ajung în America.
   ─ Ştiu. Mai e mult încă până ajungi acolo. Acum, noi doi ne luăm rămas bun, căci nu ştiu când o să ne mai vedem.
   ─ Ai grijă de tine !
      Zaretta îşi luă rămas bun de la toţi şi soţul surorii sale o conduse la aeroport. Între timp, Amelié, sora Zarettei îl pregătea pe Sam de plecarea lor în America.
   ─ Eşti nepotul meu şi călătoreşti cu mine. Mergem în America la fratele meu. Am aranjat tot. Eşti gata ?
   ─ Da.
      Cei doi, ajutaţi de Julien, soţul lui Amelié, ajunseră în aeroport. Acolo nu avuseră niciun fel de probleme şi se urcară în cursa spre New York, unde trebuiau să ajungă şi să schimbe avionul spre Los Angeles. După ore bune de mers, cei doi ajunseră pe pământ American. Pericolul trecuse. La Los Angeles, călătorii fuseseră aşteptaţi de Charles şi se duseră amândoi la casa acestuia.
   ─ Aţi avut probleme surioară ? întrebă acesta când toţi se aflau în sufrageria casei lui.
   ─ Nu. Niciuna. La vama din Franţa au fost ceva probleme, dar slavă Domnului, s-au rezolvat.
   ─ El este Sam ?
   ─ Da, el este !
   ─ Mă bucur să te cunosc, băiete. Eu sunt Charles.
   ─ Îmi pare bine, domnule.
   ─ Se vede că Zaretta s-a ocupat de educaţia lui cât de cât. Ţie cum îţi mai merge, Amelié ?
   ─ Bine.
   ─ Bun. Alege-i tu o cameră băiatului şi lasă-l să se odihnească. De mâine vom vedea ce mai este de făcut !
      Amelié îşi ascultă fratele şi se duse împreună cu Sam să-i aleagă o cameră.

            7. Intersectare

      Samuel alese dintre camerele pe care i le prezentase Amelié, cea de-a doua mătuşă a lui, una cu decoraţiuni simple, nici prea mare, nici prea mică, unde bleul şi albul formau o armonie plăcută şi liniştitoare. Mătuşa lui îl lăsă să se odihnească şi să se acomodeze cu noul fus orar. După un somn bun, îl trezi şi coborâră amândoi la masă.
   ─ Câte limbi ştie să vorbească ? întrebă Charles
   ─ Sora mea ţi-a scris şi despre asta ?
   ─ Da. Păstrez şi acum scrisorile ei.
   ─ Ştiu araba, spaniola, engleza şi franceza, domnule, răspunse Sam.
   ─ Ce politicos eşti. Sam, te rog să nu  mai fii atât de rigid, reticent. O să vezi că ne vom înţelege foarte bine. Ce zici, vrei să-ţi arăt Los Angeles-ul şi să-ţi cumpărăm ceva îmbrăcăminte ?
   ─ Da.
   ─ Te simţi în stare ?
   ─ Da, domnule.
      Charles, împreună cu sora sa şi Samuel plecară prin Los Angeles la cumpărături. Fiind un prosper om de afaceri, Charles alegea cele mai bune magazine de îmbrăcăminte. Nu frecventa magazinele luxoase, deşi şi-ar fi permis, dar nu-i plăcea să dea peste oameni plini de fiţe, aroganţi, care făceau pe deştepţii. Prefera magazinele curate, cu preţuri bune, chiar dacă erau mai modeste, în sensul de mai puţin cunoascute.
      Mergând ei aşa prin diverse magazine, la insistenţele repetate ale lui Amelié, ce vroia să-şi ia ceva elegant, intrară într-un magazin de lux.
   ─ Nu-ţi poţi lua din Franţa acel ceva elegant ? o dojeni fratele său.
   ─ Vreau să-i fac o surpeiză soţului meu la o petrecere. Sunt sigură că va merge cu mine şi în Franţa ca să-mi aleagă el ceva, dar vreau să-mi cumpăr eu ceva, fără ştirea lui.
   ─ Aşa deci ! Vrei să-l impresionezi pe Julien, nu ?
   ─ Da.
   ─ Bine. Caută-ţi ceva interesant, du-te să-l probezi şi noi ne dăm verdictul.
   ─ Bine.
      Amelié era super încântată.
   ─ Du-te să-ţi alegi şi tu ceva, Sam, dacă tot suntem aici.
   ─ Bine.
      În timp ce Sam se ducea printre rândurile cu umeraşe pe care erau cămăşi, tricouri, pantaloni, costume Amelié deja îşi alesese ceva şi se dusese într-o cabină de probă. Pe unul din rânduri era şi Anna-Carina, ce se împrietenise la liceu cu un băiat mai mare decât ea cu un an. Numele lui era Richard şi despre el, Carrie auzise fel de fel de zvonuri. Intrigată de mulţimea zvonurilor auzite despre acest Richard, acceptase să iasă cu el şi acum era la acel magazin, căutându-i o cămaşă.
      Richard era un băiat de bani gata, căruia i se oferea totul şi o rugase pe Carrie să-i fie prietenă, pentru că făcuse un pariu cu amicii din gaşca lui. O rugase, de asemenea să îl ajute să-şi ia o cămaşă, căci el nu se prea pricepea la asta. Carrie găsise una albastră şi una roşie şi nu se putea hotărî pe care să i-o ducă la cabina de probă.
      Gândindu-se ea aşa, îl observă pe Sam, care îşi alegea şi el o cămaşă. Îşi luă inima în dinţi şi se îndreptă spre el.
   ─ Scuză-mă, pot să-ţi cer ajutorul ?
   ─ Da, zise el întorcându-se spre ea.
      Când se întoarse spre ea, avu impresia că timpul se opreşte, că în jurul lor nu se mai mişca nimic. Ea se afundă pur şi simplu în ochii lui Sam, de un albastru magnific, încât avu impresia că se află în mijlocul unui ocean. Amândoi se îmbujorară, simţind cum inima lor bătea mai tare. Era dragoste la prima vedere. Amândoi îşi dădură seama de asta.
   ─ Mă ajuţi şi pe mine ? rupse ea tăcerea în cele din urmă.
   ─ Da.
   ─ Prietenul meu, aflat într-o cabină de probă m-a rugat să-i aleg o cămaşă şi eu nu mă pot hotărî pe care să i-o duc.
   ─ Îi place albastru sau roşu ?
   ─ Nu cred. Cred că îi place mov sau verde. Nu ştiu prea bine, pentru că nu ne cunoaştem de multă vreme.
   ─ Înţeleg, răspunse el.
      Sam mai căută o vreme prin cămăşi şi găsi una mov şi una verde.
   ─ Uite şi una verde şi una mov. Duceţi-le pe toate patru. Să-şi aleagă el ce vrea.
   ─ Mulţumesc.
      Carrie se îndepărtă, iar Sam se întoarse spre Charles, viitorul lui tată, care îşi admira sora.
   ─ Ei, Sam, ce spui ? Amelié are gusturi bune ?
   ─ Da, cred că da. Nu ştiu prea bine.
   ─ Tu ţi-ai luat ceva ?
   ─ Da, o cămaşă.
   ─ Amelié, schimbă-te şi hai să plătim marfa. Ne mai aşteaptă şi altele de făcut.
   ─ Bine.
      În timp ce cei doi o aşteptau pe Amelié, Richard, însoţit de Carrie, veni    să-şi plătească marfa. Nu alesese o singură cămaşă, ci le luase pe toate patru. Carrie îi mulţumi din ochi lui Sam pentru ajutor, pe când Richard era preocupat să-şi achite cămăşile, iar Sam îi întoarse mulţumirile zâmbindu-i. Apoi Amelié veni cu rochia şi Charles plăti achiziţiile şi plecară şi ei din magazin. Aceea fusese prima intresectare a drumurilor celor doi tineri.

[Sharra Naght]

frumos..drum...aaaa....capitol

[Nefertiti]

                                   8. Sam ajunge la liceu

      După ce toţi trei cumpăraseră ceea ce era necesar, se întoarseră acasă la Charles, unde Amelié îl ajută pe Sam să-şi ordoneze îmbrăcămintea cumpărată în şifonier. În seara aceea Amelié plecă spre Franţa cu un avion ce făcea o escală la New York. Sam şi Charles îşi luară rămas bun şi se întoarseră acasă.
   ─ Sper că mă vei considera un bun prieten al tău, căruia poţi să-i spui orice, Sam. Ştiu că n-o să mă poţi vedea ca pe un tată.
   ─ O să încerc, domnule.
   ─ Mâine o să avem zi plină. Trebuie să mergem să semnăm nişte documente prin care tu eşti de acord să devii fiul meu şi până la majorat să fii trecut în actele mele. Să-ţi iei cartea de identitate şi actele prin care devii oficial american. Toate astea le vom face împreună dimineaţa. După amiaza, am chemat pe cineva care să-ţi testeze cunoştinţele ca să vedem dacă poţi merge la liceu, că la şcoală în niciun caz nu poţi. Crezi că eşti pregătit pentru toate astea ?
   ─ Toate astea înseamnă să-mi încep existenţa ca Samuel Thompson, care era şi numele meu dat de măicuţele care au avut grijă de mine. Sigur că sunt pregătit.
   ─ Bine. Acum, du-te şi odihneşte-te ! Mâine este o zi grea.
      A doua zi, de dimineaţă, după micul de jun, cei doi, merseră spre serviciul de adopţii unde se făceau documentele prin care se dovedea că Sam este fiul lui Charles. Îmbrăcaţi amândoi la costume, ajunseră la agenţia unde Charles făcuse demersurile. Un agent social îl luă pe Sam într-un birou, unde-i puse câteva întrebări. După aceea, acesta ieşi şi documentele fuseseră semnate şi parafate. Cei doi merseră mai apoi la serviciul de Stare Civilă pentru a-i face lui Sam un certificat de naştere, astfel că ziua de 27 iulie a acelui an devenise oficial ziua de naştere a lui Sam. Serviciul de Stare Civilă îi completă certificatul de naştere în conformitate cu vârsta pe care o avea la momentul actual. Astfel căpătă Sam identitate. Nu mai era un copil al nimănui şi în ciuda faptului că trecutul lui până atunci nu era cunoascut, Sam era oficial cetăţean american.
      După ce toate actele fuseseră semnate şi eliberate, cei doi se întoarseră acasă şi mâncară împreună de prânz, Charles sărbătorindu-l pe Sam a cuvenea : un tort mare cu 13 lumănări aprinse. După prânz, veni şi persoana chemată de Charles să-i testeze cunoştinţele lui Sam, cei doi fuseseră lăsaţi singuri în biroul lui Charles de-acasă, urmând ca apoi să vină în sufragerie pentru a se vedea ce era de făcut mai de parte. Întrevederea dintre testat şi testator dură câteva ore bune şi apoi cei doi merseră în sufragerie.
   ─ Cum a mers testarea, domnule Gregory ?
   ─ Aveţi aici toate concluziile mele referitoare la testele pe care i le-am dat şi      v-am scris şi câteva nume de licee unde ar putea Sam să meargă fără probleme.
   ─ Bine. Mulţumesc Gregory.
   ─ Cu plăcere, amice. Oricând !
      Gregory, cel care îl testase pe Sam plecă, iar Charles se uită peste documentele ce conţineau evaluările fiului lui.
   ─ Văd că te-ai descurcat foarte bine la teste. Ce-ar fi să începem să vizităm liceele pe care mi le-a recomandat Gregory ?
   ─ Da. Să mergem.
   ─ Nu azi, băiete. Mâine mergem. Oricum, elevii sunt în vacanţa de vară acum.
   ─ Bine, tată.
   ─ Mi-ai spus tată ?!
   ─ Da.
   ─ Mulţumesc.
      Sam se duse în camera lui, iar a doua zi, cei doi merseră pe la liceele pe care Greg i le recomandase. Fiind un  influent şi cunoscut om de afaceri, directorii erau încântaţi să aibă un elev ca Sam în liceele lor, mai ales că Charles venea cu nişte evaluări foarte bune. Testele pe care Greg i le dăduse lui Sam erau complexe şi sofisticate. Dintre toate liceele Sam se orientă spre unul care avea secţiune de ştiinţe, economie şi literatură. Era atras de aceste trei laturi şi directorul acelui liceu îl repartiză la cea mai bună clasă. Coincidenţă sau nu, Sam avea să fie la o clasă paralelă cu cea a Annei-Carina, în acelaşi an cu aceasta. Orele de ştiinţă şi literatură avea să le facă în aceleaşi zile cu grupa la care era şi ea.
      Odată ales liceul şi puse la punct detaliile prin care Sam avea să fie prezentat noilor lui colegi, cei doi se întoarseră acasă, Charles propunându-i lui Sam să meargă amândoi în concediu. Acesta acceptă şi împreună plecară spre Hawaii unde îşi petrecură o vacanţă de neuitat.

            9. Tentaţii

      Când liceul începu, directorul îl duse pe Sam la clasa în care avea să fie. Îl prezentase noilor lui colegi ca fiind un băiat care s-a transferat de la alt liceu la acea clasă. Sam îşi alese o bancă şi se aşeză în ea, fiind atent la ce materii avea în acel an şi ce cărţi sau cursuri trebuia să-şi procure. Colegii lui Sam erau de treabă şi foarte prietenoşi, pentru că era cea mai bună clasă din liceu.
      Primul semestru de liceu trecuse fără prea multe probleme, iar Sam îşi făcuse mulţi prieteni. Era cel mai bun la sport, în special la basket. Participase la o preselecţie pentru echipa de basket a liceului şi obţinuse un loc în echipa proaspăt formată. Antrenorul lor îi botezase Kniders şi în mod surprinzător câştigaseră campionatul liceelor din acel an.
      În semestrul al doilea, Sam avea să aibă parte de o aventură nouă. Trei dintre cei mai buni prieteni ai lui, Michel, Patrik şi Tom îi propuseră lui Sam să cu toţii într-o seară la discotecă. Sam le spuse că o să le dea răspunsul a doua zi. La prânz, ajunse acasă, îşi făcu temele pentru a doua zi şi ghiozdanul, apoi mâncă ceva. Tatăl lui angajase o bucătăreasă pe nume Francis şi aceasta făcea o mâncare delicioasă. Când Charles sosi de la serviciul său, Sam îl abordă într-o discuţie.
   ─ Tată, pot discuta ceva cu tine ?
   ─ Sigur că da.
   ─ Michel, Patrik şi Tom, prietenii mei, mi-au propus să ieşim în gaşcă la discotecă. Una pe care o ştiu ei şi s-a deschis de curând.
   ─ Şi ?
   ─ Şi nu ştiu ce să fac.
   ─ Sam, du-te şi tu şi te mai distrează. Ai grijă numai la tentaţiile ce le poţi vedea sau găsi într-o dicotecă.
   ─ Bine. Mulţumesc.
      A doua zi la şcoală, Sam acceptă ieşirea cu gaşca lui la discotecă chiar în seara aceea. Michael, ce avea maşină, trecu şi pe la Sam să-l ia să meargă la discotecă. Ajunşi la locul cu pricina, intrară înăuntru, unde era lume multă şi de toate felurile. De la liceeni, la studenţi, toţi erau acolo să se distreze. Un glob se învârtea trimiţând fel de fel de raze colorate în semiîntunericul de-acolo. Fumul de ţigară pesrista şi el ca într-o ceaţă plutitoare, iar muzica dată la maxim estompa conversaţiile purtate. Cei trei se aşezară la o masă ceva mai ferită, dar tot aveau impresia că trebuiau să ţipe unul la altul pentru a se auzi ce vorbeau.
   ─ Vreţi ceva de băut, fraţilor ? întrebă Mike, cum îi spuneau ei. Fac eu cinste.
   ─ Ia şi tu nişte bere pentru noi, frate, zise Patrik.
   ─ Sam, tu ce vrei ?
   ─ O cola.
   ─ Asta-i băutură de puşti ! Ia şi tu o bere ca noi, zise Tom.
   ─ Vreau doar cola, răspunse el.
      Mike făcu semn la un ospătar şi ceru bere şi cola.
   ─ Aveţi 21 de ani ? întrebă acesta.
   ─ Nu te interesează !
   ─ Se pare că nu aveţi. Ori luaţi nişte sucuri, ori cola ca şi colegul vostru.
   ─ Bine, adu-ne cola la toţi !
      Băutura cerută se adusese şi Mike scoase pe furiş o sticlă din geaca lui.
   ─ Am dat o tură prin barul lui tata şi am luat asta ! zise el
   ─ Ce-i acolo ? întrebă Patrik
   ─ Habar n-am. Cum am găsit-o am şterpelit-o ! răspunse
   ─ Toarnă, frate, să încercăm ! îi zise Tom
   ─ Eu nu vreau, zise Sam, retrăgându-şi cutia de pe masă.
      Sam începu să se uite prin discotecă. Era curios să vadă ce putea zări prin acea lumină obscură. Undeva într-un colţ opus mesei lor, erau doi tineri care se sărutau de zor, mâinile lui umblând rebele pe sub bluza ei. În alt colţ un grup de tineri îşi făcuseră prea mult de cap cu băutura. Sam privi mai de parte. Deodată, zări la o masă un grup de liceeni, printre care o recunoscu pe necunoscuta ce-l rugase să o ajute cu nişte cămăşi în magazinul unde fusese cu tatăl şi mătuşa sa. Se ridică, vrând să se ducă s-o salute, dar pe la mijlocul distanţei dintre masa lor şi cea la care se afla ea, se opri brusc. Unul din băieţii grupului scoase o pungă bine ascunsă şi le spuse celorlalţi :
   ─ Hai să încercăm ceva mai bun decât băutura.
   ─ Voi nu vorbiţi serios, le spuse Anna-Carina.
      Ceilalţi părură să n-o ia în seamă. Din pungă individul scoase nişte marihuana şi un praf. Umblau cu droguri. Mulţi aleseră marihuana, dar unii mai îndrăzneţi prizară vreo două doze din praful adus.
   ─ Doar n-ai de gând să le urmezi exemplu, o auzi pe aceeaşi necunoscută, spunându-i însoţitorului ei.
   ─ Stai liniştită. Rămân la băutura mea.
   ─ Eşti deja beat.
   ─ Ce dacă ? O să mai iau un rând şi o să mă fac criţă.
   ─ Atunci, eu te las în compania aceasta superbă. Să nu mă mai cauţi, că nu mai suntem prieteni !
   ─ Hei ! Carrie ! Mai distrează-te şi tu ! Nu mai fii atât de rigidă !
   ─ Dacă asta numeşti tu distracţie, nu, mulţumesc, spuse ea ridicându-se şi ieşind din discotecă.
   ─ Mare pierdere ! excalmă cel care fusese părăsit. Se întoarce ea. toate se întorc !
      Sam era revoltat de ceea ce văzuse. S-ar fi dus să le spună vreo două încrezuţilor aceia, dar vroia să vadă dacă fata care plecase e bine. Se duse la masa sa, le spuse amicilor săi că trebuie să plece urgent şi ieşi şi el din discotecă. Afară se uită în toate direcţiile şi o zări pe cea căreia individul îi spusese Carrie.

[Jane]

yay..droguri
uhm..se duce dp Carrie?and..?
au aparut elemente noi

[Nefertiti]

                                      10. Pe o bancă într-un parc

      Sam se apropie de ea, care mergea încet.
   ─ Scuzaţi-mă, spuse el când o ajunse.
      Ea se întoarse cam speriată, dar îl recunoscu pe cel care o ajutase cu acele cămăşi în magazinul unde fusese cu Richard, pe care tocmai îl părăsise.
   ─ Da ? răspunse ea puţin uşurată.
   ─ Bună, sunt Samuel Thompson. Aş dori să te conduc până acasă, să mă asigur că totul este în regulă.
   ─ Tu eşti băiatul care m-a ajutat în magazin.
   ─ Dacă te referi la cele două cămăşi, da, eu sunt.
   ─ Anna-Carina. Îmi pare bine de cunoştinţă. Cei mai mulţi îmi spun Carrie.
   ─ Eu pot să-ţi spun Anna ?
   ─ Chiar te rog. Anna a fost bunica mea. Nu am cunoscut-o niciodată, dar am auzit multe lucruri frumoase despre ea. puţină lume mă strigă Anna, dar când mă strigă cu acest nume, mă simt mai aproape de bunica mea.
   ─ Deci, pot să te conduc ?
   ─ Desigur.
      Cei doi începură să meargă unul lângă celălalt.
   ─ Ai o familie mare ? reîncepu el conversaţia.
   ─ Da. Am un frate mai mare ca mine, care mai are doar anul ăsta şi termină facultatea şi doi nepoţi de la sora tatălui meu.
   ─ Oau. Ce bine de tine !
      Anna-Carina îl privi mirată. Amândoi treceau acum printr-un parc.
   ─ Nu vrei să stăm pe-o bancă ?
   ─ Ba da, dacă îţi face plăcere asta.
   ─ Te rog.
   ─ Bine.
      Se aşezară amândoi pe o bancă.
   ─ De ce ai zis ce bine de mine ? îl întrebă ea.
   ─ Pentru că nu ştiu dacă mai am fraţi sau surori. Tatăl meu din America, m-a adoptat pe ziua de 27 iulie, zi care a devenit oficial ziua mea de naştere. dar nu ştiu de unde vin, cine sunt eu în realitate sau data reală la care m-am născut.
   ─ Cum aşa ?
   ─ Înainte să ajung în America am fost la musulmani. Nu contează în ce ţară. Mai puţin important este lucrul acesta. Am ajuns la curtea unui sultan, cumpărat fiind de oamenii Primei-Cadâne. Înainte de asta, am fost în Italia. Spionii cadânei m-au cumpărat de la un mafiot sicilian. Mai înainte şi de asta am fost crescut de nişte măicuţe de la o mânăstire tot din Italia. Dar se pare că măicuţele m-au găsit în coşul lor cu mâncare. Deci nu ştiu de unde vin de fapt.
   ─ Ce palpitant. O adevărată aventură !
   ─ Nu prea. Neştiind de unde vin, nu pot să nu mă gândesc la fel de fel : dacă am o mamă undeva şi aceasta nu a avut posibilitatea să mă crească sau nu m-a vrut ? Aş vrea să ştiu şi eu astfel de lucruri.
   ─ De ce nu te apuci să cercetezi ?
   ─ Şi de unde să încep ? De la mânăstirea din Italia, unde mi s-ar spune ceea ce deja ştiu: că am fost găsit în coşul de alimente ?
   ─ Ai putea afla de unde şi-au făcut proviziile. Poate vii din acea localitate, ţară...
   ─ Bună idee, dar acum vreu să termin liceul. Sunt la cea mai bună clasă de ştiinţă-literatură.
   ─ Acum mi-am amintit ! Faci parte din Kniders.
   ─ Da, dar nu mă laud cu ata.
   ─ De ce ? Pentru alţii ar fi un motiv de laudă.
   ─ Nu şi pentru mine. Dar destul despre mine. Despre tine ?
   ─ Despre mine ? Viaţa mea e un adevărat roman de aventură ! M-am împrietenit cu nişte fete care mi-au furnizat tot timpul informaţii despre Richard Bronson. Că este aşa, că pe dincolo, că face aşa, că a avut o mulţime de prietene şi alte cele. Cum sunt la clasa de literatură-limbi străine, aveam un referat de făcut despre cel mai popular băiat din şcoală. Nu putea trage altcineva biletul cu acest subiect decât eu ! Şi culmea, cel mai popular băiat era tocmai Richard !
   ─ Despre care auziseşi câte-n lună şi în soare ! completă el. Scuză-mă de întrerupere !
   ─ Nu-i nimic. Aşa este, cum ai zis tu. Aşa că m-am hotărât să îl agăţ, dându-mă prietena lui, pentru a afla mai multe despre el. Un timp, a fost frumos, pentru că mă scotea la restaurante elegante, mă ducea în locuri superbe şi toate liceencele erau invidioase pe mine că eram prietena lui, dar în seara asta, mi-a dat mai mult material decât aş fi dorit.
   ─ Ai să menţionezi şi faza cu drogurile în referatul tău ?
   ─ Doamne, fereşte ! Nu ! Richard este şi foarte răzbunător din fire. Parcă văd că după acest week-end o să mă abordeze într-o pauză şi o să-mi zică vreo două, dar nu mai vreau să am de-a face cu el !
   ─ O să-ţi vină greu dacă este atât de răzbunător precum spui.
   ─ Mă descurc eu !
   ─ Mergem sau mai vrei să stăm pe bancă ?
   ─ Nu, hai să mergem !
      Se ridicară amândoi şi el o conduse până-n dreptul casei ei. Constată că stătea în elegantul cartier Beverly Hills.
   ─ Aici stau eu, zise ea când ajunseră în dreptul casei ei.
   ─ Bine. Eu stau într-un alt cartier. Mă descurc şi singur de aici !
   ─ Bine. Mulţumesc pentru companie.
   ─ La revedere, Anna !
   ─ La revedere Samuel.
   ─ Poţi să-mi spui Sam, zise el îndepărtându-se.
      Sam ajunse acasă. Văzu lumina aprinsă în bucătărie, semn că cineva era treaz la ora aceea. Credea că este mult trecut de miezul nopţii, dar se înşela amarnic, căci nu era decât ora 10 seara. Descuie uşa şi intră înăuntru. Se îndreptă spre bucătărie, unde era tatăl lui.
   ─ Bună, tată. M-am întors.
   ─ Destul de repede.
   ─ Păi cât este ceasul ?
   ─ Numai ora 10 seara.
   ─ Credeam că este trecut de miezul nopţii.
   ─ Nu. Ce s-a întâmplat ?
   ─ Mi-e foame şi prietenii mei cam săriseră calul, aşa că am plecat. Am condus o fată până la ea acasă.
   ─ O ! Fiul meu e mare !
   ─ Tată ! Nu e ceea ce crezi tu !
   ─ De ce ?
      Sam se apucă şi-i povesti tatălui lui toate întâmplările. Amândoi îşi spuneau totul unul faţă de altul. Nu-şi ascundeau nimic, iar conversaţia dură până spre miezul nopţii. Noroc că a doua zi nu era şcoală.

            11. Cearta şi bătaia dintr-o pauză

      Week-end-ul trecu rapid şi luni era o nouă zi de liceu. Sam se duse la liceu şi intră în clasa lui. Primele cursuri trecură pe nesimţite şi Sam se pregătea pentru cursul de literatură ce se ţinea într-o sala mai mare. Acolo avea s-o revadă pe Carrie. Aceasta îl invită pe Sam lângă ea, când îl văzu. Ora aceea fusese captivantă din toate punctele de vedere, dar pauza sosi. Când Anna-Carina ieşi pe coridor, se întâlni cu Richard şi câţiva amici de-ai lui.
   ─ Bună Carrie ! zise el, dând s-o îmbrăţişeze.
      Anna se feri. Tocmai atunci ieşea şi Sam, care rămase pe loc.
   ─ Ce se întâmplă cu tine Carrie ?
   ─ Nu se întâmplă nimic. Ţi se pare ţie că se întâmplă !
   ─ Oare ? Mi se pare mie, sau vineri seară la discotecă mi-ai dat papucii ?
   ─ Nu ţi se pare deloc. Chiar ţi-am dat papucii !
      La acea conversaţie a celor doi se strânseră o mulţime de curioşi.
   ─ Cine te crezi tu să-mi dai mie papucii ?
   ─ O oarecare !
   ─ Am să-i spun tatei că m-ai tratat foarte rău ! Nimeni nu-mi dă mie papucii !
   ─ Şi ce-ar putea tăticuţul tău să-mi facă ? întrebă ea ironică
      Richard se apropie de ea periculos de mult, iar Anna se dădea în spate. Sam o prinse şi zise :
   ─ Domnişoara este acum cu mine !
      Din clipa în care Sam zisese asta, toţi colegii de la Kniders erau prin apropiere, căci mai tot liceul ştia firea lui Richard.
   ─ Şi de când este ea cu tine ? întrebă acesta cu o voce ameninţătoare.
      Directorul liceului, tocmai cobora scările venind de la o altă clasă unde fusese în inspecţie. Văzu incidentul şi se opri într-un loc prielnic, de unde putea să audă şi să înregistreze totul. După cum stăteau lucrurile, acea zi era ideală pentru ca liceul să se descotorosească de îngâmfatul de Richard.
   ─ Domnişoara este cu mine de...
   ─ De vineri seara după ce am părăsit discoteca, îi răspunse Carrie. Şi oricum nu te interesează pe tine de când sunt cu el.
   ─ Mama mia, zise el, trăgându-i un pumn peste faţă lui Sam.
      Acesta încasă pumnul din plin. Observă că se apropiau colegii lui de echipă şi le făcu semn să stea pe loc.
   ─ Mulţumesc pentru pumn ! zise el. Cred că începuse să mi se ducă mintea în jos. Acum ai oprit-o tu să mai cadă, zise el ironic.
      Richard se pregătea să dea iar, dar fusese oprit de amicii lui.
   ─ Încetează, îi spuse unul din ei.
   ─ Lasă-mă în pace ! se răsti Richard la el desprinzându-se !
   ─ O să fii dat afară ! zise altul.
   ─ Nu mă dă nimeni pe mine afară ! răspunse el îngâmfat, fără să ştie că directorul liceului, care văzuse şi înregistrase totul era în spatele lui deja.
   ─ Băiete, te înşeli amarnic dacă crezi că nu te va da nimani afară, zise directorul.
      Richard se albise la faţă şi lăsă pumnul ridicat pentru a-l lovi şi a doua oară pe Sam în jos.
   ─ Urmează-mă în birou, zise directorul. Şi tu Anna-Carina şi tu Samuel.
      Cei trei îl urmară pe director. Acesta îi făcu semn lui Richard să-l urmeze înăuntru, iar celorlaţi doi să aştepte afară. Cât stătu Richard înăuntru, Carrie îi dădu o batistă umedă lui Sam să şi-o pună pe buza spartă de pumnul lui Richard.
   ─ Îmi pare rău că a trebuit să ţi se întâmple asta.
   ─ Nu-i nimic. Te simţi bine, Anna ?
   ─ Da, sunt bine. Mulţumesc că mi-ai luat apărarea.
   ─ Îmi pare bine să aud că eşti bine.
      Richard ieşi din birou.
   ─ Directorul vă cheamă pe amândoi în birou. Poate vă exmatriculează şi pe voi cum a făcut-o cu mine !
      Anna-Carina se îndrepta spre birou, iar după ea Sam. Rick îl prinse de braţ pe Sam
   ─ O să plăteşti pentru asta !
   ─ Cum ?
   ─ O să mă răzbun !
   ─ Sigur, zise Sam. Eşti invitatul meu ! Am rude în Sicilia. Pate vorbesc cu ele să mă ajute ! zise el ironic, neştiind că spusese parţial adevărul.
      Richard se uită la Sam, iar ochii lui erau atât de serioşi, reci şi sticloşi, că i se făcu frică. Plecă de lângă ei şi Sam intră şi el în birou.
   ─ Sam , nu trebuia să te expui aşa zise directorul.
   ─ Ştiu, domnule director şi sunt pregătit să suport consecinţele !
   ─ Care consecinţe, Sam ? Ai făcut un mare serviciu acestui liceu. De mult căutam un motiv să-l exmatriculez. Nu mi-a plăcut niciodată de el. Îmi pare rău că a trebuit să treci printr-un episod neplăcut ca ăsta !
   ─ Nu-i nimic. Am doar buza spartă. Putea fi şi mai rău !
   ─ Aici ai dreptate. Domnişoară Bradley, eşti scutită de referatul pe care trebuia să-l prezinţi.
   ─ Nu vreţi să ştie liceul ce fel de om era Richard ?
   ─ Ba da, dar bănuiesc că ai făcut un referat favorabil lui.
   ─ Am făcut două referate. Unul era cosmetizat pentru cazul în care rămâneam cu el, altul prezintă faptele aşa cum au decurs ele.
   ─ Bine. Dămi-le mie pe-amândouă. Te voi scuti de umilinţa pe care ai îndura-o citind lucrarea necosmetizată. Ştiu că Richard era un idol pentru multe din adolescentele liceului acesta.
   ─ Chiar dacă nu citesc lucrarea tot o să fiu subiect de bârfă.
   ─ Da, dar cel puţin bârfa nu va dura mult timp. Se va stinge repede. Pe când umilnţa ar putea dura luni bune, poate ani !
   ─ Dar dacă nu citesc un referat conform biletului pe care l-am tras...
   ─ O să vorbesc cu profesorul care ţi-a dat referatul şi se rezolvă. Acum, dacă eşti amabilă, du-te cu Sam la cabinetul medical să se ocupe de buza lui.
   ─ Bine.
   ─ Sunteţi liberi amândoi !
   ─ Mulţumim.
      Amândoi ieşiră din biroul directorului şi merseră la cabinet, unde lui Sam i se acordară îngrijiri. La ora de literatură, unde Anna trebuia să-şi prezinte referatul, li se dădu un test. Profesorul le spusese că cei care vor lua A la test, vor fi scutiţi de citirea referatelor. Ceilalţi, le vor citi şi pe-acelea. Testul fusese compus din 20 de întrebări şi dură 20 de minute. Profesorul le corectă pe loc. Aproape jumătate de grupă luă nota A, printre care şi Sam şi Anna.
      Când Sam ajunse acasă după acea zi, Charles îl întrebă :
   ─ Ce-ai păţit ?
   ─ Nimic, tată. Mi-am spart buza dintr-o prostie. Mă duc la mine în cameră !
      Charles rămnase uimit şi nu mai spuse nimic.

[sasuke]

nefe super capitole chiar astept continuarea

[Nefertiti]

                                     12. Balul de absolvire al liceului

      De la acea întâmplare cu Richard, anii de liceu s-au rostogolit precum vântul, iar Sam nu mai avusese niciun fel de probleme. Deşi Richard se dusese rapid după incidentul acela la tăticul şi-i spusese totul, tatăl lui, veni a doua zi cu el şi în biroul directorului, de faţă cu Anna-Carina şi Samuel îşi ceru iertare pentru comportamentul fiului său. Fusese prea tolerant cu el şi acesta întrecuse cu mult măsura. Spre dezamăgirea vădită a lui Richard, tatăl său îl retrase de la acel liceu şi-l înscrisese la unul militar. În cursul anilor de liceu Sam aflase despre Richard că se descurca foarte greu la un astfel de liceu. Prima dată făcuse pe fiţosul, dar îşi găsise naşul cu un profesor şi fusese nevoit să ţină pasul, căci altfel nu mai vedea sponsorizarea tatălui său, iar Rick era dependent de această sponsorizare. Drept consecinţă, începuse se adapteze, devenind un elev conştiincios, diferit de cel care plecase şi se decisese spre o carieră militară.
      Cei rămaşi în liceul lui Sam erau acum preocupaţi să-şi găsească o parteneră pentru balul de absolvire. Sam era al doilea în grupa sa la medii. Trimesese mai multe scrisori la diverse facultăţi şi mai toate îl acceptaseră. Dintre toate, el răspunse afirmativ doar la una dintre ele, care i se păru mai bună şi putea să studieze economia, pentru care făcuse o adevărată pasiune. Carrie alesese o facultate de       litere-artă, pentru că acolo putea să-şi dezvolte mai bine pasiunea : scrisul.
      Într-o pauză, prietenii lui Sam, colegi de echipă cu acesta, dar şi cei mai buni prieteni, îl abordară.
   ─ Hei, Sam, zise Parick, unul din ei.
   ─ Da ?
   ─ Ţi-ai găsit o parteneră pentru balul de absolvire ?
   ─ Încă nu.
   ─ Păi grăbeşte-te, că o să rămâi fără parteneră !
   ─ Nu-i nimic. Nu o să vin la bal. Mare pierdere !
   ─ Hai, amice ! Nu mai fii aşa ! Uite-o pe Anna-Carina. De ce n-o inviţi pe ea ? Am văzut că mereu vorbiţi.
   ─ Nu ştiu...
   ─ Doar nu eşti timid ! Hai, du-te şi invit-o !
   ─ Bine !
      Sam se duse spre Anna sub privirile iscoditoare ale colegilor lui. Tot spre ea se îndrepta un coleg de-al ei de clasă pe nume Aron. Acesta ajunse primul.
   ─ Bună, Anna-Carina !
   ─ Bună, Aron.
   ─ Pot să te întreb ceva ?
   ─ Da.
   ─ Vrei să fii partenera mea la bal ?
      Sam, făcu stânga-mprejur şi dădu să plece, dar Anna îl observase.
   ─ Sam ? îl strigă aceasta.
   ─ Da ! răspunse el întorcându-se.
   ─ Aveai treabă cu mine ?
   ─ Da, vroiam să te întreb ceva, dar nu mai este cazul.
   ─ Ce întrebare vroiai să-mi pui ?
   ─ Păi vroiam să te rog să mă însoţeşti la balul de absolvire, dar văd că deja mi-a luat-o altul înainte !
   ─ Sam, îmi face plăcere să vin cu tine. Aron, îmi pare rău, dar am deja un partener.
   ─ Nu-i corect ! Eu ţi-am pus întrebarea mai întâi.
   ─ N-are importanţă. Am acceptat invitaţia lui Sam, nu pe-a ta. Ia-o în felul ăsta !
   ─ Bine, zise acesta plecând dezamăgit.
   ─ La ce oră vin să te iau ?
   ─ Balul începe la ora 8 seara. Vino pe la 7 seara să zicem.
   ─ Voi fi acolo ! zise el îndepărtându-se.
      Întors la colegii lui, aceştia-l felicitară, când auziseră că Anna-Carina acceptase să fie partenera lui. Seara balului sosi, iar Sam se îmbrăcă la un elegant costum crem. Charles, îi propuse să fie şoferul lui până la bal, iar Sam acceptase. Urcaţi amândoi în maşina lui Charles, se duseră la Carrie acasă pentru a o lua la bal. În faţa uşii ei, Sam coborî din maşină şi sună. Îi deschise mama Annei, care-l invită pe Sam în hol şi o strigă pe Anna. Aceasta, îmbrăcată într-o rochie de tul roşie, coborî scările. Arăta ca o prinţesă, iar Sam se emoţionă când o văzu. Îi oferi un buchet de flori, pe care ea-l dădu mamei ei şi apoi el îi oferi braţul său, ieşind amândoi pe uşă, iar Charles deschizându-le uşa de la maşină.
      Cei doi tineri ajunseră la restaurantul unde se ţinea balul şi intrară înăuntru. Erau amândoi eleganţi şi ceilalţi colegi întorceau capul după ei. Seara balului fusese deosebită pentru amândoi şi emoţionantă, alegându-se cu multe amintiri frumoase. După bal, Sam o conduse pe Carrie acasă şi-şi luară amândoi rămas bun, căci drumurile lor se despărţeau, fiecare urmând să plece la altă Universitate.

            13. Umbrele trecutului

      Anii de facultate pentru Samuel fuseseră cei mai frumoşi, mai ales că vara, în vacanţă, făcea practică la firma tatălui său, unde toţi îl tratau cu respect. După terminarea facultăţii şi a luării licenţei cu brio, Sam se angajă la firma tatălui său, începând încetul cu încetul să pună bazele propriei sale firme. Într-o zi, pe când se afla cu afaceri în New York, i se întâmplă ceva straniu.
      Samuel se afla la o terasă, luând masa de prânz pentru a se duce în alt punct al oraşului pentru a participa la o şedinţă. La o masă alăturată, se aşezară un grup de măicuţe. Lui Sam i se părea ciudat ca în New York să vadă un grup de măicuţe. Acestea, luară meniul şi se uitară pe el. Una dintre ele zise :
   ─ Soră Lucia, cum ne descurcăm ? Meniul este în limba engleză, iar noi nu ştim decât italiana !
   ─ Soră Magdalena, ne rugăm. Poate vom găsi o rezolvare.
      Sam, care înţelesese ceea ce vorbeau acestea, se ridică de la masa lui şi se duse spre a lor.
   ─ Bună ziua, măicuţelor, le salută el pe italiană.
   ─ Bună ziua, tinere. Eşti din Italia cumva ?
   ─ Nu, dar ştiu limba. Vă pot ajuta dacă aveţi nevoie.
   ─ Dumnezeu să te binecuvânteze ! Ia loc, fiule !
   ─ Mulţumesc, zise el aşezându-se. Ce doriţi să mâncaţi ?
      Surorile se uitară la meniu, întrebându-l pe binefăcătorul lor ce să aleagă, iar acesta le îndrumă, comandând el pentru ele.
   ─ Ce bine că mai întâlnim şi oameni cumsecade ! zise una.
   ─ Soră Lucia, nu ţi-am zis să nu mai vorbeşti cu mâncarea în gură ?
   ─ Îmi pare rău, soră Magdalena.
   ─ Sunteţi din Italia ? întrebă Sam
   ─ Da. De la mânăstirea Sfântul Pavel. Am venit în America, la New York pentru a lua ceva ce se găseşte numai aici. Măicuţa Stareţă Elisabeta ne-a trimis.
   ─ Interesant. Şi aţi reuşit să luaţi acel obiect ?
   ─ Da. Am avut noroc că vânzătorul ştia italiana, că altfel am fi dat greş.
   ─ Şi Maica Stareţă s-ar fi supărat pe noi, întregi Lucia.
   ─ Aşa este, o aprobă Magdalena. Am dat greş cu cealaltă misiune.
   ─ Căutam un copil despre care Maica noastră a auzit de la înaintaşele sale. Doreşte să ştie dacă acel copil este bine şi duce o viaţă bună, zise Lucia. I-am spus că nu cred că o să izbândim, mai ales că de atunci, a trecut o perioadă îndelungată de timp.
   ─ Nu cred că pe binefăcătorul nostru îl interesează astfel de lucruri, zise Magdalena.
   ─ Dar mă interesează, zise Sam. E fascinant ceea ce povestiţi voi. Deci, să înţeleg că sunteţi în căutarea unei persoane care a fost la mânăstirea voastră pe vremea copilăriei lui sau ei.
   ─ E băiat. N-am reuşit mare lucru până acum.
   ─ Nu aveţi niciun punct de plecare ?
   ─ Ştim de la Maica Stareţă că a fost botezat în mânăstirea noastră cu numele de Samuel Thompson. Mai multe nu ştim.
      Sam încremeni. Umbre din trecutul lui îşi făceau simţită prezenţa în viaţa actuală. Simţea nevoia să ştie mai multe lucruri, dar trebuia să-şi pună în ordine alte treburi.
   ─ Sunteţi amabile să-mi daţi adresa mânăstirii din Italia de unde veniţi ? Poate aflu eu mai multe lucruri, sunt în America de ceva ani buni şi poate am mai mult succes ca voi.
   ─ Sigur că da, zise sora Lucia.
      Cele două măicuţe îi scriseră adresa din Italia şi vroiră să achite prânzul.
   ─ Vă fac eu cinste cu prânzul, le zise Sam. Consideraţi-o o binefacere.
   ─ Bine. Dumnezeu să te răsplătească într-o zi !
      Sam luă biletul cu adresa scrisă de măicuţe, plăti prânzul lui şi pe cel al lor şi se duse la şedinţă. Gândurile lui erau la cele spuse de acele măicuţe şi nu se concentră prea bine. După şedinţă se întoarse la hotelul său din New York şi începu să dea telefoane. Îl sună pe tatăl său, rugându-l să vină la hotelul în care stătea şi să-i aducă nişte haine într-un troler. După aceea îşi verifică agenda, amânând toate întâlnirile pe o perioadă nedeterminată, pentru că nu ştia cât îi va lua să afle cât de cât informaţii despre trecutul lui.
      După ce totul fusese aranjat, tatăl său susţinându-l în ideea pe care o avea, Sam luă un avion spre Italia. Dimineaţa era deja în Italia şi se caza la un hotel. Rămase acolo până spre amiază, pentru a se obişnui cu fusul orar schimbat, apoi luă un taximetru, ce-l lăsă drept în poarta mânăstirii. Coborî, achită cursa şi apoi trase de un şnur de la poartă. Sora Lucia avea să-i deschidă.
   ─ Ah, domnule ! Intraţi. Cu ce ocazie a venit binefăcătorul nostru în vizită aici ?
   ─ Aş dori să vorbesc cu Maica Stareţă dacă se poate.
   ─ Sigur că da. Mă duc s-o anunţ eu.
      După un timp scurt de aşteptare, Maica Elisabeta, o femeie în vârstă se înfăţişă lângă el.
   ─ Am auzit că dumneata le-ai ajutat pe surorile noastre în America.
   ─ Da, Maică Stareţă.
   ─ Dumnezeu să te binecuvânteze !
   ─ Am înţeles că surorile veniseră să caute pe cineva care a fost botezat în această mânăstire cu numele Samuel Thompson.
   ─ Da, aşa este. Era de mult de tot, pe vremea când era altcineva Stareţă aici. Maica Ecaterina a înlocuit-o când s-a îmbolnăvit. Dumnezeu a chemat-o la El mult prea devreme şi eu i-am urmat. Am aflat că Maica Ecaterina a fost cea care a avut grijă de micuţ şi ea a fost şi cea care l-a dat unor prosperi oameni de afaceri italieni. Se numeau Giulia şi Giovani Riva.
        Acum câtva timp, am simţit nevoia să aflu mai multe despre micul Sam, cum am auzit că era alintat şi am mers pe urma părinţilor adoptivi. Am dat în cele din urmă de un urmaş al lui Don Riva, un puternic mafiot din Sicilia. Acesta a avut amabilitatea, dacă o pot numi aşa, să-mi spună că Don Riva nu are copii, el fiind adoptat. Am simţit că m-am împotmolit, dar Dumnezeu mi-a scos în cale pe altcineva care mi-a spus o grozăvie de poveste.
   ─ Cum aşa ? întrebă Sam
   ─ Da. Un fost servitor în casa lui Don Riva, care auzise şi văzuse multe şi mi-a zis că acesta şi-a omorât băiatul şi nora fără nici cea mai mică remuşcare şi l-a vândut pe Sam unor oameni care au dat o sumă mare pentru el. Atunci am simţit cu adevărat că drumurile s-au înfundat, pentru că nu mai ştiam nimic altceva, zise ea.
   ─ Putem sta pe bancă în curtea aceasta frumoasă ?
   ─ Sigur, tinere.
      Cei doi se aşezară jos.

[Nefertiti]

Vad ca nu mai citeste nimeni...

                             14. Întrebări şi răspunsuri
   
   ─ Pot să vă întreb câte ceva ?
   ─ Da, tinere, dar iscoditor mai eşti.
   ─ Nu. Vreau doar să aflu câte ceva. Vă voi spune la final de ce.
   ─ Bine.
   ─ S-a întâmplat ceva ciudat când i-aţi pus numele de Samuel Thopson acelui copil ?
   ─ Da, îmi amintesc că am auzit că el sugea dintr-un biberon improvizat de măicuţe lapte şi că s-a oprit din supt când Maica Stareţă l-a întrebat dacă îi place numele şi a închis ochii şi a adormit. Maica a spus atunci că micuţului îi place acel nume şi aşa l-au botezat.
   ─ Acum, va trebui să vă spun că pe mine mă cheamă Samuel Thompson.
   ─ Cerule mare !
   ─ Când Charles Thompson, tata m-a adoptat, aveam 13 ani. Ştiam despre trecutul meu că fugisem dintr-o ţară musulmană, de la curtea unui sultan. Ajunsesem acolo pentru că Prima Cadână m-a cumpărat. Acum îmi amintesc de zidurile acestei mânăstiri. Deseori noaptea în somn le visam, dar nu ştiam pe atunci cărei clădiri să asociez acele ziduri ! Destinul a făcut în aşa fel, încât azi să fiu aici şi să aflu aceste lucruri. Ceea ce mi-au povestit surorile şi dumneavoastră, se potriveşte cu ceea ce ştiu eu despre trecutul meu. Întrebarea mea este : cum am ajuns eu la mânăstire ? Am aflat că într-un coş de alimente, dar mă frământă ideea : de unde provenea acel coş. Nu ştiu dacă înţelegeţi ! Şi da, Don Riva, i-a omorât fără pic de milă pe părinţii mei adoptivi. Deşi eram prea mic să înţeleg ce se întâmplă, am văzut cu ochii mei groaznica scenă.
   ─ Doamne Mare, Tată Ceresc !
   ─ Deci, ce puteţi să-mi mai spuneţi despre mine ?
   ─ Nu mai ştiu nimic, tinere. Din păcate, surorile de atunci, care te-au găsit în coşul de alimente, nu mai sunt printre noi.
   ─ Nu se poate !
   ─ Nu dispera, tinere. Să mergem în mânăstire. Îţi vom da o cameră să te odihneşti în noaptea asta aici. Eu o să caut să văd dacă nu găsesc vreo însemnare ceva de-atunci.
   ─ Mulţumesc.
      Maica Stareţă se îngriji să-şi cazeze musafirul cât mai confortabil şi se duse la rugăciunile de seară. Sam ceru voie să participe şi el la rugăciuni, dar măicuţele nu-l primiră pentru că era mânăstire de maici, dar îi dădură o carte de rugăciuni şi un rozariu pentru a se ruga în linişte la el în cameră. Sam le primi şi se duse la el în cameră. Nu ştia să se roage, pentru că în America nu fusese niciodată la o biserică, dar în seara aceea, parcurgând în linişte cărticica aceea învăţă să se roage.
      A doua zi, când se trezi, Sam avea să aibă veşti noi. Maica Stareţă reuşise să găsească o consemnare.
   ─ Tinere ! Tinere ! Îl strigă ea pe Sam, care era pe o bancă.
   ─ Da ? răspunse acesta ridicându-se şi apropiindu-se de ea.
   ─ Am aflat de unde veneau măicuţele care te-au găsit în coşul cu alimente, Iată aici o consemnare a lor.
      Sam luă acel bilet şi citi cu atenţie acea consemnare peste care trecuse timpul.
   ─ Unde aţi găsit consemnarea aceasta ?
   ─ În cartea de rugăciuni a sorei Ecaterina, cea care a avut grijă de tine. Am găsit acea carte din întâmplare şi am deschis-o să-mi fac rugăciunea obişnuită şi a căzut din ea. Sper că-ţi este de folos !
   ─ Da. Mulţumesc.
   ─ Îmi pare rău că nu am mai mult de-atât !
   ─ Nu-i nimic. Mă descurc eu. O să mă pregătesc de plecare chiar azi.
      Sam îşi făcu bagajul şi ajunse în gara unde măicuţele se urcaseră în tren având deja copilul în coş. Consemnările Măicuţei Ecaterina începeau de dinaintea acelei gări, dar nicăieri nu se amintea de Sam. Ajuns în locul de unde începuse existenţa lui ca om, Sam nu avea idee cine ar putea să-l ajute. Se duse totuşi la oficiul de unde se luau bilete de tren şi întâlni pe cineva acolo.
   ─ Bună ziua, zise el pe engleză.
   ─ Bună ziua, îi răspunse funcţionarul în aceeaşi limbă.
   ─ Poate puteţi să mă ajutaţi şi pe mine cu ceva. Încerc să aflu date legate de existenţa mea, mai precis, de trecutul meu. Am un bilet pe care este consemnată o dată. Aş dori să ştiu dacă la acea dată a oprit un tren în această gară.
   ─ Să văd dacă vă pot ajuta. Care este data ?
      Sam îi întinse funcţionarului biletul şi acesta se duse în nişte registre vechi, unde se aflau fel de fel de consemnări.
   ─ Am găsit un registru în care se consemnează acea dată. Englezii ne-au civilizat şi pe noi, dar atunci eram înapoiaţi rău. Nici acum nu suntem mai bine decât atunci, dar s-au făcut şi se fac progrese de-atunci. Nu ştiu în cel limbă au fost făcute aceste consemnări, că limba băştinaşilor s-a pierdut de-atunci. Poate vă ajută la ceva.
      Sam luă consemnările şi recunoscu data, dar de înţeles ceea ce scria acolo, nu înţelegea nimic.
   ─ Aş putea împrumuta sau copia aceste însemnări ? Nu înţeleg nimic, dar data corespunde cu cea scrisă pe biletul meu. Poate găsesc pe cineva care să mi le traducă.
   ─ Vi le pot împrumuta, dar va trebui să rămâneţi o noapte oaspete în casa mea modestă. Fiica mea se mai pricepe încă la limba asta moartă cu mult timp în urmă.
   ─ De când a murit limba asta ?
   ─ Acum 15 ani în urmă.
   ─ Bine. Accept invitaţia dumneavoastră, dacă pot fi ajutat.
   ─ Sunt onorat, domnule...
   ─ Thompson.
      Sam aşteptă până ce funcţionarul îşi termină tura la casa de bilete şi apoi îl urmă îndeaproape spre casa lui.
   ─ Îmi cer scuze, modernismul încă nu a pătruns şi aici.
   ─ Nu-i nimic.
      Cei doi ajunseră acasă la funcţionar. Acesta îşi invită musafirul înăuntru şi apoi îşi strigă fiica :
   ─ Ayleen, te rog să vii puţin.
      Dintr-o încăpere alăturată celei în care intraseră cei doi veni o fătucă la vreo 15-16 ani, cu păr negru ca pana corbului şi ochi verzi.
   ─ Da, tată.
   ─ Dânsul e domnul Thompson. L-am invitat la noi pentru că are o treabă cu tine, fata mea.
   ─ Cu mine ?
   ─ Da, dacă se poate, fireşte, răspunse Sam.
   ─ Despre ce este vorba ?
      Sam se apucă să-i povestească în câteva cuvinte ce dorea el, iar Ayleen fusese de acord să-l ajute. Citind ea consemnările, îi traduse lui Sam numai esenţialul din ele.
   ─ Cred că ştiu despre ce este vorba. Mă duc desori într-un sat din apropierea gării şi am auzit multe poveşti. S-ar putea să vă fie de folos, dacă mergem la cineva în vizită.
   ─ Desigur, zise Sam.
      A doua zi, de dimineaţă, cei doi plecară până în satul din apropiere, iar fata îl prezentă pe Sam unei bătrâne, spunându-i pe limba ei ce doreşte tânărul să afle. Cu ajutorul lui Ayleen, Sam află următoarele lucruri :
   „Să fii fost acum mult timp în urmă, pe vremea când mama mea era moaşă. Noi eram socotiţi pe-atunci un trib, care practica încă ritualul păgân al Arderii pe Rug al unui vinovat de un păcat contra zeilor. Păcatele contra zeilor nu erau multe, dar o fată nemăritată care avea o legătură cu un alb, pe atunci era cel mai mare păcat. Mama mea s-a dus la o tânără care avusese o astfel de relaţie şi a ajutat-o să aducă pe lume un copil. După ce băiatul s-a născut, mama i l-a dat fratelui meu, care nu mai trăieşte, să-l ducă la o caravană care trecea din când în când pe la marginea pădurii ce era pe-atunci.
    Englezii au tăiat toată pădurea pentru a extinde oraşul şi noi am devenit sat. Am fost obligaţi să le învăţăm ritualurile, dar am refuzat să învăţăm şi limba lor. De atunci ne-am schimbat tare mult. Aşa cum am zis, mama a ajutat-o pe tânăra aceea deoarece o cunoştea înă de când avea o zi. După ce a dat copilul fratelui meu, mama a ajutat-o să şteargă urmele naşterii şi oamenii au luat-o şi au ars-o pe rug. După ce totul s-a făcut cenuşă, mama a vrut s-o strângă într-o urnă, dar nu au lăsat-o ! Au aruncat cenuşa în cele patru vânturi.
    Pe cei care au ajutat-o pe acea femeie, i-a ajutat la rândul ei, iar pe cei care au pedepsit-o, ia luat cu dânsa mai devreme sau mai târziu. Cred că spiritul ei încă mai bântuie. După ce oamenii au plecat de lângă rugul pe care o arseseră şi din care nu mai rămăsese nimic, mama a mai stat o vreme. A remarcat ceva strălucind şi a găsit un medalion şi o brăţară. Le-a recunoscut de-îndată, căci erau ale tinerei. I le dăruise albul. Le-a luat şi le-a păstrat de-atunci. Sunt aici în această legătură”, fuseseră cuvintele celei care vorbea, tălmăcite de Ayleen lui Sam.
      Sam luă legătura şi o desfăcu. Erau singurele obiecte ce rămăseseră amintire de la mama lui naturală, căci povestea aceea începea să se lege de evenimentele pe care Sam le cunoştea. Ayleen îi tălmăci mai de parte :
   „După ce mama a luat obiectele strălucitoare, s-a întors la coliba ei şi mi le-a dat mie să le ascund cât pot de bine, iar eu aşa am făcut. Când fratele meu s-a întors, s-a întors cu o pâine pe care zicea că a furat-o. Mama l-a certat, dar a uitat de supărare, când fratele meu i-a povestit că băiatul este bine şi sănătos şi că l-a pus în coşul de unde furase pâinea. Fratele meu i-a spus mamei că erau nişte măicuţe de la Crucea Roşie cu acel coş, iar caravana despre care se ştia fusese atacată. Mama le-a mulţumit zeilor că acel copil era pe mâini bune, totuşi. Sper că ţi-am fost de folos, tinere.”
      Cu ajutorul traslatorei sale, Sam îi mulţumi acelei femei şi o rugă pe Ayleen să-l ducă la cimitirul satului. Aceasta-l însoţi şi Sam luă legătura cu oamenii care se ocupau de îngroparea morţilor, rugându-i să facă o groapă mică. Se duse în oraş, cumpără o cutie elegantă de la un magazin englezesc, şi cu ajutorul unor autorităţi şi a unor acte ce se făcură rapid, Sam îngropă cele două obiecte strălucitoare, punând o cruce pe care scrise numele femeii ce le purtase, aradusese Ayleen. În felul acesta, simţi şi el că s-a liniştit, că umbrele trecutului s-au risipit şi că totul avea să se schimbe pentru el.

            15. Anunţul din ziar

      Întors acasă după peripeţiile pe care le avusese, Sam  îi povesti tatălui său totul. Charles se întristase la faptul că Sam aflase veşti proaste în legătură cu mama lui naturală şi îi mulţumea lui Dumnezeu că i se oferise lui şansa să aibă grijă de Sam, pe care-l iubea ca şi când ar fi fost al său. Timp de două săptămâni, Sam se odihni, petrecându-şi o săptămână de unul singur în Caraibe. Se întoarse cu forţe noi şi proaspete şi se gândi să dea un anunţ pentru a angaja personal la firma sa. Avea nevoie de un partener, o secretară pentru el şi partenerul său şi alţi angajaţi.
      Luă legătura cu cel mai mare ziar local ce tipărea astfel de anunţuri şi dădu anunţul. În colaborare cu o firmă, concepu nişte teste pentru viitorii candidaţi, pe care le ataşă anunţului dat, ca un chestionar. Chestionarul celui care dorea să vină la interviu era de un concept ciudat, pentru că nu solicita date despre candidat, ci doar nişte răspunsuri la întrebări.
      Viitorii doritori erau rugaţi să completeze chestionarul şi să-l trimită      într-un timp determinat pe adresa firmei lui Charles şi Sam, urmând ca Sam să corecteze chestionarele. Era o idee unică : să completezi un chestionar, cu trei variante de răspuns şi să încerci să acumulezi cât mai mute puncte. Răspunsurile nu erau catalogate în bun sau prost, corect sau greşit, ci erau cântărite de Sam, el decizând pe cine chema la interviu. Urma apoi o scrisoare redactată de Sam către cei care treceau testul, în care erau precizate : data interviului şi documentele pe care trebuia să le aibă la el cel care se prezenta la interviu.
      În timp ce în viaţa lui Sam se petrecuseră atât de multe lucruri şi aflase noutăţi şi viaţa Annei-Carina se schimbase. Fiind cea mai buna la facultatea pe care şi-o alesese, hotărâse să facă doi ani într-unul, urmând în paralel şi o facultate teoretică. Această alegere a ei îi prinsese foarte bine şi acum era proaspătă absolventă a două facultăţi. Nu mai era chiar proaspătă, căci deja se afla în căutarea unui loc de muncă şi trecuse destul timp de la absolvire. Anna fusese la multe interviuri, dar din nicio parte nu se zăreau rezultate. Dezamăgită de felul în care decursese ultimul ei interviu, Anna cumpără un ziar cu anunţuri şi se duse acasă.
      Se schimbă de haine şi le povesti părinţilor ei peripeţiile de la ultimul ei interviu.
   ─ Mamă, am impresia că nu vrea nimeni să mă angajeze !
   ─ Anna-Carina, trebuie să ai răbdare. Va veni şi timpul tău.
   ─ Dar vreau să mă angajez undeva !
   ─ De ce nu vii la firma mea ? întrebă tatăl său
   ─ Tată, n-am uitat de oferta ta, dar vreau să văd dacă pot reuşi de una singură. Dacă nu e posibil aşa ceva, voi accepta oferta ta.
   ─ Bine, draga mea. Nu uita, că noi vrem ce-i mai bine pentru tine !
   ─ Ştiu asta. Nu trebuie să-mi reamintiţi. Parcă sunteţi o placă stricată !
   ─ Draga mea, am ajuns să fim făcuţi şi „placă stricată” !
   ─ Dragule, astea-s timpurile moderne !
      Cei doi părinţi ai Annei răseră cu poftă, lăsându-şi fiica să se ducă în camera ei pentru a cerceta ziarul cu anunţuri pe care-l cumpărase. Cercetând ea aşa ziarul, dădu de anunţul lui Sam.
   „The Thompsons, angajează tineri sau tinere pentru posturile de partener de lucru pe lângă directorul general, secretar/ă şi alte posturi. Pentru a putea participa la un interviu cu directorul general, completaţi testul-chestionar alăturat şi trimeteţi-l pe adresa firmei până la data specificată la începutul chestionarului.”
      Aşa suna anunţul care-i atrăsese atenţia Annei.
   „Oare Thompson, numele firmei o fi având legătură cu Sam, fost coleg cu mine în acelaşi liceu ?” se întrebă ea. „Poate este doar o simplă coincidenţă, dar merită să încerc.”, concluzionă ea.
      Îşi luă pix şi începu să completeze chestionarul-test, apoi căută un plic, timbru şi scrise adresa firmei pe plic, ducându-se chiar în seara aceea la o cutie poştală pentru a fi sigură că l-a trimis în termen.
      Pe cealaltă parte, Sam, după trei zile de la apariţia anunţului în ziar era deja asaltat de plicuri care veneau pe adresa firmei sale. Le strânse pe toate la un loc, până la data la care era termenul limită. Cele trimise după termenul limită, avea să le dea la coşul de gunoi. Pentru a fi imparţial cu persoana căreia îi corecta chestionarul, ceruse expres să nu se semneze sau să-şi treacă numele pe chestionar. Plicurile trebuiau completate la adresa expeditorului cu numele celui care expedia chestionarul şi adresa acestuia.
      Când sosi clipa să ia la bani mărunţi toate plicurile sosite pe adresa firmei, constată că unele chestionare nu se încadrau în cerinţa esenţială : anonimatul. Astfel că el decise să bage acele teste din nou în plicul lor original, apoi redactă o scrisoare tip pe care o dădu la multiplicat, urmând să pună acea scrisoare tip lângă plic şi să returneze plicul, desigilat, pentru a se vedea că testul a fost controlat, expeditorului împreună cu scrisoarea ce conţinea explicaţia returnării plicului. Era cam complicat, dar îl rugase pe tatăl lui, care avea un prieten la poştă să-l ajute în acea treabă, iar Charles fusese de acord.
      Tatăl lui era mândru de fiul lui din toate punctele de vedere. Nu crezuse nicio clipă că va deveni atât de perfecţionist, inteligent şi cuminte. În sfârşit, Sam reuşi să corecteze testele şi să-şi programeze interviurile, apoi trimise scrisori către cei selecţionaţi cu datelel şi orele la care trebuiau să se prezinte la interviu. Fiecărui test ales pentru interviu îi puse un număr pentru a ştii cine urmează să intre la el în birou.

[Nefertiti]

Daca nu ma mai citeste nimani, nu inseamna ca ma dau batuta. Sa vad daca merge sa pun toate celelalte capitole pana la finalul povestii...

16. O surpriză plăcută la unul dintre interviuri

      În timp ce în acea vineri Sam se pregătea de un week-end în care trebuia să-şi adune toate resursele pentru a face faţă la interviurile ce începeau de lunea, Anna-Carina primi o scrisoare acasă.
      Anna ieşise la cutia poştală pentru a lua corespondenţa. Intră în casă şi începu s-o trieze împreună cu părinţii ei. Fratele ei, Robert, însurat de curând, îşi anunţă vizita sâmbătă, împreună cu soţia lui. William şi Susan fuseseră încântaţi, iar Carrie abia aştepta să-şi vadă fratele.
      Văzând că unul dintre plicuri îi este adresat, Anna îl deschise citind următoarele :
   „The Thompsons vă anunţă că aţi fost selecţionat/ă pentru un interviu    faţă-în-faţă cu directorul companiei. Vă aşteptăm luni, anul şi luna curentă la orele 10 AM pentru interviu. Numărul dumeavoastră de intrare este 28. Vă dorim succes !”
   ─ Da ! exclamă fericită Anna.
   ─ Ce-i  ? întrebă mama ei
   ─ Compania la care am trimis un test completat m-a ales pentru interviu. Luni, la ora 10 trebuie să mă prezint acolo.
   ─ Doamne, m-ai speriat ! răsuflă ea uşurată.
   ─ Felicitări, fata mea, zise tatăl ei.
   ─ Abia aştept. Mă duc să-mi pregătesc documentele pentru interviu. Pa, pa !
      Carrie plecă fericită spre camera sa.
   ─ Nu am mai văzut-o de mult aşa de entuziasmată ! zise Will.
   ─ De când ne-a vorbit despre băiatul acela Sam, răspunse Susan.
   ─ Da, aşa este. Oare o fi ceva între ei ?
   ─ Drumurile lor s-au despărţit la facultate, dar eu cred că Anna simte ceva pentru el, dar nu vrea să recunoască încă.
   ─ Nu-mi vine să cred ce-a zburat timpul. Mai ieri erau copii mici.
   ─ Aşa este.
      Ajunsă în camera ei, Anna se pregăti pentru ziua de luni. Sâmbăta aceea fusese cea mai frumoasă zi a ei, căci îl văzuse pe Robert şi pe cumnata ei, de care îi fusese dor. Week-end-ul se duse precum vântul şi ziua de luni sosi. Carrie îşi pusese ceasul să sune, numai ca să fie sigură că se pregăteşte din timp şi că ajunge acolo înainte de ora 10.
      Între timp, Sam ajunse la birou, îşi ordonă biroul pentru interviurile care le va avea pe ziua aceea şi până la ora 10, când începeau interviurile, se relaxă, formulându-şi în minte întrebările pentru candidaţi. Îşi deschise agenda pentru a vedea ce numere îşi notase. Numerele erau corespunzătoare fiecărui candidat, ce urma să intre în biroul lui pentru întrebările finale şi ordonă şi testele acestora.
      Testul lui Carrie, notat cu numărul 28 era al treilea. La ora 10, Sam, care rugase pe un coleg să-l ajute, făcând pe secretarul pentru el în ziua aceea, strigă primul număr, care era 23. Un bărbat se ridică din rândul candidaţilor şi arătă scrisoarea prin care fusese chemat la interviu, scrisoare ce confirma că el este numărul 23.
      Interviul dură cam 20 de minute şi numărul 40, următorul la rând fusese chemat. În timp ce femeia care avea acel număr se afla înăuntru, Carrie devenea neliniştită şi emoţionată. Îşi luă un pahar de apă plată de la un dozator special şi bău câteva guri pentru a se răcori şi a-şi potoli emoţiile. Apa plată era un remediu eficient şi ciudat în acelaşi timp pentru Anna-Carina împotriva emoţiilor. Când cea care avusese numărul 40 ieşi afară, Carrie auzi strigându-se numărul său. Aruncă paharul la coşul de gunoi şi intră înăuntru, fiind invitată să ia loc pe scaun de către secretarul provizoriu al lui Sam.
      Sam se afla pe scaun, cu faţa la fereastră şi cu spatele la scaunul următorului candidat. Îi făcu semn colegului lui, secretar să îl lase singur şi acesta se retrase. O linişte puse stăpânire peste birou. Emoţiile Annei-Carina creşteau. Nu ştia cine avea să-i ia interviu sau ce urma să fie întrebată. Când Sam se întoarse cu faţa spre noul candidat, amândoi rămaseră surprinşi.
      Sam o recunoscu pe Anna-Carina, în ciuda faptului că nu mai era o liceancă, ci o domnişoară în toată firea, după care ar fi roit o mulţime de bărbaţi.
   ─ Bună, se dezmorţi el în cele din urmă. Nici prin cap nu mi-a trecut că o să te revăd în astfel de împrejurări.
   ─ Mie cu atât mai puţin, deşi trebuie să recunosc că m-am gândit la posibilitatea asta.
   ─ Cum aşa ?
   ─ Când am citit în ziar numele firmei care făcea angajări, mi-a trecut prin cap dacă există o legătură între tine şi numele firmei, dar până la urmă mi-am zis că e doar o simplă coincidenţă.
   ─ Una chiar foarte plăcută pentru mine. Cum de se face că ai ajuns la mine ?
   ─ După ce drumurile noastre s-au despărţit, am ales o facultate care să-mi dea libertatea de a-mi cizela scrisul, o pasiune de-a mea mai veche. Văzând că materiile sunt extrem de plăcute şi uşoare, m-am decis să fac doi ani într-unul, urmând în acelaşi timp şi o facultate cu profil economic. Eram conştientă că nu pot trăi doar din scris. În plus, sunt atât de multe condiţii când scrii, că am zis să am totuşi o acoperire, nu să trăiesc viaţa doar din iluzii. Am optat şi pentru o facultate teoretică, procedând şi la aceea ca la cea umanistă : doi într-unul ! Aşa am ajuns să am două facultăţi terminate şi două diplome. Tatăl meu mi-a propus să lucrez la el la companie, dar deja Robert, fratele meu, lucrează acolo. Simţeam că eu aş fi fost în plus, aşa că m-am decis să îmi caut eu însămi de lucru. Au urmat o serie de interviuri care mi-au lăsat un gust mai puţin plăcut. După ultimul interviu, la care pur şi simplu am avut împresia că sunt luată drept carne de tun, am cumpărat un ziar plin de anunţuri de angajare. Răsfoindu-l, am văzut şi anunţul de la „The Thompsons”, am văzut testul şi mi s-a părut un anunţ inedit. Nu mai găsisem ceva asemănător şi, din impuls, am luat un pix, am completat testul şi l-am trimis chiar în ziua aceea la firmă. Nu mă aşteptam nicio clipă să fiu selecţionată, mai ales că ziarul îl cumpărasem la nervi, iar testul îl făcusem cam la fel. Am fost plăcut surprinsă când am văzut că fusesem selecţionată şi m-am prezentat la interviu, deci iată-mă aici !
   ─ Incredibil ! Nici prin cap nu mi-a trecut că soarta mi te va scoate din nou în cale tocmai în acest mod. Anna, vrei să fii partenerul meu la firma tatei ? Nu aş concepe să lucrez cu alt partener.
   ─ Partener la firmă ? Dar este cel mai important post scos la concurs !
   ─ Aşa este, iar eu vreau să fie al tău !
   ─ Bine, accept cu o singură condiţie : fără prea multe favoruri, doar pentru că am fost colegi de liceu şi m-ai ajutat odată !
   ─ Bine. Sunt de acord.
   ─ Atunci, domnule Thopson, zise ea ridicându-se în picioare şi întinzând mâna dreaptă în faţă ca pentru strângere, aveţi un nou partener !
   ─ Îmi pare bine, domnişoară...
   ─ Bradley-Andersen-Austen, zise ea strângându-i lui Sam mâna.
   ─ Interesant nume de familie.
   ─ Şi la fel de interesantă şi lungă povestea ! Nu cred că vrei să pierdem timpul spunându-ţi o întreagă istorie !
   ─ Nu acum. Nu scapi de mine ! Până la urmă tot mi-o vei spune că şi eu am o istorie de spus. Am aflat de unde mă trag.
   ─ A ! Înseamnă că ai făcut investigaţii care au dat roade.
   ─ Da, aşa este.
   ─ Bine. De când încep ?
   ─ Mâine la ora 9 să fii aici, ca să-ţi arăt biroul tău.
   ─ Bine, Sam.
   ─ Înainte să ieşi pe uşă, Richard te-a mai căutat ? Ai mai avut probleme cu el ?
   ─ Richard a terminat şcoala militară, apoi a dat la Academia de Marină şi   s-a înscris în marina militară. E mai mereu aflat în misiuni. Atât ştiu despre el.
   ─ Ce se schimbă viaţa omului !
   ─ Aşa este. Ne vedem mâine, la ora 9 !
   ─ Da, Anna !
      Anna ieşi din birou şi Sam îşi chemă secretarul provizoriu,  spunându-i să strige următorul număr aflat pe listă şi se ocupă de restul candidaţilor. Anna se întoarse acasă şi le spuse părinţilor ei că fusese selecţionată să lucreze la firma The Thompson. Nu le spusese nici ca ce va lucra, nici cu cine.

            17. Sentimente

      După ce se sfârşiră toate interviurile din acea zi, Sam se duse acasă. Era obosit după mulţimea de interviuri şi luă masa de seară, apoi se culcă direct. A doua zi, Sam îi arătă Annei biroul unde aceasta avea să lucreze şi o lăsă să se acomodeze. El se scuză şi se duse în biroul său pentru a doua serie de interviuri, programată pentru acea zi. Noroc că avea puţine interviuri în ziua aia.
      Aflată în imensul său birou, Anna începu să se acomodeze. Îşi puse o trusă de ustensile de scris pe birou, alte lucruri necesare prin sertarele biroului şi deschise calculatorul. Toată aparatura existentă în biroul ei era modernă şi de ultimă generaţie. Observă că biroul ei avea două uşi : pe una intrase împreună cu Sam, dar a doua nu ştia ce este cu ea. Se duse până în dreptul acesteia şi vru să o deschidă, dar se răzgândi. După câteva ore, timp în care ea se uită prin birou, neavând ce face, deoarece calculatorul era parolat, observă uşa la care se oprise că se deschide şi pe ea pătrunse Sam.
   ─ Bună. Văd că te-ai acomodat cu spaţiul de-aici. Văd că ai dechis şi calculatorul. Vrezi plicul din faţa monitorului ?
   ─ Da.
   ─ Înăuntrul lui ai parola scrisă. Eu sunt alături cu biroul. Dacă ai nevoie de ceva, intră la mine pe uşa asta, chiar dacă sunt ocupat.
   ─ Şi ce am de făcut ?
   ─ Fiindcă este prima zi a ta aici, o să te rog pe tine să te ocupi în locul meu să scrii o scrisoare tip, prin care candidaţii respinşi sunt anunţaţi de această decizie. Am scris-o eu de mână. Dacă ţi se pare ceva greşit la ea, corecteaz-o tu. Ai libertate deplină. Eu trebuie să fiu la o şedinţă importană şi nu ştiu când mă întorc. De mâine, am să încep să te învăţ cam ce face un partener de firmă. Vrei să mă ajuţi ?
   ─ Cu scrisorile ? Sigur.
   ─ Mulţumesc, Anna. Îni rămân îndatorat !
   ─ Nu, nu trebuie !
   ─ Încă o dată mulţumesc şi am fugit la şedinţă.
   ─ Succes !
      Sam se duse spre şedinţa din acea zi, foarte importantă pentru el, dar şi pentru firmă. Rămasă singură în birou, Anna desfăcu plicul şi citi parola. Pentru siguranţa ei, o consemnă într-un loc în agenda ei încă goală şi apoi deschise calculatorul. Parcurse scrisoarea scrisă de mână a lui Sam către candidaţii respinşi, mai corectă câte ceva şi apoi se apucă s-o redacteze. După ce termină redactarea ei, o verifică şi o scoase la imprimantă, apoi o multiplică la xeroxul din biroul lui Sam.
      Când termină de pus toate scrisorile în plicuri şi acestea fuseseră gata de expediere, se îngriji să pună chiar ea scrisorile la cutia poştală. Se întoarse în biroul ei şi, neavând ce face mai departe, se apucă să facă puţină ordine în biroul lui Sam. Acesta, termină şedinţa mai devreme decât estimase el şi se întoarse în birou. O surprinse pe Anna, care era la ordonatul biroului său. Obosită de atâta stat în picioare, ea se aşezase pe scaunul lui şi-i punea în ordine cutiile şi ustensilele de pe birou.
      Sam era în uşă, privind-o cu uimire pe Anna. Ştia sigur că nu o rugase să facă ordine în biroul său şi totuşi ea făcea. Nu era sarcina ei să facă asta. O privi cu uimire : se schimbase tare mult sau cel puţin a părea lui. Nu stătuse în liceu să se uite la aspectul ei exterior, dar acum o privea fascinat. Inima lui începu să-i bată cu putere, de parcă ar fi bubuit. I se părea că aleargă la o cursă nebunească de formula 1, unde toată adrenalina părea adunată în bubuielile inimii. Se calmă în cele din urmă şi zise :
   ─ De când ţi-am dat eu ordin să-mi faci curat în birou ?
      Anna-Carina tresări, se ridică brusc de pe scaun, dar emoţionată, se dezechilibră şi căzu jos. Sam era lângă ea într-o clipă.
   ─ Îmi pare rău ! Nu trebuia să te sperii ! zise el ridicând-o cu grijă de jos.
   ─ Nu face nimic. Eu îmi cer scuze că mi-am băgat nasul unde nu-mi fierbe oala. Acum, scuză-mă, mă duc la mine în birou !
      Ea se duse în biroul ei, închizând uşa dintre cele două birouri. Se aşeză pe scaun şi izbucni în plâns. Sam întredeschise ure birouri, cu gând să se ducă la ea, dar o auzi spunând :
   ─ Felicitări, Anna-Carina ! Plângi ca un copil mic ! Ia te uite ! ne speriem de şef ! Anna, trezeşte-te ! Eşti om matur, nu ţânc !
      Sam închise uşa pe nesimţite. Se simţea foarte vinovat. Începu să se întrebe de unde acest sentiment de vină, dar îşi dădu seama că începea să simtă ceva pentru Anna.
   „Oare şi în liceu simţeam asta ?” se întrebă el. „Atunci nu luam în seamă prea mult lucrurile, dar cred că încep să mă îndrăgostesc. Bravo, Sam ! Nici măcar nu ştii ce-i aia dragoste ! Atunci, de ce mă simt atât de vinovat că am făcut-o să plângă ?”
      Sam se aşeză pe scaunul de la biroul său şi începu să mediteze. Era confuz. Atâtea sentimente controversate îl năpădeau... Realiză că se maturizase enorm. Începuse o nouă etapă a vieţii sale şi era curios să vadă ce îl aşteaptă în această nouă etapă. Ştiia că emoţiile vor fi din ce în ce mai mari şi că va decoperi noi şi noi laturi ale trăirilor sale emoţionale.

            18. Un sărut

      Ziua trecu pe nesimţite, iar Sam şi Anna nu se mai intersectaseră în ziua aceea. Probabil fiecăruia dintre ei îi fusese teamă să se mai afle în preajma celuilalt pentru a nu se pierde cu firea. Ajunsă acasă, Carrie luă cina în tăcere, deşi părinţii o întrebaseră cum îşi petrecuse ziua. Susan şi Will erau miraţi de tăcerea fetei ei, dar nu insistară prea mult. După cină, ea se duse în cameră şi îşi luă jurnalul. Nu mai scrisese de multă vreme în el, dar simţea nevoia să se descarce de toate câte le avea pe cap.
      Deschise cu grijă filele sale şi consemnă :
   „Ce lipsită de raţiune poate fi inima ! Deşi îmi spun să stau calmă, deşi ştiu că sunt în orele mele de servici, raţiunea mea pur şi simplu pierde teren când îl văd pe el. E atât de banal sentimentul, dar atât de puternic. Inima îmi bubuie cu putere, parcă ar vrea să iasă din pieptul meu, să prindă aripi şi să zboare spre inima lui. De câte ori îl văd, simt că picioarele mele tremură. Ştiu în sinea mea că fac eforturi colosale să nu mă înroşesc când mă uit în ochii lui, să nu mă bâlbâi când îi vorbesc. Lucrăm în birouri diferite, dar nu suntem despărţiţi decât de o banală uşă. O uşă pe care câteodată aş vrea să o deschid. Nu ştiu cum voi rezista alături de el, pentru că martor mi-e Cerul că m-am îndrăgostit.
     Nu pot însă să nu mă întreb de ce acum şi nu în liceu, dar răspunsul pare că vine de unul singur. În liceu nu acordam prea mare atenţie prieteniei mele cu el, dar mărturisesc că încă mă mai găndesc la noaptea balului nostru de absolvire, când dansam în braţele lui şi simţeam că totul în jurul meu se estompează, că rămân doar cu el şi că dansam împreună, parcă plutind în întreg Universul. Şi eram singuri ! Doar noi doi !
      Se pare că Anna-Carina s-a îndrăgostit fără remediu. Nu încetez să mă gândesc : oare simte şi el la fel ?”
      Aceasta era consemnarea pe care Anna o făcuse în acea zi. A doua zi, la servici, nu mai putu evita micile intersectări dintre ei, pentru că el îşi luase în serios rolul de profesor, având răbdare să o înveţe pe ea tot ceea ce urma să facă la firma aceea, cot la cot cu el. Zilele treceau una câte una şi ea nu putea să-şi ia mintea de la el.
      Îl întâlnise într-un moment în care viaţa ei părea că se dezechilibrează, în ciuda faptului că-şi stabilise un drum pe care avea să meargă. Deşi fusese ceva banal, un coleg de serviciu, simţise faţă de el emoţii, senzaţii, nelinişte, într-un cuvânt îndrăgostire. Refuzase la început ideea aceea, dar nici nu putea nega senzaţiile în prezenţa lui. Şi-a spus că se va simţi bine ceva vreme şi că va avea grijă să nu se întâmple nimic serios. I se părea că niciodată nu mai văzuse pe cineva atât de bine construit stând aievea în faţa ei.
      Îi era ruşine să recunoască în faţa părinţilor sau a prietenelor cât de mult conta pentru ea „frumosul”, cât de mult o emoţiona acel corp perfect. Se uita la el, vorbeau vrute şi nevrute, iar ea se gândea la un singur lucru : să-l atingă pe piele. Îşi spunea că nu va încerca nici măcar să înceapă o relaţie cu el, dar nu se putea opri să-l caute din priviri, să nu-i dorească prezenţa, să nu-i vadă privirea aţintită asupra ei. Cum să mai controleze situaţia când în fiecare clipă se întreba cum este să o înconjoare acele braţe vânjoase, să-şi pună capul pe pieptul sculptat, să sărute buzele acelea senzuale ?   
      Toate aceste trăiri au durat până în momentul în care, el a intrat într-o zi în biroul ei, se apropiase de ea, o apucase de braţe, seuitase în ochii ei şi o sărutase. Lumea s-a comprimat şi a devenit una a simţurilor în care era un singur stăpân : buzele lor unite, mărturisindu-şi iubirile nerostite, căutându-se, cunoscându-se, regăsindu-se. Gingaş, delicat, ferm, sigur, nebun, un ritm care le spunea multe despre ei, care le vorbea despre iubirea lor.
      Se desprinse din sărutul acela şi fugi ca o nebună. Nu ştia cum ajunsese acasă, dar trânti uşa de la intrare, ducându-se drept în camera ei, unde se trânti pe pat, lăsându-şi lacrimile să curgă în voie. Mama ei, care o văzuse, exclamase :
   ─ Fata mea s-a îndrăgostit !
   ─ Eşti sigură ? o întrebă soţule ei.
   ─ Da. Cred că el i-a mărturisit sentimentele, iar ea încă nu vrea să le accepte.
   ─ Fetiţa noastră s-a făcut mare ! Mâine-poimâine auzim că se mărită.
   ─ Şi ce dacă ? Dacă e cu cine şi-a dorit ea şi e fericită, de ce nu ?!
   ─ Nu am nimic împotrivă ! Să sperăm doar că este bine !
   ─ Îi va trece, când va accepta realitatea !


         19. Un drum la New York şi o întâmplare ciudată

      A doua zi, Anna-Carina veni la servici, comportându-se ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sam se comporta la fel. Se ocoleau unul pe altul de parcă erau nişte copii care se jucau de-a v-aţi-ascunselea !
      Amândoi erau conştienţi de ceea ce se petrecuse între ei doi şi amândoi recunoşteau în sinea lor că le plăcuse, că ar fi vrut mai mult, dar se opriseră brusc. Deja Sam cam clocea strategii în mintea lui cum să facă să fie singur cu Anna-Carina. Strategiile lui erau complexe, dar cu cât era strategia mai complexă şi mai complicată, cu atât o abandona mai repede.
      Într-o zi primi un telefon pentru a se prezenta pentru câteva zile la New York împreună cu partenerul lui de afaceri pentru a lua parte la o conferinţă, apoi la o dezbatere. Neavând în cotro, se duse în biroul Annei-Carina.
   ─ Bună, o salută el.
   ─ Bună, Sam, îl saluta la rândul ei.
   ─ Îmi pare rău că te deranjez, dar trebuie să ne pregătim să ajungem mâine la New York. Vom sta câteva zile şi vom participa la o conferinţă şi o dezbatere.
   ─ Bine. Îmi iau restul zilei liber şi mă duc să-mi pregătesc bagajul. La ce oră avem avionul ?
   ─ La ora 9 seara. Ajungem la 11 acolo. Am făcut deja rezervări la Hotelul Plazza !
   ─ Bine. Ne vedem la aeroport, pe la ora 8-815. E bine aşa ?
   ─ Excelent !
      Anna-Carina îşi verifică agenda şi amână câteva întâlniri, apoi se duse spre casă. Sam procedă la fel. Acasă, Anna o găsi pe mama ei.
   ─ Ce bine că eşti acasă, mamă ! Putem vorbi ?
   ─ Sigur !
      Anna şi Susan urcară la etajul casei, unde era camera Annei şi ea începu să-şi facă bagajul în timp ce-i povestea mamei ei despre Sam, firmă şi sărut. Îi povesti şi de plecarea ei la New York.
   ─ Mamă, port numele bunicii mele, pe care n-am cunoscut-o, dar despre care aud foarte multe lucruri frumoase. Uneori îmi lipseşte bunica. Poate ea ar fi avut un sfat mai înţelept pentru mine...
   ─ Fata mea, nu trebuie să-ţi fie frică. Contactul fizic între doi oameni care se iubesc, aşa cum am eu impresia că-l iubeşti tu pe Sam, vine ca ceva firesc. Actul în sine devine o plăcere, dacă există tandreţe şi iubire. Nu trebuie să te temi. Eşti o fată înţeleaptă, cultă, citită, nu mai trebuie să-ţi explic eu anumite lucruri. Unele lucruri se trăiesc pe moment, nu se pot explica. Nu mai eşti mică să-ţi spun minciuni despre cărăbuşi, polenizare, berze şi alte prostii, ca să înţelegi acele lucruri fireşti între oameni. Lasă-ţi inima să decidă ceea ce e mai bine, dar nu lăsa nici raţiunea să amorţească.
   ─ Ţi-am spus vreodată ce mamă bună eşti ?
   ─ Nu trebuie să-mi spui asta. Îmi demonstrezi în fiecare zi.
   ─ Cum de se face că eşti acasă ?
   ─ Am renunţat la servici şi am devenit casnică. Şi Will vrea să-ş lase ordine la firmă şi să-l lase pe Robert în locul său. E o vârstă pentru toate, fata mea.
   ─ Aşa este. Cât aş fi vrut s-o fi prins pe bunica...
   ─ Ştiu, fata mea, ştiu !
      Cele două se despărţiră, Susan lăsând-o să-şi termine bagajul de făcut şi să se odihnească. După cină, Anna plecă într-un taxi spre aeroport. Ajunse pe la 830 acolo. Îl găsi pe Sam aşteptând-o. Acesta, care era foarte neliniştit, când o zări pe Anna se calmă.
   ─ Bună. Îmi cer scuze de întârziere. Multe semafoare.
   ─ Ştiu.
   ─ A anunţat îmbarcarea ?
   ─ Nu încă.
   ─ Mă duc să-mi iau nişte reviste. Te uiţi tu şi la bagajul meu ?
   ─ Sigur că da.
   ─ Vrei să-ţi iau ceva ?
   ─ Nu, mulţumesc.
      Anna îşi cumpără nişte reviste şi se întoarse. Între timp, se anunţă şi îmbarcarea şi se îndreptară amândoi spre poartă, apoi urcară în avion, la clasa I. Drumul de două ore fusese relaxant, iar Anna răsfoise reviste, în timp ce Sam era ocupat cu laptopul său. După ce aterizară pe aeroport, chemară un taximetru şi se duseră la hotel, unde-şi luară camerele în primire.
      A doua zi, amândoi se duseră la conferinţa de presă, fiind foarte atenţi la ce se discută, ce întrebări pun reporterii veniţi acolo şi alte cele. Pentru că după-amiaza era liberă, Anna se hotărî să iasă din hotel şi să meargă prin New York, în vizită sau hai-hui cum îi plăcea ei să zică. Îmbrăcată în ceva comod, Anna plecă pe străzile New Yorkeze să se plimbe.
      Merse pe la multe magazine, intră şi în librării, vizită diverse case de modă şi ajunse din întâmplare pe strada unde fusese odinioară, pe vremea bunicii sale librăria Grettei. Un magazin mare, cu o vitrină bogată în cărţi puse la expoziţie, cu un panou luminos îi atrase atenţia. Magazinul se numea Gretta’s world. Anna-Carina intră înăuntru, mânată de un sentiment ciudat. Se plimbă printre rândurile ce aveau cărţi ordonate. Coperţi lucioase, autori celebrii o îmbiau să cumpere de-acolo. Nu era o cititoare de cărţi împătimită, dar câteva titluri îi captaseră atenţia şi după ce citi despre autorul cărţii şi micul rezumat de pe spatele lor, se hotărî să le pună în coşuleţul de cumpărături, îndreptându-se spre casă pentru a le achita.
      La casa unde se plăteau cărţile cumpărate, stătea un bărbat, cam în jurul vârstei de 50 şi ceva de ani, cu faţă blândă, amabilă şi luminoasă, ce-şi servea clienţii impecabil. Deodată, de pe o uşă laterală, o zvârlugă de băiat la vreo 12 anişori veni cu o carte prăfuită în mână.
   ─ Bunicule, uite ce am găsit, îl auzi ea pe acel băiat.
   ─ O, nepoţelul meu ! Aceasta a fost o carte de suflet a Grettei, cea care  mi-a lăsat mie această librărie. E foarte preţioasă, copile !
      Anna se apropie de casă şi zise :
   ─ Bună ziua. Am cumpărat şi eu nişte cărţi.
   ─ Ia să vedem... Ady, vrei să-ţi ajuţi bunicul ?
   ─ Da, buni !
      Cel ce fusese numit Ady, începu să scoată cărţile din coşul Annei şi să i le dea bunicului său. Având toate coduri de bare, bunicului lui Ady îi veni mult mai uşor să le socotească, mai ales când îl ajuta şi nepoţelul, în care avea mare nădejde. Tot Ady îi spusese şi cât fac cărţile la un loc.
   ─ Mă scuzaţi că îndrăznesc. Am auzit fără să vreau că nepotul dumneavoastră v-a adus o carte despre care aţi spus că este foarte preţioasă. Pot să văd şi eu acea carte ?
   ─ Sigur că da.
      Vânzătorul cărţilor îi întinse cumpărătoarei sale acea carte. Când Anna luă carte în mână, un sentiment straniu puse stăpânire de-o dată pe ea. Trebuia neapărat să cumpere şi acea carte. O lăsă jos şi zise :
   ─ Aceasta cât costă ?
   ─ Aceasta nu are preţ pe ea. face parte din muzeul Grettei. Ea a fost cea care a înfiinţat această librărie. Eu am venit ca ucenic la ea şi m-a învăţat tot ceea ce ştiu azi. O vedeam adesea citind din paginile acestei cărţi sau umblând cu grijă cu ea. În spatele acetei librării frumoase, a rămas o parte din vechea librărie şi am amenajat un fel de muzeu, punând acolo lucruri la care Gretta ţinea foarte mult şi pe care am considerat că merită să le păstrez. Cred că şi ei i-ar fi plăcut asta. Cărţile de-acolo nu sunt de vânzare.
   ─ Interesantă istorie, dar ceva lăuntric mă îndeamnă să o cumpăr sau cel puţin s-o citesc şi eu. Nu ştiu de ce. Cum se numeşte cartea şi de cine e scrisă ?
   ─ Gretta a cumpărat-o cu mari eforturi. Nu vă gândiţi la bani, căci avea suficienţi, ci la timp pierdut ca s-o găsească. Îşi dorea foarte mult un exemplar din ea. mai târziu, când era foarte bolnavă, am aflat că o cunoscuse pe autoarea cărţii, că fusese una din clientele ei preţioase.
   ─ Clientă preţioasă ? Era vreo vedetă ceva ?
   ─ Nu. Ce glumă bună ! Citea acelaşi gen de cărţi ca cele cumpărate de dumneavoastră. Gretta considera un client valoros după accentul pe care acesta-l punea pe cunoştere. În viziunea Grettei, fiecare carte era o bucată   dintr-un om. Chiar dacă omul ce-a scris cartea se mai afla sau nu în viaţă, ea considera că o bucată din el se afla în carte. Autorul cărţii, depunea un efort pentru a o scrie. Documente, multe nopţi pierdute, aşezare în pagină, plimbări la edituri şi tipărirea cărţii. Despre această care, însă, ea a spus că e Anna în întregime !
   ─ Poftim ?! Aţi spus Anna ?!
   ─ Da. Cartea se numeşte „Strada vieţii” şi a fost scrisă de Anna Andersen Bradley Austen. De ce aţi întrebat ?
   ─ Dumnezeule ! Atunci, trebuie neapărat să mi-o împrumutaţi, pentru că pe mine mă cheamă Anna-Carina Andersen Bradley Austen şi Anna a fost bunica mea. N-am ajuns s-o cunosc !
   ─ Incredibil ! Ce mică poate fi lumea ! Atunci, se schimbă situaţia. Vi-o împrumut cu mare plăcere !
   ─ Mulţumesc. Nici nu ştiţi cât m-aţi ajutat !
   ─ Plăcerea a fost de partea mea. Lectură plăcută şi să ne mai vizitaţi librăria !
   ─ Categoric !

            20. Spre Alpi

      Anna-Carina se întoarse la hotel, în camera sa. Se schimbă, îşi comandă cina în cameră şi după ce mâncă, se aă comod în patul mare de hotel pentru a lectura cartea. Ştiind că ea a aparţinut bunicii sale, că a fost scrisă de aceasta, o emoţie puternică puse stăpânire pe ea. deschise cu grijă filele cărţii şi citi mai întâi dedicaţia lăsată de Anna copiilor ei. Tatălui său şi mătuşei ei. Începând să parcurgă în linişte paginile cărţii pe Anna-Carina o apucă plânsul. Îşi şterse lacrimile şi se apucă de lectura cărţii.
      Cu fiecare pagină pe care o întorcea, Anna-Carina se simţea absorbită în interiorul filelor acelea. I se părea că trăieşte ea însăşi pe viu acea poveste a bunicii sale, că acea carte îi oferă răspunsuri la întrebări pe care şi le pusese şi ea, că bunica ei este lângă ea, mângâind-o. Citise cartea aceea aproape pe nerăsuflate, apucând-o 3 dimineaţa când întorsese şi ultima filă.
      După ce termină de lecturat cartea, mulţumită că aflase multe lucruri despre bunica sa, Anna adormi. A doua zi nu avea nicio întâlnire şi se trezi târziu, comandând din nou masa în camera ei. După ce mâncă, ea se întoarse la librărie şi înapoie cartea pentru a fi pusă la loc în muzeu. Mai cumpără câteva cărţi şi apoi se întoarse la hotel. Următoarea zi şi-o petrecu împreună cu Sam la dezbatere. Sam observă că ea este atentă la , notându-şi unele lucruri, dar nu participala fel ca el la dezbateri. Se vedea că este cu gândul în altă parte.
      După dezbatere, amândoi luară un taximetru spre hotel.
   ─ Te-am văzut cam îngândurată, Anna. S-a întâmplat ceva ? întrebă el
   ─ Nu, nimic. Am găsit la o librărie cartea pe care a scris-o bunica mea şi am citit-o azi-noapte pe nerăsuflate. Încă mi-e gândul la cele citite. Atât.
   ─ Anna, nu vrei să mergi în concediu alături de mine în Alpii Elveţieni ?
   ─ Unde anume ?
   ─ În aventură. O rudă îndepărtată a tatălui meu are o cabană acolo. Tata mi-a dat harta spre cabană, cheile de-acolo şi mi-a sugerat să-mi petrec câteva zile acolo, în sălbăticia muntelui. Aerul curat, după părerea lui mă va relaxa. Ce zici ?
   ─ Munte ? Aventură ? Sigur ! Accept. Când plecăm ?
   ─ Când ne punem amândoi de accord cu agenda şi cu plecarea e bine ?
   ─ Da, sigur că da.
   ─ Bine. Atunci, în seara asta ne întoarcem acasă şi după week-end punem la punct detaliile ce zici ?
   ─ S-a facut !
      Cei doi ajunseră la hotel şi se despărţiră pentru a se pregăti pentru plecarea din New York.
   „Alpii Elveţieni ! Ocazie perfectă să te cunoasc mai bine, domnule Samuel Thompson !” îşi zise Anna, în timp ce-şi pregătea bagajul.
   „Doamne, Sam ! Nu te ştiam a spontan ! Câte strategii ai făcut şi ai abandonat şi acum asta ! Bravo, Sam ! Acum nu mai ai scăpare ! Să vedem cum ieşi din asta !” îşi zise Sam.
      Întoarcerea acasă fusese lipsită de peripeţii. Amândoi ajunseră în jurul orei 10 seara acasă şi îşi povestiră peripeţiile membrilor familiilor lor. Anna vorbise cu mama ei despre cartea bunicii şi despre Sam şi Alpi. Sam vorbise cu Charles despre conferinţă, dezbatere şi propunerea pe care i-a făcut-o Annei.
      Amândoi aşteptau cu nerăbdare venirea zilei de luni, când aveau să-şi pună la punct agendele cu întâlniri şi plecarea lor în Alpi. Când ziua mult aşteptată sosi, amândoi ajunseră cam în acelaşi timp la birou. Se întâlniră amândoi în biroul ei, unde puseră la punct toate detaliile, urmând să plece chiar a doua zi, dimineaţa spre Elveţia.
      În ziua următoare, Anna, cu un troller mare după ea şi Sam se întâlniră la aeroport. Ca să ajungă în Elveţia erau nevoiţi să se ducă la New York şi de-acolo să ia alt avion. După o călătorie mai mult sau mai puţin obositoare, ajunseră în Elveţia, unde căutară se cazeze la un hotel. După o noapte zdravănă de somn, Anna avu inspirata idee să-l îndemne pe Sam să meargă să ceara relaţii cu privire la harta pe care el o avea.
      Amândoi găsiră pe cineva care cunoştea rutele montane, iar Sam îi explică unde anume vrea să ajungă cu ajutorul hărţii. Conform informaţiilor primite, drumul era simplu şi nepericulos. Punând informaţiile cap la cap, amândoi îşi făcură o stategie de plecare înspre cabană.
      A doua zi, amândoi erau echipaţi, cu rucsacuri în spate, luând ruta cabanei din munţi. Anunţaseră la recepţia hotelului unde se duc, care sunt numerele lor de mobil şi cât anume lipsesc şi, cu harta în mână plecară spre aventură.

            21. Drumul spre cabană şi furtuna

      Ghidându-se ba dupumite semne, ba după hartă, cei doi luară drumul muntelui. Poteca pe care mergeau, la începutul drumului nu era deloc anevoioasă, permiţându-le un pas lejer, admirarea peisajelor absolut magnifice şi odihnă din când în când. Drumul era şi uşor pentru că se ghidaseră după consemne. Spre seară ajunseră într-o poiană frumoasă, cu râu în apropiere, unde-întinseră corturile. De-a doua zi urmau să parcurgă cea de-a doua porţiune a rutei, care era neînsemnată şi puţin mai periculoasă.
      Cot la cot, cei doi întinseră corturile, ridicându-şi tabăra de noapte. Sam se duse să strângă din pădurea din apropiere multe lemne de foc, pentru ca toată noaptea să aibă un foc de veghe. Anna se ocupă de prepararea în grabă a unei mese de seară. Când Sam se întoarse cu lemnele, făcurai întâi un grătar şi apoi stătură afară, până târziu, punându-şi nişte pantaloni lungi pe ei, pulovere şi pături, căci temperatura acolo, în ciuda verii era destul de scăzută.
      Stând amândoi la focul de tabără, cu o cană de cacao fierbinte începură să converseze.
   ─ Mi-ai zis că ai aflat de unde te tragi, începu ea.
   ─ Aşa este. Îţi aduci aminte că ţi-am spus o parte de poveste şi că eram necăjit pe-atunci.
   ─ Da, mi-aduc aminte. Spuneai ceva despre o mânăstire de maici din Italia.
   ─ Am dat de mânăstirea aceea şi de o consemnare a măicuare a avut grijă de mine şi am ajuns în satul în care m-am născut. Din păcate, mama mea fusese arsă pe rug. Pe-atunci ei erau necivilizaţi şi mai erau încă adepţii practicii păgâne a arderii pe rug a unei persoane păcătoase.
   ─ Cerule ! Şi care era păcatul mamei tale ?
   ─ Avusese o aventură cu un alb. Au ars-o pe rug. Moaşa care m-a adus pe lume a găsit nişte obiecte preţioase după ce mama a ars pe rug, iar semenii ei    i-au răspândit cenuşa în cele patru vânturi şi le-a păstrat. Un urmaş de-al moaşei mi-a dat mie acele obiecta şi eu le-am îngropat. Am simţit că spiritul ei şi-a găsit odihna de-abia atunci.
   ─ Interesant. Eu am citit o carte. Aşa cum ţi-am spus, a fost scrisă de bunica mea Anna, pe care eu nu am ajuns s-o cunosc. Citind din filele acelei cărţi, am avut strania impresie că bunica se află lângă mine, că parcurge împreună cu mine filele cărţii. M-am simţit pur şi simplu absorbită cu totul în acea carte. La final, am avut impresia că aflasem răspunsuri la foarte multe din întrebările pe care mi le puneam.
   ─ La fel de interesant ca şi la mine. Du-te şi te culcă puţin. Eu mai stau de pază.
   ─ Sigur ?
   ─ Sigur.
      Anna se duse în cortul ei, băgându-se în sacul de dormit, iar Sam rămase afară de veghe. Lui nu-i era deloc somn. Era conştient că trebuia să doarmă, pentru că a doua zi îl aa o porţiune de drum foarte greu, dar nu-şi putea lua mintea de la Anna. O avea atât de aproape de el, încât îşi simţea gândurile răvăşite. Prezenângă al, producea efecte asemănătoare tornadelor, dar el ştia că toate aceste sentimente nu sunt altceva decât dragoste. Se îndrăgostise de Anna şi nu mai avea remediu la această îndrăgostire.
      Într-o vreme, îl apucă şi pe el somnul. Stinse jarul pentru a nu se produce vre-un incendiu şi intră şi el în cort. Se băgă în sacul de dormit şi în liniştea aceea a muntelui, adormi. A doua zi dimineaând se trezi, o găsi pe Anna afară. Din lemnele rămase, aceasta făuse focul şi pregătise micul de jun, fiind acum la prepararea caflelei de dimineaţă.
   ─ Bună dimineaţa, somnorilă, îl salută ea pe Sam. Hai repede, că se răceşte cafeaua ! În plus, nu-mi place deloc vântul ăsta şi petele de nori râzleţe de pe cer.
      Sam se uită în jurul său făcând o analiză rapidă a vremii din acea zi şi-i dădu dreptate Annei, grăbindu-se cât putea el de mult. Amândoi mâncară ceva, ea puse nişte cafea caldă la termos, strânseră tabăra, stinseră focul, se asigurară că nu uitaseră nimic şi îşi continuară drumul. Vântul încetă la un moment dat să mai bată. Totul era nemişcare în jurul lor.
   ─ Se apropie o furtună, zise ea.
   ─ Ai dreptate. Hai să ne grăbim cât putem de mult, răspunse el.
      Amândoi iuţiră pasul. Ieşiră de pe ultima porţiune de drum însemnată şi pătrunseră pe porâţiunea care nu avea niciun fel de consemn. Cărarea pe care mergeau se îngusta din ce în ce mai mult, începeau ţancurile muntoase să se ivească. Amândoi deveniră conştienţi de pericolul ce-i păndea pe-amândoi dacă făceau o mişcare greşită. Îşi temperară pasul şi începură să parcurgă cărările de munte încetul cu încetul, foarte atenţi pe unde calcă. Ajunseseră la o porţiune, în care ei mergeau pe lângă un perete de munte şi dincolo, în partea opusă lor era prăpastie. Veau amândoi impresia că erau alpinişti şi nu erau departe de adevăr. Înaintarea lor se îngreună în momentul în care vântul începuse să bată în rafale puiternice.
      Realizară că nu sunt suficient de echipaţi pentru porţiunea care se întindea în faţa lor. Trebuiau să găsească o soluţie ingenioasă să ajungă la porţiunea lată şi să cape de porţiunea aceea periculoasă pentru vieţile amândouăra. Noroc că el avea diverse unelte ajutătoare la el şi amândoi mai traversau o bucată de drum când vântul se oprea, apoi stăteau pe loc când acesta pornea. Pe la mijlocul porţiunii periculoase, o ploaie măruntă şi rece începu să cadă peste ei. În ciuda faptului că erau bine îmbrăcaţi, natura ce-şi cerea drepturile în acele locuri, le îngreuna din ce în ce mai mult mersul. Puţin câte puţin, cei doi se apropiau de porţiunea lată. Mai aveau o porţiune de trecut. Aceea era însă cea mai dificilă, pentru că era foarte îngustă, cei doi fiind obligaţi seargă în vârful picioarelor. Slavă Domnului că porţiunea era stabilă, dar ce să te faci cu natura, care tocmai atunci se găsi să-şi dezlănţuie furia.
      Vântul începu să bată cu putere, ploaia deveni torenţială, udându-i până la piele, în ciuda îmbrăcăminţii lor, stropii de apă le îngreuna din ce în ce mai mult mersul şi privirea. De pe peretele versantului de care ei stăteau agăţaţi cu ajutorul unor mini-târnăcoape începură să se scurgă şiroaie de apă. Cei doi înaintau milimetric şi li se părea că întreg iadul se dezlănţuise în acel momant. O porţiune îngustă de câţiva metrii, pe care ar fi parcurs-o cu uşurinţă, dacă ar fi fost mai bine echipaţi şi nu ar fi fost furtuna, le luă o oră întreagă până s-o treacă.
      În cele din urmă, amândoi ajunseră teferi pe porţiunea lată şi grăbiră pasul, deoarece mai aveau încă de mers. Pătrunseră într-o pădure. De-a dreapta şi de-a stânga lor copaci uriaşi vuiau de parcă ar fi urlat lupul. Fulgere şi tunete brăzdau cerul care era foarte întunecat. După alte ore infernale, ajunseră în sfârşit, la cabană. Sam îşi scoase cheile, descuie uşi intrară amândoi degrabă înăuntru, închizând uşa în urma lor. Îşi lăsară rucsacurile impermealbile jos, se duseră să caute generatorul de curent, îl puseră în funcţiune, aprinseră luminile, căutară lemne şi aprinseră focul într-un şemineu. Găsiră două colţuri întunecoase, unde pe orbeşte, îşi dădură hainele ude jos de pe ei, îşi luară unele care erau mai uscate pe ei şi improvizară două sârme, pe care le puseră la uscat pe cele ude.
      După această acţiune, se puseră amândoi în faţa şemineului, cu pături pe ei şi căni de ceai fierbinte, pe care Anna avusese buna inspiraţie să-l prepare când plecaseră din tabăra lor şi care se menţinuse fierbinte pe tot parcursul drumului lor. Erau, în sfârşit, la adăpost, în timp ce iadul naturii se dezlănţuia dicolo de pereţii cabanei.


            22. Atracţie : agonie şi extaz

      În timp ce iadul naturii se dezlănţuia afară, cei doi, aflaţi acum la adăpostul cabanei, începură să meargă prin interiorul ei pentru a vedea cum este utilată şi amenajată. Găsiră aproape toate condiţiile care le ofereau confortul necesar popasului lor la cabană. Anna găsi şi dormitorul, care era doar unul, dotat cu un pat mare şi cu multe lumănări mici  prin cameră. Era cât se poate de clar pentru ea că acea cabană, datorită poziţiei ei, izolării, era un cuibuşor de nebunii pentru cine venea acolo. Ea surâse la ideea că Sam va fi nevoit să împartă jumătate din patul acela mare cu ea. La cât era el de încăpăţânat, precis avea să doarma pe jos în sacul de dormit al cortului lui. Ieşi din acea cameră, întorcându-se în faţa şemineului.
      Se aşeză şi-şi luă cana de cacao în mână, privind jocul flăcărilor din şemineu. Sam, aflat lângă ea, dăduse jos pătura de pe el. Simţea că-l ia valuri-valuri de căldură. Anna era lângă el. Erau singuri în acea cabană. Nu putea să-şi mai controleze mintea pentru a nu se gândi la ea. prin cap îi treceau fel de fel de gânduri. Unele dintre ele mai puţin decente. Se gândea la cum ar fi să o strângă în braţe. Îşi dorea din ce în ce mai mult să fie lângă ea, s-o atingă, să fie alături de ea cu trupul. Dore să-i atingă pielea pe care şi-o închipuia deosebit de fină.
      Simţea cum trupul lui începea să tremure prin interior, cum dorinţa începea să pună stăpânire încetul cu încetul pe el, amorţindu-i raţiunea. Vroia să gândească limpede, să nu lase sentimentele să pună stăpânire pe el, dar dorinţa devenea o otravă, care începea să se răspândească lent, dar sigur. Era ca o picătură chinezească, care producea un ritm sâcâitor, enervent şi care avea un efect devastator. Nu se putu abţine să nu se întoarcă spre ea pentru a o privi. O privea cum sorbea din cana ei lichidul cald şi revigorant. Chipul ei luminat de flăcările şemineului i se părea, angelic. Inima lui începu să bată cu putere.
      Anna se simţi privită. Ştia că el o priveşte şi inima ei o luă la goană. Bubuiturile inimii i se păreau ca nişte tobe, începuse să audă un zumzet inexistent în urechi. Valuri de căldură începeau să pună stăpânire şi pe ea într-un ritm alert. I se părea că este antrenată într-o cursă nebunească de maşini, că se află pe cel mai lung circuit al formulei unu şi că nu mai ajunge odată la finish.
      Ochii lui, aţintiţi asupra ei îi creau senzaţia de sfredelire, de cercetare în profunzime. Avea impresia că era privită cu ochelari năstruşnici care vedeau şi prin haine sau că ochii unui sfinx erau asupra ei, paralizându-i simţurile încetul cu încetul. Acea privire aţintită asupra ei i se părea o agonie. Nu mai rezistă şi se întoarse către el privindu-l în ochi.
      Deşi ar fi trebuit să se ruşineze, el îi susţinu privirea, uitându-se la ea. Se priveau în ochi, adâncindu-se unul în ochii celuilalt. Deşi flăcările şemineului erau reflectate în privirile lor, mai existau şi altfel de flăcări acolo şi erau doar cele ale dorinţelor lor.
      El îi luă cana din mână şi o puse deoparte, începu să-i mângâie uşor chipul cu blândeţe şi apoi se apropie de ea cu buzele. Buzele lor se uniră într-un sărut tandru, apoi se preschimbă într-unul frenetic, torid, potrivit parcă după dorinţele lor lăuntrice. Mâinile lui înmcepură să coboare pe spatele ei mângâind materialul fin al bluzei. Se desprinse din sărut, privind-o. Avea privirea întretăiată. Ea înţelese totul şi-l luă de mână. El vru să spună ceva, dar ea-l opri, făcându-i semn că se află în bună ordine toate.
      Se lăsă purtat de ea până în dormitorul cabanei, unde ea, cu ajutorul unei brichete, aprinse una din lumănări. Între fitilurile lumănărilor parfumate din acea cameră, ea pusese o sfoară pe care o unsese cu puţin ulei şi sfoara aceea aprinse şi celelalte lumănări mici din cameră, creând o atmosferă romantică. Se opri în dreptul patului. El o îmbrăţişă şi începu să-i desfacă naturii cămăşii. Hainele lor, începură să cadă una câte una în două grămezi nedefinite pe podeaua cabanei.
      Sam o ridică în braţe şi o aşeză pe patul mare, în timp ce buzele lui plecaseră rebele în exploatare. Săruta fiecare centimetru al pielii ei vrând să şi-l întipărească într-o cutiuţă tainică a minţii sale. Trupurile lor începură să se împletească să vibreze la unison, într-o mişcare lentă, ce părea a fi muzica scoasă de un arcuş ce aluneca pe corzile unei viori. Clipele intime dintre ei se transformară în adevărate momente de plăcere, de extaz, unde nimic din jur nu mai conta, ci doar muzica dragostei lor.
      După câteva ore bune, amândoi stăteau îmbrăţişaţi, epuizaţi, înveliţi cu o cuvertură moale şi călduroasă. Nu le părea deloc rău pentru ceea ce se întâmplase între ei.
   ─ Sam, zise ea.
   ─ Da, Anna.
   ─ Ştiu că nu e momentul să vorbim despre asta, dar te-ai gândit cum o să ne întoarcem la hotel ?
   ─ Nu m-am gândit încă. Trebuie să-ţi mărturisesc ceva.
   ─ Ce anume ?
   ─ Aş mai vrea să zăbovesc un timp aici, alături de tine. Aici unde telefoanele celulare nu au semnal, unde nu există internet, televizor sau alte elemente moderne.
   ─ Ştii ceva ?
   ─ Ştiu dacă-mi spui.
   ─ Şi eu aş vrea acelaşi lucru.
   ─ Eşti sigură ?
   ─ Da.
      El îi zâmbi sărutând-o şi reluând acţiunea tulburătoare a simţurilor lor.   Într-un târziu, amândoi adormiseră. Dimineaţa îi găsi îmbrăţişaţi. Se sculară amândoi de-o dată. Se dădură jos din pat şi se duseră amândoi spre bucătăria cabanei. Aveau pe ei nişte halate groase. Îşi încropiră ceva de mâncare şi apoi ea se duse să aranjeze patul. Îşi petrecură ziua vorbind vrute şi nevrute, cercetând harta şi întrebându-se ce strategii să adopte pentru a coborî teferi şi nevătămaţi de-acolo.

         23. Acţiunea de salvare

      În timp ce Anna şi Sam se simţeau bine împreună la cabană,  descoperindu-se unul pe altul, jos la hotel era agitaţie.
      Trecuseră trei zile de când cei trei urcaseră pe munte şi nu se întorseseră. Amândoi fuseseră căutaţi în repetate rânduri de părinţii lor, care vroiau să ştie dacă sunt bine, sănătoşi şi de parteneri de afaceri. Se aflase la ştiri că fusese o furtună teribilă în munţii Elveţiei şi toţi erau în alertă. Mai ales părinţii care nu reuşeau să dea de ei cu ajutorul celularelor.
      Directorul hotelului întreba funcţionarii de la recepţie dacă nu ştiau ei unde erau cei doi. Niciun funcţionar nu ştia. Abia într-a patra zi, când se întoarseră cei din tura în care cei doi plecaseră începea situaţia să se lămurească. Părinţii, veniţi de urgenţă în Elveţia, îngrijoraţi, aşteptau veşti. Din partea ei venise doar Susan, iar din partea lui Charles. Directorul veni în hol, unde cei doi aşteptau.
   ─ Se pare că domnul Samuel Thompson, a vrut să urce împreună cu domnişoara Btsdley la o cabană în munţi pentru care avea o hartă. Domnişoara i-a propus să urce împreună, deoarece vroia să aibă parte de-o aventură.
   ─ I-am dat cheile lui Sam de la cabană, dar nici prin cap nu mi-a trecut că va fi atât de nesăbuit şi să se ducă acolo, zise Charles.
   ─ Cred că cei doi au vrut să fie singuri acolo, zise Susan.
   ─ De unde ştiţi ?
   ─ Sunt mama Annei-Carina. Am o bănuială.
   ─ Cumva aveţi o bănuială legată de sentimentul numit dragoste ?
   ─ Da.
   ─ Dar tot nu-mi vine să cred că s-au dus acolo.
   ─ Nici mie, dar Anna are câteodată un spirit aventurier şi nu mă miră că a vrut să meargă până acolo.
   ─ Dar măcar să fi ajuns la cabană, zise el.
   ─ Propun să trimit o echipă de alpinişti salvamontişti acolo, zise directorul.
   ─ Vă rugăm, ziseră cei doi într-un glas.
      În timp ce directorul se îngrijea de trimiterea echipei spre cabană, ce avea să fie localizată cu ajutorul unei hărţi de rezervă pe care Charles o avea la el şi o dăduse directorului, cei doi stăteau de vorbă.
   ─ Charles Thompson, se recomandă el.
   ─ Susan Bradley Andersen Austen, se prezentă ea.
   ─ Avem nişte tineri foarte năstruşnici, remarcă el.
   ─ Dar şi cu minte destulă în cap, concluzionă ea.
      Echipa de salvare se puse în mişcare, urmând aceeaşi rută pe care credeau că merseseră cei doi spre cabană. Salvamontiştii se împărţiseră în trei echipe şi umblau pe trei drumuri diferite pentru a ajunge la cabană şi ţineau legătura între ei. Prima echipă ajunse la popasul pe care cei doi îl făcuseră înainte de a ajunge la cabană. Se vedeau urmele de cuie de la corturi şi locul unde fusese focul de tabără. Cei care ajunseseră acolo luară legătura cu celelalte echipe. Ce-a de-a treia echipă, urmând o rută ocolitoare ajunseră la cabana unde se aflau cei doi.
      Anna şi Sam căutau un mijloc prin care să poată lua legătura cu cei de la hotel, pentru că erau conştienţi că lipsiseră destul de mult. În timp ce ei căutau soluţii, echipa care ajunsese la cabană, bătu la uşă.
   ─ Dacă este cineva înăuntru, vă rog, răspundeţi. Suntem o echipă de salvamontişti.
      Sam, deschise uşa.
   ─ Da. Intraţi înăuntru.
   ─ Căutăm pe cineva pe nume Samule Thompson şi Anna-Carina Bradley Andersen Austen.
   ─ Noi suntem, răspunseră ei la unison.
      Cei doi îşi aduseră paşaporturile pentru a demonstra că sunt ei cei căutaţi şi echipa anunţă că cei doi fuseseră găsiţi teferi şi nevătămaţi.
      Cu ajutorul salvamontiştilor, cei doi, împreună cu lucrurile lor se întoarseră la hotel unde avea să-i aşteaptă o altă surpriză : părinţii lor îngrijoraţi.


            24. O poveste şi un interogatoriu

      Cei doi, aduşi de echipa de salvamontişti nu aveau nimic. Erau surprinşi că părinţii erau acolo.
   ─ Bună, fiule, îl salută Charles pe Sam.
   ─ Tată, ce-i cu tine aici ?
   ─ Am devenit îngrijorat în momentul în care cei de la hotel au început să dea telefoane punând tot felul de întrebări.
   ─ Şi trebuia să vii până aici ? Sunt matur tată ! Mă descurcam şi singur.
   ─ Trebuie să stăm de vorbă !
   ─ Bine. Anna, îmi pare rău pentru situaţia asta, dar trebuie să vorbesc cu tata.
   ─ Bine, Sam. Şi eu trebuie să vorbesc cu mama mea.
   ─ Vrei să vorbim, fata mea ? S-a întâmplat ceva rău ?
   ─ Nu, mamă. Totul e în regulă. Vii în camera mea ?
   ─ Sigur că da.
   ─ Domnilor, mulţumim că ne-aţi adus la hotel, zise Anna către echipa de salvamontişti.
   ─ Chiar aşa ! continuă Sam. Mulţumim şi de explicaţii.
   ─ Bine că operaţiunea a fost un real succes, răspunseră ei.
      Sam se retrase împreună cu tatăl său în camera lui de hotel, în timp ce Anna se duse cu mama ei în camera sa.
   ─ De ce ai venit, tată ? Doar pentru că cei de la hotel erau îngrijoraţi că nu ne găseau cu telefoanele ? întrebă Sam.
   ─ Da. Cum de ai ajuns la cabană ? E în creierii munţilor.
   ─ Da, am observat de-abia când am coborât pe o rută ocolitoare împreună cu echipa care ne-a adus aici. Ştiai că harta pe care mi-ai dat-o tu era veche ?
   ─ Nu. Nu ştiam.
   ─ De unde aveai harta asta tată ?
   ─ Tatăl meu mi-a lăsat-o. Stai jos, fiule.
   ─ De ce ?
   ─ Te rog.
      Sam se aşeză jos.
   ─ Acum mult timp în urmă, pe când eu nu eram pe lume, tatăl meu a trăit o aventură furtunoasă cu cineva. Am descoperit târziu, după moartea mamei şi a tatălui, consemnări de-ale mamei în care ea povestea totul. Tata, după câte am citit, era tânăr pe-atunci. Să fi fost cam de vârsta ta, Sam. A întâlnit o femeie frumoasă. Era căsătorită cu un bărbat pe care nu-l iubea. Amândoi s-au plăcut de la prima vedere. Au decis să se întâlnească pe furiş. La început, a fost ceva nevinovat : nişte conversaţii, cine pe la restaurante, scrisori. Apoi totul a devenit mult mai serios. Bunicul meu i-a dărut tatei o cabană în munţii Elveţiei, aici în Alpi. Era ocazia perfectă pentru tata să petreacă zile şi nopţi fierbinţi împreună cu cea care avea să-i devină amantă. Amândoi se doreau şi el i-a făcut propunerea. Ea a acceptat, i-a spus soţului ei că pleacă în Elveţia singură. Acesta îşi iubea atât de mult soţia, încât nu a pus întrebări prea multe despre plecarea ei în Elveţia.
       Ea a venit la acest hotel singură şi s-a cazat, apoi i-a dat un telefon tatălui meu. Acesta şi-a pus în ordine afacerile, pentru că lucra la aceeaşi firmă la care lucrăm noi azi. De fapt, era firma lui. După ce şi-a pus în ordine toate treburile, a plecat în Elveţia. S-a cazat la acelaşi hotel unde era şi ea şi ştiind unde era camera ei, i-a scris un bilet pe care i l-a strecurat prin uşă. Aceasta a citit biletul şi a aflat că tata era la acelaşi hotel ca şi ea. El a început să cerceteze împrejurimile pentru a găsi un loc prielnic pentru întâlnirea lor. A găsit un punct unde puteau să se întâlnească pentu a putea pleca spre cabană.
       Când totul a fost pus la punct în cele mai mici detalii, cei doi au plecat la cabană şi au rămas acolo timp de mai multe zile. Cred că nu mai este necesar să-ţi spun ce s-a întâmplat între ei.
   ─ Nu. Continuă, tată.
   ─ După câteva zile, cei doi s-au întors la hotel tot separat. Ea a avut parte de o surpriză : soţul ei venise după ea. i-a făcut o propunere pe care ea nu a putut s-o refuze şi au plecat amândoi chiar în seara aceea. Ea nu a mai avut timp să-l înştiinţeze pe tata de plecarea ei. A doua zi tata a căutat-o, dar când a aflat că a plecat împreună cu soţul ei, a înţeles că aventura lor luase sfârşit. El s-a întors la firmă şi şi-a continuat viaţa. A cunoscut-o pe urmă pe mama mea, s-au plăcut, s-au căsătorit şi au rămas împreună până s-au prăpădit fiecare la vremea lui. N-a mai ţinut niciodată legătura cu ea şi nici n-a mai ştiut nimic despre ea. când eu aveam 7 ani şi mă pregăteam să merg la elementară, a venit poştaşul aducându-ne multe scrisori. Mai erau doar trei săptămâni până când eu urma să mă duc la şcoală. Mama a sortat scrisorile şi a văzut o scrisoare adresată tatei. Era de la o femeie pe nume Beatrice Wilshire şi venea din Anglia. Părinţii mei nu aveau secrete unul faţă de altul. Tata îi mărturisise mamei mele de aventura lui din tinereţe, iar mama îl iertase, pentru că-l iubea foarte mult. El îi dăduse voie să-i deschidă corespondenţa. În acea zi, mama nu a deschis acel plic. Era o corespondenţă particulară, venită din partea unei persoane şi a considerat că e o corespondenţă privată, pe care nu ea trebuia s-o deschidă.
       Tata s-a întors acasă şi mama i-a spus de acel plic şi i l-a dat. Tata s-a uitat la adresă, la nume şi i-a spus mamei că poate să deschidă acel plic, pentru că pe el nu-l interesează conţinutul. Mama a păstrat plicul acela multă vreme, crezând că tata avea să se răzgândească şi să citească conţinutul într-o vreme. Anii au trecut şi plicul a rămas nedesfăcut. Mama s-a îmbolnăvit şi apoi a murit. La scurtă vreme după ea, a urmat-o şi tata. Într-o zi, la vreo doi ani după moartea lor, am făcut ordine prin documentele lor, arhivându-le. Vroiam să le pun într-un seif la o bancă pentru a nu ocupa loc în casă, dar nici să nu se piardă. Am dat din întâmplare de acel plic nedesfăcut. Cam îngălbenit puţin, dar păstrând încă adresa şi numele expeditorului intacte.
   ─ Şi ? întrebă neliniştit Sam.
   ─ M-am decis cu greu să-l desfac, dar am făcut-o în cele din urmă. Pe  tata-l chema James şi scrisoarea îi era adresată. Era scrisă într-un ton nu prea protocolar, aproape intim.
   ─ Şi ce scria ?
   ─ Uite scrisoarea. Citeşte-o şi singur, pentru că eu am avut un moment de şoc când am citit-o.
   ─ Ce poate fi atât de şocant într-o scrisoare ?
   ─ Citeşte şi mai vorbim pe urmă.
      Sam luă acea scrisoare în mână şi se apucă să parcurgă rândurile acesteia.
         „Draga, James,
      
   Nu ştiu dacă mai sunt în măsură să-ţi spun aşa. Am petrecut clipe foarte frumoase împreună la cabana tatălui tău. Acele clipe sunt cele mai de preţ amintiri ale mele. Iartă-mă că nu am apucat să-mi iau rămas-bun de la tine, dar soţul meu venise pe neaşteptate. Mi-a făcut o surpriză de proporţii prin venirea lui acolo în Elveţia, deoarece eu nu-l aşteptam. Păriţii m-au măritat cu el din interes. I-am spus din prima clipă că accept căsătoria cu el de dragul părinţilor mei şi al reputaţiei lor. Nu i-a păsat, căci m-a iubit necondiţionat şi o să realizezi şi tu până unde mergea iubirea lui, căci vei citi în rândurile ce urmează asta.
   După ce ne-am întors de la cabana în care petrecusem clipe minunate, în mod separat, eu fiind prima care am plecat de la cabană, l-am găsit pe soţul meu la mine în camere de hotel.
   Când l-am văzut, am crezut că a aflat de legătura noastră şi că venise să se răzbune sau să divorţeze de mine. N-a fost aşa. M-a întâmpinat cu un buchet de primule, ceea ce însemna pe limbajul florilor : Nu pot trai fara tine. L-am întrebat de ce venise după mine tocmai acolo şi mi-a explicat că vroia să mă ducă în Franţa, la Paris. Îi spusesem odată că mi-ar plăcea să văd Prisul într-o zi. Nu am putut să-l refuz, deşi eram pregătită s-o fac. Eram decisă-i spun de noi doi, dar m-am gândit la scandalul ce avea să urmeze, la reputaţia părinţilor mei. Firea mândră a părinţilor mei m-a făcut să nu protestez.
   Dacă aş fi protestat, reputaţia părinţilor mei s-ar fi prăbuşit şi ei n-ar fi acceptat umilinţa,aşa că am acceptat eu penitenţa de a sta lângă un om pe care nu-l iubeam şi am plecat chiar în ziua aceea la aeroport împreună cu el. Îmi făcuse deja bagajele şi era foarte fericit că acceptasem să vin cu el la Paris. Am trecut pe lângă uşa camerei tale de hotel ca un val-vârtej de vânt şi am plecat. Am încercat în repetate rânduri să-ţi scriu sau să-ţi dau un telefon, dar el era mereu lângă mine. La Paris mi s-a făcut rău şi el m-a dus la spital. Nu am avut niciun contact sexual cu soţul meu, dar medicii i-au dat totuşi vestea că eu eram însărcinată.
   Nu ştiu ce anume a făcut când a primit acea veste, pentru că era clar că eu avusesem o aventură extraconjugală şi rămăsesem însărcinată, dar când a venit la mine în salon, unde medicul îmi făcea externarea, era în mână cu un boboc de trandafir alb. Ştiam că el înseamnă copilărie şi am ştiut că sunt însărcinată şi am realizat al cui era copilul pe care-l aşteptam şi am rămat trăznită în faţa atitudinii lui de a spune că acela era copilul lui. Am decis să ne stabilim în Franţa şi ne-am luat o căsuţă cochetă. Adresa căsuţei o vei citi pe plic. Am rămas aici de atunci.
   Mi-a arătat atâta compasiune, tandreţe, recunoştinţă, încât am început să-l iubesc încetul cu încetul. După nouă luni am născut-o pe Beth Wilshire, raza mea de soare, de sperenţă, singurul lucru mai de preţ decât iubirea, mai ales   că-mi amintea de tine. Am crescut-o cu dragoste pe Beth şi până la urmă am avut şi relaţii intime cu soţul meu, aducându-l mai târziu pe lume pe Richard.
   La puţină vreme după ce l-am născut pe Richard, m-am îmbolnăvit şi stăteam mai mult la pat. Soţul meu avea grijă de mine. Acum, mă simt puţin mai în putere şi am reuşit să-ţi aştern aceste rânduri. Iartă-mă James, cred că nu voi mai avea mult de trăit ! Am nevoie de iertarea ta şi trebuie să ştii că Beth Wilshire este fiica ta.
            A ta, fostă iubită, Beatrice Wilshire”
      Sam scăpă scrisoarea din mână. Tremura.
   ─ Vrei să spui că undeva în Paris, Franţa, la adresa de pe plic se află sora ta ?
   ─ Da.
   ─ Dar a trecut atâta timp de-atunci...
   ─ Sunt decis s-o găsesc sau cel puţin să te rog pe tine s-o găseşti.
   ─ Dar dacă acea Beatrice nu i-a spus nimic ? Nu crezi că va avea un şoc când va afla ? Aşa cum ai avut tu şi cum văd că am avut şi eu parte de unul ?
   ─ Nu ştiu, Sam. Acum, te rog, răspunde-mi la o întrebare.
   ─ Da, tată.
   ─ O iubeşti pe fata aceea ?
   ─ Pe Anna-Carina ?
   ─ Da.
   ─ Da, tată, o iubesc. Şi am petrecut cu ea momente de neuitat la cabană, dar nu am fost atât de nesăbuit, încât să nu mă protejez, dacă asta vroiai să ştii !
   ─ Fiule, nu te supăra pe mine, dar nu vreau ca tu să...
   ─ Să păţesc ceva asemănător cu tatăl tău. Stai liniştit. Nu se va întâmpla nimic.
      Între timp, în camera Annei, ea îi povestea mamei sale clipele minunate pe care le-a petrecut alături de Sam. Bineînţeles, şi aceasta o întrebase de protecţie, dar Anna o liniştise. Susan avea încredere în fata ei şi o lăsă în pace.

   Pana aici a mers !

[Nefertiti]

25. Anna şi Sam, detectivi la Paris

      După ce dormiră în noaptea aceea în Elveţia, cei doi tineri, însoţiţi de părinţii lor, se întoarseră acasă. Sam şi Anna îşi reluară munca la firma lui Charles şi Sam, aveau foarte mult de lucru şi multe contracte, dar lucrau foarte bine în echipă. Desfiinţaseră uşa dintre birourile lor şi aranjaseră marea încăpere altfel, pentru a fi aproape unul de altul şi a lucra mult mai bine şi eficient.
      Într-o zi din luna lui gustar, Sam îi povesti Annei despre scrisoarea ce-o citise şi pe care tatăl său o descoperise.
   ─ Incredibil. Undeva, în uriaşul Paris, exiistă o Beth Wilshire, care este sora tatălui tău şi mătuşa ta !
   ─ Da, într-adevăr, incredibil. Mă frământă ideea de a porni într-o aventură în Paris, pentru a o găsi pe această Beth.
   ─ Ştii că s-ar putea să fie muncă inutilă ? Nu uita că au trecut atâţia ani şi că Beth poate s-a căsătorit şi şi-a schimbat numele de familie.
   ─ Ştiu, dar cel puţin am o adresă de unde pot să pornesc investigaţia.
   ─ Tatăl tău ştie ?
   ─ De ce ar trebui să ştie ?!
   ─ Sam, atunci îţi propun să facem amândoi pe detectivii în Paris.
   ─ Amândoi ?!
   ─ Da.
   ─ Dar...
   ─ N-o să pierd ocazia să văd Prisul şi să fac pe detectivul. În plus, mai avem un punct de pornire.
   ─ Care ?
   ─ Ai uitat că mi-ai povestit de Zaretta şi de sora ei ?
   ─ Nu, n-am uitat.
   ─ Poate mai găsim pe cineva acolo, în casa de unde ai plecat spre viaţa din America. Cred că vrei să ştii şi ce s-a întâmplat cu ele nu ? Doar şi ele sunt surorile tatălui tău !
   ─ Cum de ai ajuns să mă citeşti atât de bine ?
   ─ Secret !
      El se apropie de ea şi o îmbrăţişă, oferindu-i un sărut tandru pe buze. Ce s-ar fi făcut el fără ea ? Realiză cât de mult o iubea şi se hotărî în secret să îşi facă tip într-o zi, în Paris, s-o ceară de soţie. Se desprinse din sărut, dar nu şi din îmbrăţişare, ţinând-o aşa câteva clipe. Când îi dădu drumul, Anna deja se apucă să pregătească plecarea lor spre Paris.
      Sam vorbi cu tatăl său îndelung, împărtăşindu-i şi lui planul de a o cere pe Anna de soţie, lucru pe care tatăl său îl consimţise şi chiar îi dăduse binecuvântarea pentru asta. Nu-i spusese şi al doilea scop al plecării sale în Paris. Cei doi, în momentul în care terminaseră de făcut bagajele, de pus la punct şi ultimile detalii, vorbiră despre data la care plecau. Rezervările la avion şi hotel fuseseră făcute din timp.
      Ziua plecării celor doi sosi şi aceştia se întâlniră la aeroportul din L.A. pentru a lua un avion spre Paris. Era una din cele trei curse care aveau destinaţia Paris, iar aceasta, ce pleca din L.A., făccea o escală la New York, pentru a mai lua şi alţi călători. Anna şi Sam se urcară în avion şi după câteva ore bune de zbor şi o escală se aflau la Paris, în Oraşul Luminilor. Se duseră direct la hotel, luându-şi camerele în primire.
      Camerele aveau şi un balcon, cu privelişte la panorama oraşului. Când seara se lăsă, Anna ieşi pe balcon, privind oraşul ce începea să capete culoare de la becurile ce se aprindeau şi de la fel de fel de panouri publicitare. Piramida de sticlă aflată în faţa Muzeului Luvru era şi ea luminată, ca şi turnul Eiffel de altfel.
      Înainte de a-şi începe munca de detectivi în Paris, cei doi, timp de mai multe zile vizitară câteva obiective situate în Paris. Astfel ei vizitaseră :
-   Arc de Triomphe - monument din centrul Place de l'Étoile, comemorând victoriile Franţei şi onorând pe cei care au murit în luptă;
-   Palais Garnier - sediul Operei din Paris;
-   Catedrala Notre-Dame pe Ile de la Cité;
-   Pantheonul din Paris - biserică şi mormânt al celor mai mari personalităţi ale Franţei;
-   Luvrul - un muzeu enorm care găzduieşte foarte multe opere de artă, inclusiv pictura Mona Lisa şi statuia Venus din Milo;
-   Champs-Élysées - faimoasă stradă din lume, un bulevard de obicei plin de turişti.
      După ce vizitaseră aceste obiective, se puseră pe muncă. Cu ajutorul lui Sam, care îşi amintea încă drumul pe care fusese adus la aeroport de către Amelié, mătuşa lui şi una din cele trei surori ale tatălui său, ajunseră la casa din care plecasase. Păstra încă vie amintirea călătoriei lui în acea cutie. Trecuseră mulţi ani de-atunci. Avea doar 3 ani când venise în Paris, iar acum era un tânăr în vârstă de 33 de ani. În 30 de ani se puteau întâmpla multe lucruri. Pe când se pregătea să bată la uşă, îşi aminti ceva.
   ─ Anna ?
   ─ Da ?
   ─ Cum să bat eu la uşa asta, dacă nu ştiu nici măcar ce familie trebuie să caut ? Ştiu doar că am fost adus la Julien şi Amelié, dar care era numele lor de familie nu ştiu.
   ─ Las’ pe mine ! zise ea, bătând la uşă.
      La uşa casei răspunse o doamnă la vreo 40 de ani.
   ─ Bună ziua, o salută Anna în franceză, luându-l prin surprindere pe Sam, care nu ştia că ea ştie limba asta. De fapt, nici măcar nu o întrebase dacă ştie limbi străine.
   ─ Bună ziua, răspunse aceasta amabilă.
   ─ Ne scuzaţi că vă deranjăm, dar eu şi prietenul meu căutăm o familie care a stat aici în această casă. Din păcate, prietenul meu ştie doar că pe dânsa o chema Amelié şi pe soţul ei Julian. Ne puteţi ajuta cumva ?
   ─ Depinde de situaţie. Prietenul dumneavoastră de ce îi caută pe cei doi ?
   ─ În urmă cu 30 de ani, am fost adus în casa aceasta într-o cutie. Veneam dintr-o...
   ─ Ţară musulmană. Ştiu povestea. Mama mi-a spus-o. Trebuie să fii Samuel Thompson.
   ─ Chiar el în persoană.
   ─ Intraţi, vă rog.
      Cei doi intrară în casă, iar Sam recunoscu încăperile, căci erau neschimbate de-atunci.
   ─ Luaţi loc, îi pofti ea.
   ─ Mulţumim, ziseră ei.
   ─ Fiindcă au trecut atâţia ani, s-au întâmplat multe lucruri. Părinţii mei nu mai trăiesc. Nu are importaţă cum au murit. Când mama s-a întors din America, primul ei gând a fost s-o înştiinţeze pe Zaretta, sora ei că ai ajuns cu bine pe pământ liber. A reuşit cu greu s-o informeze pe Zaretta, dar a reuşit. Mai târziu, mama a primit vestea morţii surorii ei.
   ─ Cum ? Zaretta a murit ? întrebă Sam
   ─ Da. Când s-a întors la sultan, acesta a întrebat-o de tine. A amânat cât a putut de mult să-i dea veşti despre tine. Când a aflat că erai, în sfârşit, pe pământ liber, i-a spus sultanului că fugiseşi. Când a întrebat-o cine te-a ajutat să fugi, ea şi-a recunoscut vina şi sultanul a dat poruncă să fie omorâtă. Legea era lege şi trebuia respectată, aşa că ea s-a dus să-şi primească condamnarea.
   ─ Cum a murit ?
   ─ I s-a dat de ales între două metode : moartea prin tăierea capului sau prin otravă. A ales otrava şi a murit imediat.
   ─ Cumplit, zise Anna.
   ─ Da. Sultanul era recunoscut pentru pedepsele sale incredibil de crude în ceea ce priveşte trădătorii, iar ea asta devenise.
   ─ Doamne mare ! zise Sam.
   ─ Ai mai venit de ceva nu ?
   ─ Da. Acelaşi spirit de intuiţie ca Zaretta, zise Sam.
   ─ Păi mama mea era Amelié, sora Zarettei, ai uitat ?
   ─ Nu, n-am uitat. Da, aşa este. Am mai venit pentru o problemă.
      Sam se apucă să-i povestească fiicei lui Amelié, pe care, în cele din urmă, aflase că o cheamă la fel ca pe mama ei, motivul prezenţei lui în Paris.
   ─ Staţi la hotel ?
   ─ Da.
   ─ Atunci, vă invit la mine acasă. Soţul meu este detectiv particular. V-ar putea ajuta. Stând la mine acasă, îi puteţi furniza informaţii ori de câte ori are nevoie de ele şi el poate să vă ţină la curent mai uşor. O să vorbesc eu cu el, când se întoarce din misiune şi o să-i explic totul. Va fi bucuros să vă cunoască.
   ─ Bine. La aşa ofertă nu refuzăm, zise Anna.
      Cei doi merseră la hotel şi îşi făcură bagajele pentru a se muta. Pentru a le veni mai uşor, comandară un taxi şi ajunseră mai repede acasă la Amelié. Seara, când soţul ei veni de la muncă, ea-i prezentase musafirii şi stătură de vorbă cu toţii, Jerome fiind încântat să-i ajute în căutări. Aşa se sfârşi mica aventură de detectivi a celor doi.


            26. Poveşti

      Sam şi Anna se simţiră bine în casa lui Amelié, mai ales că lui Sam i se trezeau numeroase amintiri legate de acea casă. Într-o zi, soţul ei se întoarse cu veşti bune : o găsise pe Beth Wilshire. Cei doi, nerăbdători, a doua zi se duseră împreună cu soţul lui Amelié la casa în care locuia Beth. Odată ajunşi acolo, detectivl îi lăsă singuri, iar Sam trase aer în piept şi sună la uşă. După cinci minute de aşteptare, o doamnă în vârstă de vreo 40 şi ceva de ani le deschise uşa.
   ─ Bună ziua, salută Sam politicos.
   ─ Bună ziua, răspunse aceasta.
   ─ Mă numesc Samuel Thompson, iar ea este prietena mea, Anna-Carina Bradley Andersen Austen. Suntem amândoi în Franţa pentru că vroiam să găsim pe cineva. Povestea este destul de lungă şi am dori intrăm înăuntru, pentru că detectivul pe care l-am angajat ne-a spus că persoana căutată se află în această casă.
   ─ Bine, poftiţi înăuntru. Sunteţi simpatici şi-mi inspiraţi încredere.
   ─ Mulţumim, spuse Anna.
      Cei doi au fost conduşi în sufrageria casei şi apoi invitaţi să ia loc.
   ─ Vă ascult.
   ─ Căutăm o persoană pe nume Beth Wilshire, spuse Sam.
   ─ De ce o căutaţi ?
   ─ Nu ştiu cum să spun pe scurt o poveste, dar iată cum stă treaba : tatăl meu a dat de o scrisoare printre lucrurile părinţilor lui decedaţi. Această scrisoare îi era adresată bunicului meu, pe care nu l-am cunoscut. Aceasta este scrisoarea cu pricina, în urma căreia eu am venit în Franţa să fac investigaţii.
      Sam întinse scrisoarea acelei doamne, care o citi în linişte.
    ─ Înţeleg acum. Taceastă scrisoare îi este adresată lui James Thompson, iar tatăl tău este fiul lui James. Acum începe să se dezlege misterul.
   ─ Ce mister ?
   ─ O să aflaţi curând. Tu eşti nepotul lui James ?
   ─ Da. Pe tatăl meu îl cheamă Charles. Eu sunt adoptat.
   ─ Poftim ?
   ─ O altă poveste, la fel de lungă, replică Anna.
   ─ Am înţeles. Nu contează asta. Să revenim la ceea ce vă interesează. Aşteptaţi puţin, mă duc să iau ceva şi mă întorc.
      Femeia care-i invitase înăuntru-i lăsă singuri pentru câteva clipe.
   ─ Ce femeie ciudată, îi zise Anna lui Sam.
   ─ Aşa este. Am impresia că ne aşteaptă multe surprize.
   ─ Da. Şi eu !
      Gazda se întoarse cu ceva în mână ce părea o scrisoare.
   ─ Mă scuzaţi că aţi aşteptat atâta. Mă numesc Anette Wilshire. Acum, eu trebuie să vă spun o poveste. Beth Wilshire, cea pe care o căutaţi nu mai este printre noi. Din jurnalul ei, pe care l-am citit din scoarţă în scoarţă, am aflat multe lucruri. Jurnalul nu este important, căci conţine mai mult mărturii ale lui Beth, trăiri de-ale ei. Doar anumite părţi din el sunt mai imoprtante, iar despre acele părţi am să vă vorbesc eu. Sper doar să mă fac înţeleasă.
      Aşa cum relatează scrisoarea adresată bunicului tău, Beatrice a avut        într-adevăr o aventură. Îl cunoscuse pe James Thompson, într-un moment în care ea-şi făcea multe complexe. Ura faptul că părinţii ei erau nişte oameni aroganţi şi oportunişti. Îi ura că erau atât de mândrii şi de autoritari. L-a cunoscut pe viitorul ei soţ, Robert Wilshire, la o masă dată de familia ei. Părinţii i-au impus să se mărite cu Robert, care avea o situaţie materială extrem de bună şi putea să-i ofere mult lux. Mai mult părinţii ei îşi doreau luxul, căci erau nişte aventurieri amândoi, iar Beatrice îi încurca, dacă vă vine să credeţi una ca asta !
   ─ Credem orice, ziseră ei doi într-un glas.
   ─ Vroiau să-şi petreacă viaţa făcând croaziere, cheltuindu-şi banii pe nimicuri. Pentru asta, trebuiau să scape de fata lor, care le încurca planurile. Au fost autoritari cu Beatrice şi au silit-o practic să se mărite. Bea s-a măritat, doar pentru a scăpa de gura lor, dar şi de mediul din casa aceea. Nu-l iubea pe Robert, deşi a fost un bărbat prezentabil. El, în schimb, s-a îndrăgostit nebuneşte şi şi-a jurat că va face orice să n-o piardă pe Bea de lângă el. Ştia că ea nu-l iubea, că acceptase căsătoria de forţă majoră, aşa că a decis să nu aibă relaţii intime cu soţia lui, decât când şi acceasta consimte sau se îndrăgosteşte de el.
       După căsătorie, bunica a plecat la casa lui Robert. Au dormit în dormitoare separate şi nu se întâlneau decât la mese sau când mergeau împreună la petreceri şi nu-şi prea vorbeau.  Aflându-se într-o zi la plimbare a dat din neatenţie peste James. Şi-a cerut scuze şi atracţia reciprocă s-a înfiripat între ei. Îi era gândul numai la el şi Robert a început să presimtă ceva, dar a închis ochii, prefăcându-se că totul este normal.
       Cei doi şi-au trimis corespondenţe şi s-au întâlnit în cele din urmă în Elveţia, unde au petrecut acele momente de neuitat. Robert s-a dus după ea în Elveţia, sugerându-i să vină cu el în Franţa. Ea a acceptat, dar nu a mai avut timp să-l anunţe pe James. În Paris, el s-a purtat incredibil de frumos şi tandru cu soţia lui. Ea a început să vadă şi alte laturi ale lui şi s-a îndrăgostit încetul cu încetul de el. I-a venit rău într-una din zile şi el a dus-o la spital. Vestea că ea aşteaptă un copil, ar fi trebuit să pice ca un trăsnet pentru Robert, căci era dovada clară a infidelităţii ei. Nu s-a întâmplat aşa. El a primit vestea sarcinii ei în mod firesc, deşi ea îl privea cu ochi mari, vinovaţi şi speriaţi de consecinţele ce urma să le suporte. A lăsat-o mască în momentul în care i-a dat bobocul de trandafir alb şi i-a spus că este foarte fericit că vor avea un copil.
       Beatrice nu a mai avut nicio putere de-atunci. A aşteptat cu nelinişte venirea pe lume a copilului, mai ales că ştia că este al lui James. Era singurul lucru ce-i mai amintea de el. Cât timp a fost însărcinată, în Beatrice s-a dus o adevărată luptă, aşa cum se vede consemnat şi-n această scrisoare, adresată tot lui James, dar pe care n-a mai expediat-o. Am citit-o. Ştiu că n-am făcut biine, dar nu puteam să n-o citesc.
      Anette le întinse scrisoarea, pe care cei doi o parcurseră în linişte. În ea se consemna :
            „James,
   După cum observi, am renunţat la apelativul «dragă». Am şi un motiv pentru care am făcut asta.
   Mai întâi de toate, trebuie să-ţi mărturisesc ceva : după plecarea mea la Paris, împreună cu Robert, soţul meu, mă gândeam zi şi noapte la tine. Eram la Paris, iar el se purta cu mine, aşa cum rar mai vezi bărbaţi în zilele noastre. Mie nu-mi păsa de nimic : eram supărată că nu reuşisem să te anunţ de plecarea mea. Mi-era dor de tine, de buzele tale fine, care mă zăpăceau doar la o simplă atingere. Vroiam să mai simt în jurul mijlocului meu braţele tale ferme, ce mă strângeau ca într-o dulce închisoare. Îmi aminteam numai de nopţile noastre pline de pasiune şi de zilele în care stăteam de vorbă fără să ne pese de nimic.
   Toate aceste dulci amintiri au durat până în ziua în care mi-a venit rău. Robert m-a dus la spital şi am aflat că sunt însărcinată. Ţi-am spus în cealaltă scrisoare – despre care nu ştiu dacă a ajuns sau nu la tine – acest lucru. Când el a declarat că este bucuros că-i dăruiesc un copil, mi-a fost clar că mă iubeşte mai mult decât orice pe lumea asta şi am început să am sentimente de vinovăţie faţă de el, de faptul că-l înşelasem. Ne-am întors acasă şi când eram în luna a doua de sarcină am vrut să-i mărturisesc infidelitatea mea. Am început o discuţie serioasă, ocolitoare, apoi am vrut să trec direct la subiectul care mă ardea pe mine. A refuzat să mă asculte.
   M-a uimit din nou, când a spus că bănuia că eu i-am fost infidelă, dar că nu-i păsa. Peste nouă luni, a venit Beth a noastră pe lume. Era o bomboană de fată, iar la naştere nu au fost deloc complicaţii. El s-a dedicat total fetei mele şi cu timpul te-am uitat. Am început să-l iubesc pe soţul meu şi relaţia intimă dintre noi a venit ca ceva firesc. Mai târziu, l-am adus pe lume pe Richard şi trecutul meu a fost dat uitării.
   Iartă-mă James. Am fost o fire slabă încă de la început, dar el m-a învăţat să fiu puternică. Îţi rămân recunoscătoare că tu ai fost primul bărbat din viaţa mea, cel care m-a învăţat că dragostea poate învinge orice obstacol.
               Cu stimă şi consideraţie,
                  Beatrice Wilshire”
      După lecturarea scrisorii, Sam o returnă Anettei, care îşi continuă povestea.
   ─ Beatrice nu a apucat să trimită scrisoarea, dar i-a lăsat în grijă lui Beth  s-o trimită.
   ─ Şi Beth de ce n-a trimis-o ? întrebă Anna curioasă.
   ─ Pentru că nu a avut cum. Peste ani, când cei doi copii ai ei s-au maturizat, Bea le-a povestit amândouăra totul. Cei doi erau fraţi vitregi, dar nu se vedeau altfel decât fraţi buni. Rik l-a moştenit întru totul pe tatăl lui. S-a căsătorit înaintea surorii lui mai mari, lucru ce nu a deranjat-o câtuşi de puţin, pentru că nu s-a măritat niciodată, şi şi-a întemeiat o familie. Fericirea lor a fost umbrită, în momentul în care amândoi s-au dus la doctor pentru analize. Vroiau să facă un copil şi şi-au făcut analizele. Soţia lui Rik nu putea să aibă copii. Au fost foarte trişti amândoi, dar s-au resemnat. Pentru a nu contacta o sarcină care i-ar fi pus sănătatea în pericol, soţia lui a făcut o operaţie de extirpare a uterului.
       Între timp, Beth a moştenit-o pe mama. La frumuseţe şi la spritul aventurier. Nu s-a căsătorit niciodată, dar a avut diverse realaţii pasagere. Una dintre ele a durat mai mult şi a rămas însărcinată. Nu a vrut să ştie părinţii ei despre asta şi a venit la fratele ei, povestindu-i cu lacrimi în ochi totul. Acesta i-a promis că nu le va spune nimic părinţilor lor şi a găzduit-o la el acasă. Aşa am venit eu pe lume, iar ea a murit la puţină vreme după ce m-a născut. Ca să se ţină în continuare de promisiunea făcută lui Beth, Richard a făcut toate formele de adopţie pentru mine şi am devenit oficial fata lui. Apoi, a inventat un accident pentru sora lui, când le-a povestit părinţilor că Beth murise. Actele de adopţie pentru mine au venit în aceeaşi zi cu înmormântarea mamei mele.
   ─ Asta-i tot ? zise uimit Sam.
   ─ Da. Aşa stau lucrurile. Deci sora tatălui tău nu mai trăieşte. În schimb, trăiesc eu, nepoata lui şi verişoara ta.
   ─ Doamne ! Am impresia că trăiesc un întreg roman live ! zise el.
   ─ Şi eu la fel, remarcă Anette. Tu cum ai ajuns să fii fiul lui Charles ?
      Sam se apucă să-i spună partea lui de poveste.

            27. Intrusa

      După ce aflaseră tot ceea ce-i interesa, cei doi plecară din Franţa înapoi acasă, unde-şi reluară munca. Amândoi le povestiră părinţilor peripeţiile din Franţa. Pentru Charles, tatăl lui Sam, fusese un şoc când aflase toată povestea. Bineînţeles, Sam îl dojeni că nu i-a spus de moartea Zarettei, dar el îşi motivase alegerea spunându-i că nu vroise să-l întristeze, motiv pe care Sam îl acceptă.
      Cei doi se întoarseră la firmă, unde-şi reluară lucrul. Amândoi realizară că datorită afacerilor mari pe care le făcea firma lor, le mai trebuiau oameni angajaţi şi dădură un nou anunţ de angajare. Cot la cot, cei doi participaseră activ la alegerea noilor angajaţi. Printre noii angajaţi, era o tânără înaltă, doctorand în economie. Avea 30 de ani şi era zveltă, avea un trup de fotomodel, era frumoasă, cu păr lung de culoarea spicelor de grâu şi ochi verzi. Se angajase ca secretară, dovedindu-se foarte eficientă în munca pe care o făcea.
      Pe noua angajată o chema Alison Willson şi în câteva săptămâni avusese o accensiune fulminantă la firma lui Sam, devenind rapid partener de lucru al celor doi. Nu era şi partener la firmă, cum era Anna, dar se mulţumea şi cu acel statut, deoarece pusese ochii pe Sam. Anna, la cei 32 de ani devenise o floare, un diamant brut, necizelat, care odată prelucrat, se transforma într-o minunată bijuterie. Era mai scundă decât Sam doar cu nişte neînsemnaţi de centimetrii. Avea un păr semilung, dar bogat, ondulat, şaten şi pe care Anna şi-l îngrijea cu mare atenţie. Ochii ei erau albaştrii, un albastru tulburător, care se schimba odată cu trăirile ei emoţionale şi sufleteşti.
      Numeroasele întâlniri de afaceri, contracte şi alte lucruri erau elemente ce păreau că îi îndepărtează pe cei doi. Sam o iubea pe Anna. Era conştient că alături de ea ar fi vrut să-şi petreacă restul vieţii lui. Atunci când îşi propunea să se reapropie de ea, să îndrăznească să-i facă propunerea de a petrece un nou concediu împreună, pentru ca să aibă răgazul s-o ceară de soţie, intervenea mereu ceva şi amâna acţiunea. Toate aceste amânări de acţiuni aveau să ducă la ceva mult mai periculos, la un şoc pe care avea să-l trăiască Sam, şoc ce avea să-l trezească la realitate şi să-l facă să întreprindă şi imposibilul pentru a o avea pe Anna alături de el.
      Până atunci, însă contractele mari veneau ca pe bandă rulantă. Alison, care pusese ochii pe Sam, plănuise să facă orice ca să-l acapareze. Observase că acesta îi acordă Annei o atenţie specială şi cum nu era deloc proastă, realizase rapid că el era îndrăgostit de ea. Într-o zi, pe când era la biroul ei, iar Sam şi Anna erau plecaţi, fiecare în alt loc, pentru a definitiva două contracte, un telefon avea să fie motivul pentru Alison de a scăpa de prezenţa Annei. Auzind telefonul care suna încontinuu, Alison răspunse :
   ─ Bună ziua, aici firma The Thompson. Cu ce vă putem fi de folos ?
   ─ Bună ziua, auzi ea o voce feminină la capătul firului. Mă numesc Amal şi sunt avocata sultanului Said. Aş vrea să vorbesc cu cineva din firmă în vederea unei afaceri.
   ─ De unde sunaţi ?
   ─ Acum sunt în America, la Los Angeles. Am venit să intermediez afacerea. Dacă totul merge bine, se schimbă treaba.
   ─ Sultanul de unde este ?
   ─ Este conducătorul sultanatului Brunei din insula Kalimantan.
   ─ Am înţeles. Vă fac eu o programare pentru mâine la ora 9 la unul dintre managerii firmei. Este bine aşa ?
   ─ Este perfect.
   ─ Bine, o zi bună vă doresc.
      Alison închise telefonul.
   „Sultanatul Brunei din insula Kalimantan ? N-am mai auzit de el. Unde o fi oare ? O fi existând şi în realitate sau o fi doar o invenţie ?” se întreba ea.
      Alison porni să facă investigaţii şi când avu toate informaţiile, îi luciră ochii.
   „Da ! Cel mai îndepărtat colţ de pe glob. Bine, nu prea îndepărtat, dar ţi se poate întâmpla orice Anna, dacă te duci acolo. Nici n-o să-i spun lui Sam despre telefon ! Am să fac în aşa fel, încât să pleci în insula asta singură, pentru a încheia afacerea ! Îţi garantez asta ! Apoi, după ce o să pleci, voi face totul ca  să-l atrag pe Sam de partea mea !” sfârşi ea gânditul cu voce tare. Râse într-un mod isteric, de om nebun şi norocul ei : Anna se întoarse mai înaintea lui Sam. Ea aşteptă câteva minute să se liniştească şi apoi intră în biroul ei cu o cafea.
   ─ Bună, Anna. Ţi-am adus o cafea.
   ─ Mulţumesc, Ally ! Aveam nevoie de una.
   ─ Cum a mers ?
   ─ Încă o afacere de succes încheiată la termen.
   ─ Mă bucur. Pot să vorbesc cu tine ceva ?
   ─ Spune Ally.
   ─ Domnul Samuel mi-a spus să răspund eu la telefon dacă sună cineva. Mi-a zis să nu accept nicio propunere de afacere, până nu vă întoarceţi unul dintre voi de la şedinţe. Nu prea i-am ascultat sfatul şi am programat pe cineva pentru mâine dimineaţă la ora 9 aici.
   ─ Ia să vedem despre ce e vorba. Poate mă ocup eu de afacere, ca să nu te certe Sam.
   „Nu credeam că o să-mi cadă aşa repede în palsă ! Ce naivă este ! Ce noroc pe mine că este aşa !” gândi ea
   ─ A sunat ceva mai drvreme, cam înainte cu două ore de a intra în biroul tău şi s-a recomandat ca fiind Amal. N-a spus şi numele de familie, ci doar că este reprezentantul legal al sultanului Said. Când am întrebat-o de unde este sultanul acesta, mi-a răspuns că era şeful sultanatului Brunei din insula Kalimantan. Am crezut că inventează şi am făcut cercetări cu privire la cele spuse de ea.
   ─ Aşa şi ?
   ─ Am aflat că există într-adevăr insula Kaimantan, aceasta fiind doar o denumire sub care este cunoscută cea mai mare parte a insulei Borneo, respectiv jumătatea de sud şi partea de nord-est a acesteia şi că aparţine Indoneziei. Această insulă este acoperită cu păduri ecuatoriale dese, cu esenţe preţioase. Exploatează petrol şi gaze naturale şi exportă lemn, cauciu şi altele.
   ─ Interesant. Uite ce te sfătuiesc eu. Hai să vedem ce spune Amal asta. Adu-o mâine în biroul meu. Dacă din întâmplare te vede Sam, îi spui că este o cunoştinţă de-a mea ce doreşte mă vadă.
   ─ Bine.
   ─ Acum, du-te, eşti liberă.
   ─ Mulţumesc.
      Alison ieşi pe uşă. „Ce uşor a fost ! Ţi-ai scris singură destinul,    Anna-Carina ! Eu nu am făcut decât să fac cercetări şi să aflu care este situaţia. Singură ţi-ai semnat condamnarea ! Pe mine nu mă poate acuza nimeni de nimic !” gândi ea.

            28. Afacerea

      A doua zi, la ora programată, Amal sosi la firmă. Alison o interceptă, prezentândui-de. Îi spuse că ea fusese persoana ce-i făcuse programarea prin telefon şi că urma să fie primită în curând de unul dintre managerii firmei. Intră în biroul Annei şi-i spuse că persoana despre care au vorbit ieri se afla în hol, iar ea-i spuse s-o aducă înăuntru. Alison ieşi pe hol şi îi spuse lui Amal s-o urmeze. Tocmai atunci ieşi Sam din birou.
   ─ Alison !
   ─ Da, domnule ?
   ─ Cine este doamna şi încotro te duci cu dânsa ?
   ─ Doamna este...
   ─ O rudă de departe, spuse Anna ieşind din birou. Intră Alison şi   aşteaptă-mă până mă întorc.
   ─ Bine.
   ─ De ce eşti suspicios, Sam ?
   ─ Nu am încredere în Alison.
   ─ Eu am şi am pus punct conversaţiei ! zise ea
      Săraca Anna ! De-ar fi ştiut ce urma s-o aştepte de-atunci încolo, n-ar mai fi vorbit aşa şi nu s-ar mai fi purtat în felul acela cu Sam. Înăuntru, în biroul Annei, aceasta se prezentă şi stătu de vorbă cu Amal.
   ─ Bună ziua. Cu ce vă putem ajuta noi ca firmă ?
   ─ Nu aş putea să vă spun, zise Amal. Eu am fost trimisă de sultanul Said, pe care-l reprezint în afaceri ca să iau legătura cu firma Thompson. Sultanul vrea să încheie cu această firmă o afacere profitabilă şi m-a trimis pe mine să negociez termenii.
   ─ Şi care sunt termenii afacerii ?
   ─ Păi, nu am putea vorbi între patru ochi ?
   ─ Sigur că da. Ally ?
   ─ Da, domnişoară. Plec imediat.
   ─ Ally. Niciun cuvânt ştii tu cui !
   ─ Nicio problemă, domnişoară.
      Ally ieşi din biroul Annei şi când Sam o văzu o chemă în biroul lui.
   ─ Cine este persoana care a intrat în biroul Annei ?
   ─ Nu v-a spus domnişoara ?
   ─ Ba da, dar mă nemulţumeşte răspunsul ei.
   ─ Îmi pare rău că aud asta, dar nici eu nu am un răspuns mai bun decât acela.
   ─ Bine. Să lăsăm lucrurile aşa pregăteşte-te să mergem amândoi la o nouă afacere. Din moment ce Anna-i ocupată, trebuie să mă însoţeşti tu.
   ─ Bine, domnule. Mă pregătesc îndată.
   ─ Grăbeşte-te puţin !
      Ally ieşi din birou şi îşi ordonă rapid documentele noii afaceri, pentru că Sam îi dăduse amănunte despre aceasta şi plecă împreună cu el. Între timp, în biroul Annei...
   ─ Deci ? Acum putem vorbi ? o întrebă ea pe Amal când rămaseră singure.
   ─ Sigur că da. Sultanul Said, doreşte să trateze el însuşi afacerea. Pentru asta, m-a trimis din firmă în firmă, ca să văd dacă cineva acceptă condiţiile puse de el. Până acum, am epuizat lista de firme dată de dânsul. Pe ultimul loc era firma Thompson trecută. I-am spus ce şi cum sultanului şi mi-a zis să merg şi acolo, spunând de data aceea că fusesem trimisă expres la acea firmă.
   ─ Înţeleg. Continuaţi !
   ─ Condiţiile sultanului nu sunt multe sau complicate, cel puţin din punctul meu de vedere, dar din punct de vedere al posibililor contractanţi, erau foarte dificile. Sultanul doreşte ca persoana care va încheia afacerea să trateze direct cu acesta. Pentru tratativele directe, ar însemna ca acea persoană să meargă în oraşul Banjarmasin, unde acesta îşi are casa, pardon, haremul şi să stea de vorbă cu dânsul. Persoana va fi găzduită în casa lui Said şi când acesta este pregătit pentru a trata afacerea o va chema pe acea persoană într-o conversaţie faţă-n faţă. Eu urmează să fiu translatorul. Persoana nu trebuie să se supună obiceiurilor din harem, nici să fie privată de ceva. Când auzeau de cuvântul harem, mulţi spuneau din start „nu” şi mă conduceau spre uşă.
   ─ De ce cifră de afaceri vorbim acum ?
   ─ De o cifră de afaceri de 3 miliarde de dolari.
   ─ 3 miliarde de dolari ?! Uau !
      Firma făcuse până atunci afaceri de zeci sau sute de milioane  de dolari. Aceea era prima afacere de miliarde de dolari. Dacă s-ar fi ratat o asemenea afacere, Sam nu ar fi fost prea încântat. Anna ştia că, deşi tatăl său îl sfătuise să nu se angajeze în afaceri mari, acesta nu-i ascultate pe deplin sfatul, ci se lansase şi în afaceri de mare amploare. Aceasta, care tocmai i se propunea, ar fi fost una uriaşă pentru statul firmei, în ciuda faptului că nu ştia deloc despre ce era vorba, de fapt. Amintindu-şi de faptul că Sam fugise dintr-un harem când fusese mic, Anna se gândi că aceea era ocazia ideală pentru ea să vadă cum anume este viaţa într-un harem.
   ─ Pot să vă pun o întrebare ?
   ─ Da.
   ─ În cazul în care cineva ar fi acceptat propunerea dumneavoastră, ce-ar f urmat să facă ?
   ─ Nimic deosebit. Eu aş lua legătura cu Said prin oamenii lui de încredere, i-aş fi transmis că am găsit persoana potrivită pentru a sosi împreună cu ea la haremul său, iar dânsul s-ar fi ocupat să fie primită cât mai bine.
   ─ Uite ce e. Eu am o curiozitate aparte. Dă telefonul ăla şi spunei lui Said că ai găsit pe cineva. Vezi când îţi spune să vii cu acea persoană şi îmi spui. Te las puţin singură.
   ─ Bine.
      Anna ieşi din birou şi se duse în cel al lui Sam. O întrebă pe secretara lui, ce-i făcea curat unde e el şi aceasta-i spuse că este cu Alison la o afacere. Ea-i mulţumi pentru informaţie şi se întoarse în birou.
   ─ Ei ? Ai sunat ? o întrebă ea pe Amal.
   ─ Da.
   ─ Şi ?!
   ─ A spus că dacă pot să ajung în seara asta sau mâine dimineaţă ar fi cel mai bine.
   ─ Ok. Am să merg eu cu tine. Sunt unul din managerii firmei acesteia. Există vreun avion direct ?
   ─ Nu. Va trebui să ajungem la Bangkok, de unde vom lua ceva spre Singapore şi de-acolo un vaporaş spre Kalimantan.
   ─ Şi cum ajungem la Bangkok ?
   ─ Din Hong Kong, cu o cursă specială.
   ─ Bun ! Deci mai merg şi-n Hong Kong. O să fie o călătorie destul de lungă. Cel puţin două zile.
   ─ Trei sau patru, zise Amal.
   ─ Atunci, cum de vrea sultanul să ajungem în timp mai scurt acolo ?
   ─ El e mereu aşa. Este conştient că nu se poate. Nu poate să spună veniţi cât mai repede. Se simte bine când dă şi un termen pentru venire.
   ─ Am înţeles. Din ce în ce mai interesant. Daţi-mi telefonul dumneavoastră celular şi vă dau eu un telefon, imediat ce am găsit locuri la o cursă spre Hong Kong.
   ─ Sigur că da.
      Amal îi dădu telefonul Annei şi părăsi biroul. Anna se puse deja pe cercetări.

            29. Plecarea Annei

      În timp ce Anna făcea cercetări, Şedinţa lui Sam se lungea exagerat de mult, spre nemulţumirea lui şi a lui Alison, care începeau să dea semne de iritare, oboseală. Anna, în schimb, deja înaintase mult cu cercetările ei.
      Ţinând în permanenţă legătura cu Amal, aceasta uită să-i mai scrie lui Sam. Se duse acasă la ea şi-şi făcu bagajul pentru a se duce în New York. A doua zi, ea şi Amal aveau să plece spre Hong Kong. Îi spuse mamei ei unde pleacă şi că s-ar putea ca acolo unde ajunge ea să nu fie semnal la celularul ei sau să fie nevoită să se dispenseze de el. Îi dădu cât mai multe amănunte despre locul în care o să fie, dar nu preciză în detaliile ce le furniza şi cuvântul harem. Mama ei, ştiind-o serioasă şi înţeleaptă o lăsă în pace şi-i binecuvântă plecarea, habar n-având unde se ducea fiica ei.
      În seara aceea, Amal şi cu Anna ajunseră la New York, cazându-se la hotel. Sam se întoarse de la şedinţă direct acasă, după ce-o lăsase pe Alison la casa ei, pentru că se afla în drumul lui şi nu mai avea chef să mai se ducă la firmă. Acasă, tatăl lui îl întrebă ce făcuse şi Sam îi povesti totul. Îi povesti şi despre ciudata întâmplare de la servici.
   ─ Mi se pare normal ca dacă era o rudă a ei să spună aşa.
   ─ Şi dacă nu era o rudă ?
   ─ De ce ai impresia asta ?
   ─ Nu ştiu. Nu prea-mi place de Alison. În plus, Anna prea a ieşit brusc din biroul ei atribuindu-i străinei aceleia grad de rudenie şi lui Ally i-au strălucit ochii într-un mod cât se poate de ciudat.
   ─ Sam, devii paranoic. Poate totul este aşa cum pare.
   ─ Să dea Domnul, dar nu ştiu de ce, nu am încredere. Deocamdată închid ochii, dar dacă mi se pare ceva suspect, demarez investigaţiile.
   ─ Bine.
      În noaptea aceea Sam adormi fără să mai ştie nimic de Anna. Aceasta din urmă, a doua zi, însoţită de Amal, se urcă în cursa spre Hong Kong. Zborul dură destul de mult, dar în cele din urmă, cele două ajunseră la destinaţie. Hong Kong-ul, i se păru Annei un oraş agitat, iar limba ciudată. Împreună cu Amal se cază la hotel şi-i dădu mamei sale telefon. În mod ghinionist, bateria i se termină tocmai când vroia să-l sune pe Sam. Îşi puse telefonul la încărcat, dar pentru că nu era chiar de ultimă generaţie, pe ecran îi apăru mesajul : „Telefonul dumneavoastră nu poate fi încărcat, pentru că nu aveţi semnal. Datorită pierderii semnalului, bateria nu se poate încărca. Vă sfătuim să vă schimbaţi telefonul sau să renunţaţi o perioadă la el. Dacă timp de 30 de zile nu vă vine semnalul, implicit nu puteţi să-l încărcaţi, atunci numărul dumneavoastră va fi scos din uz, conform contractului pe care l-aţi încheiat cu noi. Vă mulţumim pentru înţelegere şi ne cerem scuze pentru neplăcerea creată.”
   „Telefon inutil !’ îşi zise ea. „Cine m-o fi pus pe mine să semnez aşa un contract deştept ?” M-am dat eu grozavă ! Cine mai era ca mine !? Acum, nu pot folosi nici măcar rabla asta pe care am dat  300 $ !”  îşi sfârşi ea gândul.
      Lăsă baltă telefonul şi se mulţumi doar cu faptul că o sunase pe mama ei. Toate ghinioanele ei erau atuuri pentru Ally. Ally nu avea de unde ştii cum îi merge Annei, căci, a doua zi, ea şi Sam, aflară cu surpriză că Anna plecase de la firmă în interes de afaceri. Nu spusese secretarei ei nici unde pleacă, nici cât timp stă, aşa că Ally nu avea de unde ştii că plecase cu Amal. Era bucuroasă că Anna plecase şi că terenul îi rămăsese ei. Nu avea de gând să aştepte prea mult până ce să acţioneze.
      Sam, la rândul lui, când intră în birou, căută în agenda de pe celularul lui numărul Annei şi o sună. Auzi o voce care-l anunţa :
   ─ Ne pare rău, abonatul nu se află în aria de acoperire sau şi-a închis telefonul.
      Sam închise telefonul. „Unde eşti Anna ? Unde ai plecat aşa          val-vârtej şi fără să-mi spui măcar ? N-ai lăsat nici măcar o vorbă secretarei tale. De ce atâtea secrete, Anna ? Ce ţi-am făcut eu ?”
      Săracul Sam ! Se credea vinovat pentru hotărârea Annei. Pe de altă parte, Anna şi Amal se pregăteau să ia un zbor de noapte din Hong Kong, care avea să le aducă la Singapore dimineaţa, chiar la timp pentru a prinde vaporul de ora 9 spre insula Kalimantan. Avionul era unul mic, de câţiva pasageri. O cursă particulară, căci mulţi renunţaseră la cursele acestea, deoarece nu le găseau profitabile.
      În cele din urmă, a treia zi dimineaţă, cele două ajunseră la vaporul spre insulă şi apoi în oraşul în care trebuiau să ajungă. După o călătorie de vreo oră de mers pe jos, cele două se aflau în faţa palatului sultanului Said. Amal sună la poartă, un paznic se uită printr-un orificiu şi-i deschise poarta palatului. Anna şi Amal pătrunseră pe poartă şi se aflau în incinta curţii imense a palatului, unde avea să înceapă aventura ei.


            30. Conversaţie cu Aloma
      
      Ajunsă în interiorul imensei curţi a palatului lui Said, Anna rămase impresionată. Observă în faţa ei un zid cu mai multe portiţe, prin care – probabil – se făcea accesul în încăperile rezervate cadânelor, din haremul sultanului. La dreapta şi la stânga acestor portiţe se întindeau până aproape în curte două construcţii laterale, unde stătea sultatul şi Prima Cadână.
      Amal, îi făcu semn Annei s-o urmeze. Aceasta se ţinea aproape de ea, pentru a nu se rătăci prin acel palat, construt parcă asemenea unui labirint. În interior, mobile luxoase, covoare preţioase, vase de porţelan şi alabastru, marmură de Carrara, toate formau opulenţa. Însoţitoarea Annei o invită într-o cameră elegantă, în care modernul nu lipsea, dar era îmbinat într-o armonie ciudată cu rusticul sau primitivul. Amal îi spuse să se odihnească până ce va veni ea s-o anunţe dacă sultanul era dispus să stea de vorbă cu ea.
      Anna îşi lăsă bagajul, se schimbă de hainele de călătorie şi se lungi în patul imens şi moale pentru un somn relaxant. Adormi într-o vreme şi nu mai auzi nimic. Simţi cum o mână delicată o zgâţâie uşor pentru a o trezi. Deschise ochii şi în faţa patului ei stătea o femeie înaltă, pe care Anna n-o cunoştea, deoarece nu era Amal, ce purta haine într-o combinaţie vie de culori. Ţinuta ei nu putea fi încadrată nici în specificul ţinutei turceşti, nici în cel al ţinutei indiene. Era o combinaţie între cele două. Speriată de acea prezenţă necunoscută, Anna se ridică din pat.
   ─ Nu te teme, domnişoară. Numele meu este Aloma. Sunt prima soţie a sultanului Said. Prima Cadână, dacă preferi aşa.
   ─ Imi pare bine, zise Anna.
   ─ Slăvit fie Allah că te-a adus întreagă aici. Am învăţat multe limbi străine cu profesori particulari, pentru a fi superioară cadânelor din haremul lui Said. Am venit într-o vizită de curtoazie pentru a ne cunoaştem mai bine, pentru că Amal nu te-a adus aici cu intenţii prea bune.
   ─ Cum ?! De ce ?
   ─ Este o poveste tare lungă.
   ─ Altă poveste ?!
   ─ De ce eşti uimită ?
   ─ În ultimul timp, am auzit numai poveşti !
   ─ Înţeleg.
   ─ Dar eşti invitata mea. Te rog, spune povestea.
   ─ Deci... Amal şi eu suntem surori. Eu sunt mai mică decât ea cu doi ani. După cum ai observat, fiecare din noi două avem frumuseţea noastră. Tatăl nostru, conform tradiţiilor, a căutat s-o mărite pe Amal prima. De mică, sora mea a fost o fire rebelă, iar tata, care ne-a crescut singur pe-amândouă, a avut mult de lucru cu ea. a considerat că ar trebui ca măcar una din fiicele lui să fie mai emancipată.
       În viziunea tatei, emancipat, însemna om cu studii. A decis s-o dea pe Amal să studieze. A făcut eforturi mari pentru a o ţine pe aceasta la cele mai bune şcoli din Anglia. Amal s-a întors acasă, după ce şi-a terminat studiile, dar gustul libertăţii pe care şi l-a deprins în Anglia, a făcut-o să respingă vechile noastre obiceiuri. Deşi tata a vrut s-o mărite, aceasta i-a spus răspicat că se va mărita doar atunci când se va îndrăgosti.
       Au trecut doi ani de la acea afirmaţie, iar tata se obişnuise cu ideea că  n-o va mărita pe fata lui mare prea curând, aşa că a început să caute pe cineva pentru mine. Într-o zi, pe când amândouă citeam, sora mea fiind un fel de dascăl pentru mine, a venit tatăl nostru însoţit de sultanul Said. Ni l-a prezentat şi ne-a spus că dânsul era în căutarea unei soţii. Sora mea s-a îndrăgostit nebuneşte de Said şi a sperat că o va alege pe ea. Fiindcă eram amândouă la fel de frumoase, lui Said i-a fost greu să aleagă dintre noi două. I-a propus un târg tatălui meu : timp de o săptămână va locui cu fiica lui cea mare şi altă săptămână cu fiica lui cea mică. Şi-a dat cuvântul că nu ne va atinge nici măcar un fir de păr. Tata a consimţit la acel târg, căci sultanul era cunoscut drept un om de cuvânt.
   ─ Şi ?
   ─ S-a petrecut întocmai. Amal a plecat la acest palat, unde a stat timp de o săptămână. Bineînţeles că Said s-a ţinut de promisiune şi nu a atins-o pe Amal. Sora mea, în schimb, ce căpătase multe din obiceiurile libertine, nu i-a fost pe plac lui Said. L-am întrebat târziu despre asta şi mi-a spus că sora mea îl sufoca pur şi simplu. Sora mea se comporta în aşa fel, încât să-i intre lui Said în graţii. A mers până într-acolo, încât a intrat şi-n camera lui, lucru ce l-a înfuriat pe Said, aducând-o înapoi la tata acasă, la nici trei zile de la plecarea lor. Tata, uimit, l-a întrebat ce se întâmplase, iar Said i-a povestit cu lux de amănunte, neuitând nimic. Atitudinea lui Amal îl înfuriase pe sultan într-atât, încât a zis că nu se mai însoară niciodată. Tata, fire calmă şi conciliantă, i-a propus ca restul zilelor din săptămâna ce-i fusese rezervată lui Amal să le petreacă în compania mea, fiind astfel scutit de cea de-a doua săptămână.
       Ştiindu-l pe tata un om înţelept, sultanul a acceptat târgul. La sfârşitul săptămânii, s-a întors la tata acasă, împreună cu mine şi m-a cerut oficial de soţie. Tata a acceptat emoţionat şi s-a făcut nunta după vechile ritualuri. Înainte să plec la casa soţului meu, sora mea, m-a îmbrăţişat de bun-rămas şi mi-a şoptit : „Eu m-am îndrăgostit prima de el. Dacă te-a ales pe tine să-i fii prima soţie, asta nu înseamnă că eu am renunţat la el ! Să ştii că voi face orice ca să nu mai fii prima lui soţie, chiar dacă ştiu că pe mine nu m-ar alege niciodată drept soţie ! Am să găsesc pe cineva mai bun decât tine, care să reuşească sînlocuiască ! După ce voi fi reuşit asta, am să mă împrietenesc cu ea, am să devin cea mai bună sfătuitoare a ei şi o să fac în aşa fel, încât Said va fi nevoit să mă accepte drept prima lui soţie, chiar dacă va trebui să-i fac un copil pentru asta !”
       M-am speriat. Am realizat că sora mea nu era întregă la minte. Era paranoică. Nu i-am spus la început nimic lui Said. Apoi, cum necum, sora mea, profitând de faptul că Said nu cunoştea prea multe limbi străine, s-a oferit să fie translatorul lui. S-a dovedit foarte eficientă la început şi eu credeam că uitase cele spuse. Apoi au început să se petreacă tot felul de ciudăţenii şi am luat decizia să stau de vorbă cu soţul meu. I-am spus totul, fără să-i pomenesc de ameninţarea surorii mele, iar el mi-a sugerat să-l învăţ eu limbi străine, am fost de acord şi am început să-l învăţ. L-am învăţat limba occidentalilor, cum numea el engleza şi alte limbi pe care le cunoşteam. Nu stăpâneşte bine engleza, dar a început să înţeleagă ceea ce se spune. A observat şi el cum Amal venea cu propuneri de afaceri profitabile şi fiind un om de afaceri, Said s-a lansat în multe dintre ele. A început curând să aibă profituri frumoase şi o parte din bani i-a investit. Au urmat alte şi alte afaceri, dar Said a început să constate o schimbare : dacă la început sora mea îi aducea parteneri de afaceri diverşi, schimbase foaia, aducându-i parteneri de afaceri de gen feminin. A mai observat ceva : toate personajele feminine erau mai frumoase decât Amal.
       A stat într-o noapte de vorbă cu mine, împărtăşindu-mi acea schimbare, iar eu i-am spus şi ce-mi şoptise sora mea înainte să plec cu el. Pentru noi, care ne iubim nespus de mult, totul a devenit cât se poate de clar : Amal începuse să caute personaje feminine de care Said s-ar fi putut îndrăgosti şi odată ce s-ar fi însurat cu ele, sora mea ar fi căutat prin orice mijloace să-şi pună planul în aplicare. Deşi totul devenise cât se poate de clar, i-am acordat – totuşi – surorii mele prezumţia de nevinovăţie.
   ─ Aşa. Şi ?
   ─ Se pare că-ţi plac poveştile.
   ─ Mi-a fost dat să aud câteva, dar a ta e fascinantă. Continuă, te rog.
   ─  Şi eu şi soţul meu ne-am făcut că nu observăm schimbarea. Soţul meu i-a cerut lui Amal îngăduinţa ca de acum încolo, la toate afacerile pe care acesta le face, să iau şi eu parte la ela. I-a motivat că are impresia că nu-i traduce toate cuvintele şi că se simte mai sigur dacă are doi translatori. La început, lui amal nu i-a convenit, pentru că ştia că nu-i traduce chiar totul lui Said, iar prezenţa mea la întrunirile de afaceri nu i se părea comodă. Eu şi Said, însă ne-am prefăcut atât de bine că nu ne-am dat seama de planurile ei ascunse, încât pentru ea, prezenţa mea acolo nu a mai incomodat-o.
       Zilele au trecut, iar afacerile nu mai erau atât de dese şi de multe. Am crezut, din nou, că sora mea se dăduse pe brazdă, dar din nou m-am înşelat. Trecând eu într-o zi pe lângă camera ei, am auzit o conversaţie. Fusese mai mult timp plecată în America şi-şi invitase o prietenă de-acolo la ea. cele două plănuiau ceva grozav. Am înregistrat acea conversaţie, pentru că eu tremuram de-a dreptul ascultând-o. Nu ştiu de ce, dar eu cred că eşti victimă a unui complot.
   ─ De ce eu ?
   ─ Te cheamă Anna-Carina nu ?
   ─ Da. Bradley Andersen Austen.
   ─ Ascultă conversaţia, te rog.
      Anna luă reportofonul întins de Aloma. Nu ştia cum de avea ea aşa ceva acolo, dar îi dădu drumul.


      31. Înregistrarea şi conversaţia cu Said

   ─ Bună, draga mea prietenă, auzi Anna vocea lui Amal înregistrată, voce ce-o recunoscu de-ndată. Fii bine-venită la curtea sultanului Said.
   ─ Este foarte frumos aici.
      Anna rămase şocată. Aceea era vocea lui Alison !
   ─ Cum îţi mai merge la firmă ?
   ─ Foarte bine. Am avansat rapid.
   ─ Uite un om care-mi place. Bravo ţie !
   ─ Ar fi şi mai bine dacă n-ar fi managerul celălat la firmă !
   ─ Ia te uită ! O viperă ca şi mine. Scuipă tot !
   ─ Managerul firmei se numeşte Samuel Thompson. Îmi place de el foarte mult, dar el pare că nu-mi acordă câtuşi de puţin atenţie. O place pe partenera lui de afaceri şi celălalt manager al firmei, pe nume Anna-Carina Bradley Andersen Austen.
   ─ Ce nume lung.
   ─ Da, cei mai mulţi occidentali au nume lungi.
   ─ Cum arată această Anna-Carina ?
   ─ Bine, dar nu se compară cu mine !
   ─ Aha !
   ─ Dacă aş putea să scap de ea într-un fel sau altul de la firma aia, precis aş reuşi să mă fac remarcată de Sam.
   ─ Ia te uite !
   ─ Lasă-mă pe mine ! Tu ce mai faci ?
   ─ Eu ? Abia aştept să găsesc persoana potrivită pentru a i-o prezenta lui Said şi a-l face să se îndrăgostească de ea. Dacă ar mai lua o altă soţie, pe lângă Aloma, sora mea, aş face în aşa fel, încât s-o înlătur pe sora mea de lângă Said şi pe urmă cu cealaltă m-aş împrieteni mai întâi, apoi aş scăpa şi de ea.
   ─ Păi şi cum îi cauţi lui Said posibile partenere ?
   ─ Caut afaceri profitabile.
   ─ Ce are Said de oferit la o afacere ?
   ─ Export masiv de lemn. O afacere cam în jurul cifrei de 3 miliarde de dolari.
   ─ Uau ! Cred că te pot ajuta.
   ─ Cum ?
   ─ Îţi aminteşti că ţi-am zis de Anna ?
   ─ Da. Ce legătură are ?
   ─ Anna este foarte frumoasă. Dacă a reuşit să-i sucească mintea lui Sam, precis va reuşi şi cu Said. O să-mi dai un telefon la firma unde lucrez. Îţi voi da eu un bip pe pager când sunt la birou, ca să-ţi răspund la telefon. Tu te recomanzi drept Amal şi spui din partea cui suni. Spui că ai o afacere de încheiat, iar eu te programez pentru o anumită oră la firmă, pentru a lua legătura cu Sam. Sam mi-a dat în grijă să răspund la telefon, dar să nu fac programări de afaceri când el este plecat din firmă. Eu încalc regula asta, pentru că o să am grijă să-ţi dau bipul într-o zi în care el pleacă din firmă. Conştiincioasă, mă voi duce să vorbesc cu Anna despre năzbâtia mea.
   ─ Crezi că îţi va cădea în plasă ?
   ─ Am să fac în aşa fel, încât să cadă. Dacă-mi reuşeşte, ea va veni aici cu tine şi de aici este pe teritoriul tău.
   ─ Perfect.
      Anna închise reportofonul.
   ─ Chiar că a avut grijă ! zise ea. Iar eu, ca proasta, m-am băgat singură în cursa întinsă.
   ─ De ce ? întrebă Aloma
      Anna se apucă să-i spună cum decurseseră lucrurile în America.
   ─ Deci Alison este acum pe cont propiru, iar tu eşti acum pe teritoriul surorii mele.
   ─ Cam aşa ceva.
   ─ Pentru numele lui Allah !
   ─ Aloma ?
   ─ Da ?
   ─ Eu îs şi mai inteligentă decât ele două. Dacă e să devin periculoasă, pot deveni ! Poate că ele sunt viperele, dar mă pot transforma şi eu într-una. Am un plan deja. Fragmente de plan, dar am nevoie de ajutorul tău.
   ─ Cum te pot ajuta ?
   ─ Poţi să faci în aşa fel, încât să o faci pe sora ta să plece pentru un timp de la palat ?
   ─ Da.
   ─ Dar mai întâi, vorbeşte-i soţului tău, spunându-i totul. Spune-i că vreau să-i vorbesc. Am nevoie de tot ajutorul pe care-l găsesc.
   ─ Bine !
      Aloma plecă şi Anna rămase singură.
   „Bine, viperelor ! Dacă vreţi război, îl veţi avea ! Se spune că leul este regele junglei. Hai să testăm teoria asta !” îşi zise ea.
      Se duse la masa din camera ei, căută în geanta sa de servici coală de scris şi plic şi scrise următoarea scrisoare :
            „Dragă Sam,
   Dacă este şi Alison cu tine în birou, nu parcurge aceste rânduri până la capăt, ci opreşte-te aici. Du-te acasă şi citeşte mai de parte în linişte. Acesta este doar biletul de avertizare. Scrisoarea este în acelaşi plic cu acest bilet. Îţi voi explica totul în scrisoare.
         Cu stimă, Anna-Carina
   PS. Vezi că te aşteaptă o surpriză de proporţii !!”
      După ce scrise acest bilet, Anna se apucă să-i scrie tot ceea ce aflase ea şi care-i era planul, apoi puse totul într-un plic mare. Când Aloma se întoarse în camera ei, s-o anunţe că sultanul era de acord s-o primească, Anna-i dădu în grijă plicul şi-i spuse să aibă grijă să fie trimis, apoi se duseră amândouă spre locul unde sultanul Said le aştepta pe-amândouă.
      Sala de audienţe, unde sultanul îşi primea de obicei oaspeţii, avea pereţii împodobiţi cu pietre preţioase, iar în capătul sălii era o estradă largă la care se ajungea urcând trei trepte. Acolo era situat jilţul sultanului, bătut în întregime cu pietre preţioase şi placat cu aur.
   ─ Bună ziua, domnişoară, o salută Said. Allah fie cu dumneata !
      Said era un bărbat înalt, cu o alură impunătoare, cu păr negru ca pana de corb şi nişte ochi verde-galbeni tulburători. Anna înţelese de ce Amal se îndrăgostise de el. Şi ea s-ar fi îndrăgostit, dacă nu l-ar fi cunoscut mai întâi pe Sam.
   ─ Bună ziua, îi răspunse Anna politicoasă. Allah fie şi cu dumneavoastră !
   ─ Soţia mea mi-a spus că doreşti să stai de vorbă cu mine.
   ─ Da. Am nişte întrebări şi nişte teorii. Poate punem la cale cel mai ingenios plan. Cred că Aloma v-a spus totul.
   ─ Aşa este.
   ─ Prima întrebare : aveţi pe cineva, care să fie la fel de prezentabil ca dumneavoastră ?
   ─ La ce te referi ?
   ─ Să-mi expun teoria. I-am scris managerului firmei Thompson un bilet. Îl cheamă Samuel. Amândoi am avut parte de o aventură romantică în Elveţia. Acolo, mi-am dat seama că nu pot trăi fără el, că-l iubesc foarte mult şi că dacă el nu acţionează, voi acţiona eu. În acel bilet, i-am vorbit despre Amal şi Alison şi despre planul lor. Dacă Sam este deja suspicios şi neîncrezător în Alison, el va fi de acord cu ce i-am scris acolo şi va veni însoţit de Alison aici.
   ─ Până acum mi-e clar. Nimic imposibil de realizat, zise Aloma.
   ─ De aici încolo începe irealizabilul. Adică singură nu pot, dar cu ajutorul vostru poate că voi reuşi.
   ─ La ce te-ai gândit ? o întrebă Aloma
   ─ Vreau să-l cer de soţ pe Sam. Dacă el nu mă cere, îl cer eu. Ştiu. Noi, occidentalii avem obiceiuri ciudate, dar asta e.
   ─ Asta nu mi se pare ciudat, spuse Said. La noi nu contează cine pe cine cere în căsătorie atâta timp cât persoanele se iubesc.
   ─ Acum, vreau să ştiu câteva lucruri. Nu am citit prea multe despre lumea aceasta fascinantă a haremului şi despre legile de aici, dar ştiu un lucru : ştiu că atunci când un sultan o are în custodie pe sora Primei Cadâne, are obligaţia să-i găsească un soţ.
   ─ Asta aşa este, răspunse Said.
   ─ Faptul că acceptaţi ca Amal, sora soţiei, să locuiască aici, înseamnă implicit custodie. Deci, aţi fi îndreptăţit să-i căutaţi un soţ.
   ─ Da, ar fi, răspunse Aloma, dar pe sora mea n-o poţi căsători cu forţa.
   ─ Dar de ce să trebuiască să fie căsătorită cu forţa ? Said, îmi cer scuze Aloma că-i spun pe nume, arată foarte bine. Cred că dacă nu l-aş fi cunoscut mai întâi pe Sam, m-aş fi îndrăgostit şi eu de el. Poate să găsească alte două personaje masculine, care să arate mult mai bine decât el. De preferinţă bogaţi.
   ─ La ce te-ai gândit ?
   ─ Dacă găsim doi bărbaţi, mai frumoşi şi mai bogaţi decât Said, am putea pune pe picioare planul meu. E destul de lung şi complicat şi de aceea nu trebuie să ştie nimeni despre el. În sinteză trebuie să ştiţi că am de gând s-o cuplez şi pe Amal şi pe Alison cu cineva bogat, dar trebuie găsită persoana potrivită pentru asta.
   ─ Bine, Anna. Se pare că ai totul pus la punct în cele mai mici detalii. Am să te ascult, zise Aloma.
   ─ Şi eu, zise Said.
      Cei doi chiar aveau de gând să asculte cu atenţie planul Annei. Aceasta se apucă să le spună în amănunt totul. Când sfârşi de spus, Said îi zise :
   ─ Nu-i deloc imposibil planul acesta. Nici irealizabil nu este. Ştiu şi cine ne-ar putea ajuta, intrând în joc.
   ─ Abia aştept acest joc. Anna, eşti mai inteligentă decât ele două.
   ─ Nu. Sper doar ca planul să funcţioneze şi să nu-şi dea nimeni seama că totul face parte dintr-un plan elaborat. Testez doar teoria conform căreia leul este regele necontestat al junglei, zâmbi ea şmechereşte la Aloma şi Said.
      Cei doi aprobară planul ei, iar Said deja stabilise pentru a doua zi o nouă audienţă cu Anna şi cu persoanele pe care le cunoştea el şi care ar fi acceptat planul lor.

               

[Nefertiti]

32. Scrisoarea. Conversaţie tată-fiu

      Între timp, curieri de încredere ai sultanului Said, făcuseră în aşa fel, încât plicul Annei să ajungă la Sam. Un curier, instruit bine de tot, ajunse la firma lui Sam. Dădu peste Alison cea „amabilă”, bineînţeles.
   ─ Bună ziua, zise curierul.
   ─ Bună ziua, îi răspunse Alison.
   ─ Il caut pe domnul Samuel Thompson.
   ─ Este la dânsul în birou, dar a cerut să nu fie deranjat.
   ─ Vă rog să faceţi excepţie de data asta. Am o scrisoare importantă pentru dânsul şi trebuie să-mi semneze pentru ea.
   ─ De la cine este scrisoarea ?
   ─ N-am cum să vă furnizez informaţia asta. Este împotriva regulamentului.
   ─ Atunci, daţi-mi mie scrisoarea. Voi semna eu în numele dânsului şi i-o voi da.
   ─ Nici asta nu pot să fac.
      Sam, care auzise tărăboiul de-afară, ieşi din birou.
   ─ Alison !
   ─ Da, domnule.
   ─ Ce se întâmplă aici ?
   ─ Nimic important.
   ─ Mă scuzaţi, spuse curierul apropiindu-se de Sam.
   ─ Da ?
   ─ Îl caut pe domnul Samuel Thompson.
   ─ Eu sunt. În ce problemă ?
   ─ Am o scrisoare pentru dumneavoastră. Trebuie să-mi semnaţi de primire.
   ─ De la cine este ?
   ─ De la domnişoara Anna-Carina.
   ─ Unde semnez ?
   ─ Aici, vă rog.
      Sam semnă şi se încuie în birou, iar curierul plecă.
   „Curier îngâmfat ! mormăi singură Alison. N-are voie să spună de unde vine scrisoarea. E împotriva regulamentului ! Dar pentru Sam de ce n-a mai fost împotriva regulamentului ? Ah ! Mda ! Înţeleg. Era de la Anna. Nici când este departe nu scap de ea !” sfârşi ea mormăitul şi se aşeză la birou.
      În birou, Sam desfăcu plicul, citind doar biletul de avertisment. Îşi puse ordine în lucruri şi afaceri şi ieşi din birou.
   ─ Alison, plec acasă. Mă întorc mâine.
   ─ Cum doriţi, domnule.
      Sam se îndreptă spre lift, dar coti puţin la stânga şi se uită dintr-un unghi, ascuns în spatele unui ghiveci imens, în care se afla un ficus mare la Alison. O văzu pe aceasta că intră în birou. Înaintă până la uşa lăsată puţin crăpată a biroului său şi o văzu cum răscoleşte printre hârtii. Nervoasă, bătu cu pumnul în birou, apoi se apucă şi făcu ordine. Când Alison ieşi din el, Sam era de mult plecat. Ajunse acasă la el. Tatăl lui, era în sufragerie.
   ─ Bună tată.
   ─ Sam, ce-i cu tine la ora asta aici ?
   ─ Am plecat de la birou. Am primit o scrisoare de la Anna. Citeşte biletul de avertisment.
      Charles citi şi el biletul.
   ─ Deci e vorba de Alison.
   ─ Mi-e ciudă când bănuielile devin realitate.
   ─ Ai citit şi scrisoarea cealaltă ?
   ─ Nu. Mi-e teamă s-o citesc.
   ─ Imi dai voie ?
   ─ Te rog.
      Charles desfăcu scrisoarea şi citi un mic antet.
   „Antet la scrisoare : Bănuiesc că Sam îţi va da ţie, Charles, să citeşti această scrisoare. Vreau să-ţi spun că surpriza de care vorbesc în biletul de avertisment se referă la faptul că vreau, pardon, intenţionez să-l cer pe Sam de soţ. Sper că nu ai ceva împotrivă ! Apropo, o să-i fac puţin sânge rău lui Sam în scrisoare, dar face parte din planul meu de a-l aduce aici.” Charles zâmbi după citirea acelui antet, apoi se apucă să citească scrisoarea propriu-zisă :
               „Sam,
   Trebuie să-ţi spun, cu părere de rău, că Alison, cea pe care ai promovat-o atât de repede, nu e tocmai cine pare a fi. Ca să nu consum nici mult tuş, nici multă hârtie, am să încerc să sintetizez puţin lucrurile. După cum nu ştii, am plecat în insula Kalimantan, însoţită de Amal. Sultanul din acea insulă, pe nume Said, are o afacere frumuşică pentru firma noastră. Alison şi amal sunt foarte bune prietene şi s-au înţeles între ele să-i facă rost lui Said de o soţie.
   Said este deja căsătorit cu Aloma, sora lui Amal. Se pare că eu îs următoarea candidată. Apropo, nu te burzului, că Said arată destul de bine şi în ciuda faptului că le-am descoperit planul celor două, nu mi se pare o idee tocmai rea să devin a doua lui soţie. Bani are, frumos este, îmi pune la dispoziţie o insulă întreagă, se poartă foarte frumos cu mine... Ce mi-aş mai putea dori ?”
      Charles întrerupse puţin scrisoarea pentru a mai lua o gură de cafea, observând, în acelaşi timp, reacţia fiului lui la cele citite până atunci. Era gelos. Şi asta i se citea în ochi care deveniseră subit alimentaţi de o flacără interioară. Abia se abţinea să fie serios când soarbe cafeaua, pentru a nu se înneca şi a nu izbucni în râs. Se pare că Anna era foarte inteligentă când îşi punea ceva în cap, ducea totul până la capăt. Îi convenea o astfel de soţie pentru Sam, deşi o cunoscuse mult prea puţin pe Anna. Îşi văzu fiul cum strângea pumnul pe spătarul moale al fotoliului în care era aşezat. După ce-şi bău cafeaua toată, continuă lecturarea biletului:
   „Am aflat însă că Amal este îndrăgostită până peste cap de Said şi i-am propus sultanului să-i găsească un soţ, lucru pe care l-a acceptat de-ndată. Ca să putem perfecta afacerea cu Said, afacere ce ne-ar aduce un profit net de 3 miliarde de dolari, sultanul mi-a pus o condiţie : să vii şi tu la negocieri. Nu veni neînsoţit. Vino cu Alison. O să-ţi fie o companie foarte drăguţă. Cine ştie, poate te însori şi tu ! Aştept să vii în Kalimantan, căci nu putem să ratăm o astfel de afacere mare pentru firma noastră, nu-i aşa Sam ?”
      Charles dădu pagina la scrisoare, când Sam spuse :
   ─ Opreşte-te ! Auzi la ea ! Poate mă însor şi eu ! Nu vreau să mai aud continuarea ! spuse el ridicându-se nervos şi ducându-se la bucătărie.
      Charles citi în continuare :
   „Probabil că acum s-a ridicat nervos şi s-a dus la bucătărie să bolborosească singur. Sfătuieşte-l Charles ! Sugerează-i că dacă nu vrea să mă piardă să vină pregătit cu un inel de logodnă ! La revedere, Charles.” Îşi încheia scrisoarea Anna. Charles râse cu poftă, căci ştia că fiul lui nu avea cum să-l audă din moment ce se ridicase atât de nervos. Se duse până în camera lui şi luă ceva dintr-un sertar, apoi se întoarse în sufragerie, unde-l găsi pe Sam. Părea destul de caraghios gesticulând şi mormăind de unul singur.
   ─ Auzi la ea ! Said arată mai bine ca mine ! Are bani şi-i oferă totul pe tavă. Eu ce cusur am Anna ? De ce nu mă iubeşti pe mine, ci te-ai îndrăgostit de altul ? Ce-a fost între noi în Elveţia a fost doar o joacă ?
   ─ Uită-te la tine ! zise tatăl lui intrând. Te porţi ca un copil mic răzgâiat. Oare gelozia asta face bine ?
   ─ Tată ! zise el ruşinat.
   ─ Fiule, tu o iubeşti pe Anna-Carina nu ?
   ─ Tată, ea este soarele meu. E ca aerul şi ca apa. Nu pot să trăiesc fără ea. pot accepta că este departe de mine atâta timp cât ştiu că se întoarce, dar acum mi-a scris că nu se întoarce. Ba mai mult. A avut tupeul să-mi scri că-l place pe altul.
   ─ Sam, să gândim la rece. Dacă tot ceea ce a scris ea este un plan ca să te aducă lână ea şi să vă regăsiţi unul pe altul ?
   ─ Nu cred. Nu o cred pe Anna capabilă de aşa ceva !
   ─ Aminteşte-ţi de biletul de avertisment. Ţi-a scris că te aşteaptă o mare surpriză.
   ─ Aşa este, dar ce legătură are ?
   ─ Oare surpriza aceasta de care ea ţi-a scris nu e o cerere în căsătorie indirectă ?
   ─ Ce ?!
   ─ Dacă o iubeşti, precum spui, te vei duce acolo cu Alison şi vei face totul s-o câştigi înapoi pe Anna. Deschide cutia asta, spuse el întinzându-i o cutie.
      Sam deschise mica cutie roşie şi văzu înăuntrul ei un inel de aur, cu un diamant în mijoc. Lucrătura inelului era măiastră.
   ─ Inelul a aparţinut bunicii mele. L-a dat tatălui meu ca să-l folosească atunci când o va cere de soţie pe cea alături de care considera că-şi poate trăi viaţa. Tata i l-a dat mamei mele, iar mama mi l-a dat mie. Acum eu ţi-l dau ţie. Caută înăuntrul sufletului tău şi dacă acolo o vei găsi pe Anna, du-te după ea, fiule ! Şi când o vei câştiga înapoi, n-o mai pierde. Nu-i mai da drumul de lângă tine. Poate că acolo Alison va găsi pe cineva care s-o scape de obsesia pe care o are în legătură cu tine. Doar tu însăşi ai spus asta. Aminteşte-ţi că mi-ai mărturisit că Alison este obsedată de tine, că pe tine nu te interesează ea ca persoană, că doar pe Anna o iubeşti şi că ar fi bine dacă Ally şi-ar găsi pe cineva. Dacă Anna a descoperit planul ei şi a lui Amal, nu crezi că a pus şi ea un plan la cale prin care poate s-o mărite pe Ally şi să te recâştige. Mă rog, nu să te recâştige, pentru că tu eşti deja al ei, ci doar să te lege mai mult decât eşti acum de ea. la toate aceste puncte de vedere te-ai gândit ?
   ─ Tată ?
   ─ Da ?
   ─ Mulţumesc. Eşti cel mai bun tată din lume !
   ─ Nici chiar aşa ! Sunt doar trecut prin întâmplările vieţii, atât. Acum, odihneşte-te ! Eu am puţină treabă.
   ─ Bine, tată.
      Sam luă cutia cu el şi se duse în camera sa pentru a medita la ceea ce-l rugase tatăl său. Între timp, Charles se duse până la casa Annei. Ajunse în dreptul uşii şi sună. Îi deschise Susan.
   ─ Bună ziua, domnă.
   ─ Charles, lasă politeţurile. Intră.
   ─ Mulţumesc.
      Charles intră înăuntru şi Susan îl conduse în sufragerie unde se afla Williams.
   ─ Hei ! Charles ! Ce mai faci vecine ?
   ─ Bine, William. Am venit să stăm de vorbă.
   ─ Sigur. I-a loc. Ceva de băut ?
   ─ Nu, mulţumesc.
   ─ Despre ce este vorba ? îl întrebă Susan
      Charles începu să le spună celor doi în amănunt totul : despre biletul Annei, despre avertizare, despre planul ei şi despre îndemnul lui.
   ─ Doamne, ce ţi-e şi cu tinerii aceştia. Au nişte idei...
   ─ Da, aşa este. Trebuie să ne adaptăm din mers.
   ─ Charles, tu cum vezi căsătoria dintre fata mea şi băiatul tău ?
   ─ Eu îi dau fiului meu binecuvântarea mea atâta timp cât el este fericit alături de cea pe care şi-o alege.
   ─ Şi noi la fel, zise Susan.
   ─ Sper să se regăsească unul pe altul, trasă Charles concluzia.


            33. Candidatul lui Said

      După ce termină de vorbit cu părinţii Annei, Charles se întoarse acasă. Sam era la el în cameră, analizându-şi serios toate sentimentele pe care le avea în acel mmoment. Îi dădea dreptate tatălui său că era gelos. Gelozia era un sentiment cât se poate de urât, ce nu putea fi controlat. Realiză că dacă avea să lase gelozia să-l stăpânească, însemna să fie un om pe care sentimentele  să-l controleze. Nu vroia să devină un om al sentimentelor, din moment ce era un om raţional.
      Căutând în interiorul lui şi meditând, descoperi că nu putea să trăiască fără Anna alături de el, că viaţa fără ea ar fi fost mult prea banală, că nu ar mai putea să iubească pe cineva aşa cum o iubea pe ea. Aşa cum îi zisese tatăl său, o descoperi pe Anna în interiorul lui. Deodată, un sentiment de nelinişte puse stăpânire pe el.
   „Dacă nu voi fi suficient de bun ca soţ ? Dacă nu o să mă port cum trebuie, sau o să ne certăm din toate nimicurile ? Dacă o s-o încurc, în loc să-i fiu de ajutor ?” erau doar câteva din neliniştile pe care le avea Sam. Renunţă să mai gândească negativ şi se culcă. A doua zi, când ajunse la servici, îi spuse lui Alison că vor pleca împreună pentru câteva zile în altă ţară, pentru o afacere. Nu-i spuse unde anume plecau, pentru ca Ally să nu se răzgândească, ci doar îi sugeră ce fel de lucruri să-şi ia cu ea.
      Alison încercase toată ziua să afle unde mergeau, fără să aibe prea mare succes. Cei doi, încărcaţi cu trolere, se pregătiră de călătorie. Aşa cum procedase Amal, făcuseră şi ei, luându-le cam trei zile pe drum. Între timp, la curtea sultanului se puneau la punct detaliile primirii celor doi oaspeţi.
      Aşa cum promisese, Said o chemă pe Anna într-o zi la el pentru a-i prezenta pe cel care acceptase planul lor.  El era un bărbat înalt, cu păr blond şi ochi albaştri, frumos, bogat şi neînsurat încă. Îl chema Kalif, iar  Said i-l prezentă Annei.
   ─ Anna, el este Kalif. Am stat de vorbă cu el spunându-i despre Amal, cea pe care o am în custodie. A fost de acord să participe la micul tău plan dintr-un singur motiv : a văzut-o pe Amal odată şi şi-a propus să se însoare cu ea.
   ─ Adică s-a îndrăgostit de Amal. Asta îmi uşurează munca.
   ─ În plus, Kalif, este la prima însurătoare.
   ─ Amal va deveni prima sa soţie. Perfect. Prima parte a planului este următoarea : când Sam şi Alison sosesc aici, vor fi chemaţi în această sală. Said, are rolul să spună că doreşte să încheie o afacere care presupune suma de 3 miliarde de dolari cu firma Thompson. Pentru ca afacerea să poată fi tranzacţionată, oaspeţii şi cei implicaţi în afacere trebuie să parcurgă nişte etape, ca un fel de teste premergătoare.
   ─ Până aici este excelent, Anna, îi zise Aloma.
   ─ Primul test, o va privi pe Amal. Îi vom spune că prima parte a afacerii constă într-un test. Aici intervine Said, care-i spune că trebuie să stea o săptămână în compania lui Kalif. Eu cred că voi vorbi foarte puţin, la început, căci trebuie să le spun celor doi, Sam şi Alison, de ce se află aici. Pentru afacere şi pentru teste. După ce Said îi spune lui Amal că trebuie să fie timp de o săptămână în compania lui Kalif, s-ar putea aceasta să refuze. Voi interveni eu. Nu pot să vă spun în detaliu planul, căci va trebui să mă adaptez după ce reacţii vor avea cei din sală. Kalif, dumneata eşti de acord ca să stai o săptămână cu Amal ?
   ─ Da, sigur că da. Abia aştept s-o am în preajma mea. Îmi va fi mai uşor s-o cuceresc pe teritoriul meu.
   ─ Crezi că dacă o placi suficient de mult, ai putea să atingi performanţa de a o face să se îndrăgostească de tine în această săptămână ?
   ─ Garantez că se va îndrăgosti.
   ─ Bine. Aici stăm bine, dar ce facem cu Alison ?
   ─ Mă scuzaţi că intervin, zise Kalif. Am înţeles că Alison este o femeie frumoasă.
   ─ Da, este o femeie frumoasă.
   ─ Atunci, dacă îmi va plăcea de ea, s-ar putea s-o aleg de soţie pentru fratele meu, Abdul. Părinţii noştrii au decedat şi eu am preluat rolul de tutore al fratelui meu mai mic. Deşi este mai mic decât mine doar cu doi ani, legea noastră prevede ca fratele mai mare să devină tutorele celui mic până acesta se căsătoreşte. Abdul este foarte bun la suflet. Este mai retras decât mine şi mai tăcut. Este de acord ca eu să-i găsesc o soţie. E vremea ca amândoi să fim pe picioarele noastre, să fim la casa noastră. La fel ca şi mine, Abdul este foarte bogat.
   ─ Ia te uită cum lucrurile se aranjează ! zise Anna. Atunci, lăsaţi pe mine. Aranjez eu lucrurile în aşa fel, încât nimeni să nu poată da înapoi. Dar am o nelămurire : ce veţi face în momentul în care tu şi fratele tău veţi constata că Amal şi Alison nu sunt chiar ceea ce v-aţi dorit ? Adică nu vă înţelegeţi cu ele sau ele nu vă plac ? Se presupune totuşi că aici se tratează nişte afaceri.
   ─ Te gândeşti la faptul că tu vrei să-l cucereşti pe Sam, iar pentru a putea să-ţi pui în aplicare planul tău, trebuie mai întâi să faci în aşa fel, încât să dejoci planul celor două. Faptul că ne dai nouă în grijă cucerirea acestor două femei, înseamnă că le captezi atenţia, le faci să nu se mai gândească la planul lor. Asta este ? întrebă Kalif
   ─ Da, aşa este. Sunteţi umblat prin lume ?
   ─ Da. Foarte umblat. Pot spune că indirect am fost martor la un plan foarte asemănător cu cel al tău şi am văzut cum o parte a ţinut şi o parte s-a rupt.
   ─ Deci ştiţi temerile care există. Ştiţi că s-ar putea afla implicit că totul este pus la cale în cele mai mici detalii. Că poate exista şi acea fatalitate care să dea totul peste cap.
   ─ Da, toţi suntem conştienţi de asta, zise Aloma.
   ─ Dar ce-ar fi să trăim aventura aşa cum este ea acum şi să vedem ce ne aşteaptă ? zise Said.
   ─ De acord.
   ─ Atunci, să ne urăm bun-venit în jungla aventurii, unde nimic nu e ceea ce pare a fi ! zise Kalif.
      Toate persoanele implicate îşi dădură mâna în semn de perfectare a pactului.

               34. Planul începe să prindă contur

      După trei zile de călătorie, de schimbat avioane sau alte mijloace de transport, Alison şi Sam ajunseră la palatul sultanului Said. Când intrară în incinta marii curţi a palatului, Alison îşi dădu seama imediat unde se falau, căci recunoscu locurile. Nu putea spune nimic, pentru că s-ar fi dat de gol că mai fusese acolo.
      Oaspeţii au fost preluaţi de servitori şi duşi spre camerele lor de odihnă. Un translator, pe care Anna îl angajase, le transmise ora la care erau aşteptaţi la audienţă. După o odihnă bine-meritată, Ally şi Sam, sosiră în sala de audienţe. Sultanul Said era pe jilţul său, împreună cu Aloma. Prima sa soţie, stătea în dreapta sa, aşa cum era obiceiul şi legea. Anna ceruse să stea în stânga, pentru a crea falsa impresie că era candidată pentru cea de-a doua sa soţie. În sală se mai aflau Amal, Kalif şi Abdul, care venise s-o vadă el însuşi pe Alison şi să-i spună fratelui său dacă o place sau nu.
      Când Sam şi Alison intrară în sala de audienţe, fiecare avusese un şoc. Sam avusese un şoc când văzuse poziţia în care stătea Anna, pentru că el se interesase din timp de obiceiurile de-acolo, iar Alison avusese un şoc când o văzu pe Amal. Said le făcu semn oaspeţilor săi să vină mai în faţă şi să ia loc. După ce cei doi se aşezară în locul indicat, Said le prezentă audienţa, apoi o rugă pe Anna să ia cuvântul. Translatorul angajat de Anna avea sarcina de a le traduce lui Said şi Alomei toate acele cuvinte care ar fi rămas neînţelese de cei doi.
   ─ Bună ziua, începu Anna. Înainte să vin în acest minunat loc, am avut parte de o întâmplare stranie. Alison, aici de faţă, zise ea indicând-o pe Ally, a avut buna inspiraţie să răspundă într-o zi la un telefon. Partenerul meu de lucru, Samuel Thompson şi el prezent aici, continuă ea indicându-l pe Sam, a dat ordine în ziua aceea ca Alison să nu-i programeze vreo întâlnire de afaceri până ce nu se întoarce el. Telefonul a sunat şi Ally a răspuns la el. După ce s-a sfârşit conversaţia telefonică, asistenta a venit la mine în birou pentru a-mi povesti boacăna făcută : programase pe cineva pentru a doua zi. Deci, încălcase ordinele date. Eu am sfătuit-o să stea liniştită şi a doua zi m-am întâlnit cu Amal, aici de faţă, zise indicând-o pe cea în cauză.
       Amal era reprezentanta sultanului Said şi mi-a vorbit despre o afacere de 3 miliarde de dolari. Am considerat că este o ocazie foarte bună pentru firma Thompson şi am decis s-o urmez pe Amal aici pentru a discuta eu însămi cu sultanul Said. După lungi discuţii, se pare că amândoi am ajuns la un acord profitabil pentru ambele părţi. Pentru ca acest acord să se realizeze, trebuie îndeplinite anumite condiţii pe care Said mi le-a expus şi eu am fost de acord cu ele. Pentru a fi îndeplinite toate condiţiile noii afaceri, am nevoie de ajutorul tuturor celor prezenţi aici, sfârşi ea prima parte, luându-şi un răgaz de a respira.
   ─ E bună, îi şopti Aloma soţului ei.
   ─ Chiar foarte bună, îi răspuse acesta. Până acum, vorbeşte în aşa fel, încât nimeni nu-şi dă seama de capcana întinsă.
   ─ Să ascultăm ce-i trăsneşte prin cap mai de parte.
   ─ Nu regret până acum că am fost de acord s-o las pe ea să vorbească prima, şopti Said.
   ─ Nici eu, răspunse Aloma. Dar cred că va trebui să vorbeşti şi tu.
   ─ Aşa este. De aceea ascult cu atenţie ceea ce se spune.
   ─ Deci, Sam, Alison, Amal, sunteţi de acord să mă ajutaţi pentru a-mi împlini obiectivele ? Este în folosul tuturor.
      Cei numiţi se uitară unii la alţii şi ridicară din umeri, căci nu ştiau ce să răspundă în situaţia de faţă. Văzând una ca asta, Anna interveni :
   ─ Ally !
   ─ Da, răspunse aceasta.
   ─ Ţi-i prezint pe domnii Kalif şi Abdul. Domnul abdul doreşte pe cineva care să cunoască bine limba occidentalilor, adică engleza, pentru a-l însoţi timp de o săptămână prin diverse locuri.
      Anna se opri un moment pentru a inspira şi a expira, profitând de răgaz să-l întrebe discret pe Kalif dacă lui Abdul îi place de Alison. Însăşi Abdul îi făcu un semn discret Annei, iar aceasta continuă :
   ─ Eu te-am recomandat cu mare încredere domnului Abdul, acesta fiind de acord să te aleagă drept însoţitoare.
   ─ Dar..., începu Alison.
   ─ Inainte să mă refuzi, gândeşte-te că toată afacerea ta particulară se va duce de râpă.
      Alison tăcu mâlc, spre surprinderea lui Sam, ce era cel mai uimit dintre spectatori, neînţelegând mai nimic din ceea ce se întâmpla. Inteligent din fire, însă, îşi dădu seama că Alison ascundea ceva. Faptul că tăcuse şi nu protestase la propunerea Annei, îl ducea cu gândul că Anna ştie mult mai multe lucruri. Gândindu-se şi mai bine, îi veniră în minte cuvintele scrise în biletul de avertisment : „PS. Te aşteaptă surprize de proporţii !” şi începu să creadă că tot ceea ce vedea sau auzea în acea zi făcea parte dintr-un plan.
   „Bine, sunt de acord”, îşi zise el, „Anna a plănuit ceva. Acum îmi devine clară ideea unui plan. Dar ce anume plănuieşte ?! Şi de ce o implică şi pe Alison ?” Nu avea răspunsuri la toate aceste întrebări, pentru că nu ştia nimic din ceea ce i se întâmplase Annei cât timp fusese la curtea sultanului Said. Ştia, cu certitudine, că el este un actor în planul Annei. Era conştient de faptul că Anna era autoarea planului, pentru că altfel sultanul nu ar fi lăsat-o pe ea sbească prima. Vedea în acea zi o altă latură a Annei, una pe care n-o cunoştea.
      Văzând că Ally tace, Anna continuă :
   ─ Văd că mă aprobi. Deci eşti de acord cu ceea ce-ţi propun, adică să-l însoţeşti pe Abdul timp de o săptămână.
   ─ Da, răspunse ea cu glas stins, dar suficient de puternic.
   ─ Bun. Până acum, totul este în regulă. Următoarea condiţie o priveşte pe Amal, dar aici nu mă bag, ci îl las pe sultan să ia cuvântul.
      Acesta se ridică în picioare şi zise :
   ─ Amal, după cum ştii, faptul că am acceptat să fii translatora mea, se cheamă custodie. Te am în custodie până ce te măriţi. Kalif, aici de faţă, mi-a împărtăşit sentimentele pe care le are pentru tine. Mi-a povestit că te-a văzut odată în bazar şi de atunci nu-şi poate lua gândul de la tine. A venit la mine să te ceară de soţie. Eu am acceptat şi i-am promis mâna ta. Dar ştiindu-te o firă rebelă, după cum te-a descris soţia mea şi sora ta, am decis să te duci timp de o săptămână la casa lui Kalif.
   ─ Ai plănuit asta de la bun început, Aloma ! Nu-i aşa ?
   ─ Ţi-am spus că nu o să te creadă şi o să mă acuze pe mine !
   ─ Nu-mi pasă ce zice ea ! Conform legilor noastre, faptul că te-ai adresat soţiei mele pe un ton autoritar, se pedepseşte. Cartea Sfântă reglementează 10 lovituri de bici pentru asta, dar eu închid ochii dacă accepţi să te duci în casa lui Kalif.
   ─ Şi dacă totuşi refuz ?
   ─ Atunci vei primi cele 10 lovituri, iar eu te voi renega. Nu te voi mai primi la palatul meu şi nici nu-ţi vei mai vedea sora vreodată. Acesta-i ultimul meu cuvânt.
   ─ Atunci, accept, stăpâne.
   ─ Bine. Mă bucur când lucrurile se aranjează aşa cum îmi place mie !

[Nefertiti]

35. Seducţie

      Aloma era foarte supărată şi tristă. Era o actriţă desăvârşită, când era vorba ca planul să funcţioneze. Seriozitatea ei, o făcu pe sora sa să nu se mai gândească la complot. Nici o trăsătură de-a Alomei nu trăda complotul, aşa că Amal se gândi că sultanul i-o clocise. Probabil era deranjat de prezenţa ei la palat. Începu să se gândească chiar la posibilitatea că Said ar fi aflat despre planul ei cu Alison şi că i-a propus acea săptămână în compania lui Kalif, tocmai pentru că nu vroia să-şi mai ia o a doua soţie.
      Faptul că Said o privise autoritar şi fusese categoric în cele spuse, o făcu să lase ruşinată capul în jos. Era consştientă că lui Said nu i se putea împotrivi. Privi pe furiş la Kalif, cel în compania căruia trebuia să stea timp de-o săptămână. Admise faptul că era mult mai frumos decât Said şi un gând fulgerător îi trecu prin minte : dacă el o văzuse şi o plăcuse, nu era exclus ca să se poarte cu ea, cum nici Said nu s-ar fi purtat. Până la urmă, supararea îi trecu şi se gândea cu mirare la întâmplările ce aveau să urmeze în compania lui Kalif.
      Văzând că Amal nu mai spune nimic, Said continuă :
   ─ Deci, Amal a fost de acord. Kalif, te rog s-o iei în custodie şi pe urmă eşti liber.
   ─ Mulţumesc, Said.
      Kalif se ridică şi se îndreptă spre Amal.
   ─ Mergem ?
   ─ Da, zise ea.
      Cei doi părăsiră sala de audienţe numai după ce Alison îl urmă pe Abdul, fratele lui Kalif. Rămase numai Sam. Anna se ridică şi zise :
   ─ Cer voie să mă retrag.
   ─ Sigur, Anna. Aloma, însoţeşte-o pe Anna şi ajut-o la pregătiri.
   ─ Da, domnul meu.
      Cele două ieşiră din sală.
   ─ Vai, Anna, credeam că nu se mai sfârşeşte ! Nu ştiam cât mai eram capabilă să nu mă dau de gol.
   ─ Da, dar ai reuşit până la urmă.
   ─ Deci el este Sam...
   ─ Da.
   ─ Te înţeleg perfect.
   ─ Ştiu, dar încă nu e gata. S-ar putea să-l refuze pe Said. E foarte încăpăţânat.
   ─ Hai cu mine.
      Aloma o duse într-o nişă, ce le permitea celor două să vadă în sală prin nişte ochişoare mărunte şi să audă ceea ce se vorbeşte, fără ca ele să fie auzite sau văzute.
   ─ Să vedem ce-o să spună Sam, zise Aloma.
   ─ Ai învăţat un obicei prost al occidentalilor ! clătină Anna dezamăgită din cap.
   ─ Nu. Obiceiul acesta este vechi pe la noi. Acum, să facem linişte.
      Ascunse în nişa aceea cele două ascultau ceea ce se vorbea în sală.
   ─ Dumneata trebuie să fii Samuel Thompson.
   ─ Da, domnule.
   ─ Cred că ai auzit-o pe partenera dumitale de afaceri că am de gând să pun în joc vreo trei miliarde de dolari.
   ─ Da, aşa este.
   ─ Ceea ce nu ştii dumneata este că eu vreau să investesc aceasă sumă în firma dumitale. Perntru asta, trebuie să ştiu dacă banii mei vor fi gestionaţi aşa cum trebuie.
   ─ Vă garantez că...
   ─ Nu ţi-am permis să voreşti !
   ─ Scuzele mele !
   ─ Pentru a-mi demonstra că eşti un bun gestionar, va trebui mai întâi să-mi faci un mic hatâr. Am pregătit special pentru dumneata, ca oaspete de seamă în casa mea o surpriză. Una dintre fetele mele din harem, va veni să-ţi ţină companie în noaptea aceasta. Sper să nu mă dezamăgeşti şi să aud veşti bune mâine dimineaţă. Văd că vrei să protestezi, căci ai deschis gura pentru a spune ceva ! Închide-o la loc. Kareem, aici de faţă, te va conduce spre camera unde vei primi tratamentul special, pentru a nu se spune mai târziu că sultanul Said nu e generos cu oaspeţii săi. Acesta este ultimul meu cuvânt. O zi bună în continuare, zise Said, ridicându-se şi părăsind sala.
      Bietul Sam, convins că face parte dintr-o conspiraţie eleborată, nu putu să facă altceva decât să-l urmeze pe Kareem spre camera unde avea să-şi primească tratamentul special. Ştia ce păţeau cei care încălcau poruncile sultanului. Doar se documentase bine înainte să ajungă acolo.
      Între timp, Anna şi Aloma se duseră în altă nişă, unde să vadă ce face Sam singur în camera unde avea să vină Anna la el. Urmându-l îndeaproape pe Kareem, Sam ajunse în camera cu pricina. Însoţitorul său se retrase discret, iar Sam, rămas singur începu, evident, să boloborosească.
   „Anna, Anna ! Ce naiba ai pus la cale ? De ce ai atât de multe secrete faţă de mine ? Acum mi se pare că te cunosc, acum nu te mai recunosc deloc. Nu ştiu ce se întâmplă cu tine. Am petrecut zile minunate în Elveţia, dar se pare că tu te îndepărtezi din ce în ce mai mult de mine ! Puteai să-mi spui că nu mai vrei să ai nicio tangenţă cu mine şi te înţelegeam, retrăgându-mă. Nu trebuia să mă aduci aici ca să te văd cum te măriţi cu altul. Nici nu-mi trebuie tratament special. În fine, dacă tu vrei asta, fie ca tine ! Să vedem în ce constă tratamentul ăsta special !”
      Cele două se retraseră şi Aloma o ajută pe Anna să se îmbrace    într-un costum specific cadânelor din harem. Curând, uşa camerei lui Sam se dechise şi o femeie, învăluită în mătase roşie precum sângele, iubirea şi pasiunea, cu faţa acoperită, lăsând să i se vadă doar ochii şi cu un platou plin de bunătăţi, pătrunse înăuntrul camerei. Se înclină în faţa lui Sam şi-i făcu semn să se aşeze jos pentru a mânca ceva. Acesta îi urmă sfatul. Nu vorbea cu ea şi nu o întreba nimic. Ea-şi dădu seama că el se documentase serios, ceea ce-i plăcea tare mult, pentru că-i uşura ei munca. Se îngriji ca Sam să mănânce bine, ea dându-i lui de mâncare, apoi, îi făcu semn să se aşeze pe patul mare aflat în mijlocul camerei.
      Noaptea se lăsase afară şi Anna începu să aprindă mulţimea de lumănări parfumate din cameră şi apoi stinse lampioanele ce luminau încăperea. Bătu din palme şi o orchestră de muzicanţi se înfăţişă. Le făcu semn să înceapă să cânte şi o muzică lentă invadă camera. Ea începu să danseze special pentru el. În timp ce el privea fascinat acel dans, nu putea să-şi explice sentimentul de familiaritate ce-l avea faţă de acea femeie. I se părea că o cunoaşte de multă vreme, că e ceva la ea care-i aduce aminte de cineva. Parfumul lumănărilor, muzica şi dansul ei, îi dădeau un sentiment de plutire. Simţea că se află undeva la graniţa dintre vis şi realitate.
      Anna-şi termină dansul şi făcu un semn muzicanţilor, care se retraseră din cameră. Ea se apropie de el şi începu să-i mângâie faţa. Mişcările ei fine îl făceau pe Sam să viseze şi mai mult. Visa cu ochii deschişi, cu simţurile toate în alertă. Acea atingere fină, delicată i se părea atât de cunoscută. Parfumul necunoscutei aceleia îl îmbăta precum un vin bun. Se trezi brusc, când deveni conştient că ea se apropiase prea mult de el şi că mâinile ei coboară peste cămaşa lui încheiată. O opri din atingere.
   ─ Îmi pare rău. Eu nu pot să-mi trădez sentimentele. Eşti drăguţă, dar eu iubesc pe altcineva.
      Misterioasa femeie îi făcu semn să tacă şi-l îmbrăţişă strâns. El se desprinse din îmbrăţişare.
   ─ Nu-mi pasă ce-o să-mi facă Said, dar nu pot merge mai departe !
      Femeia se ridică şi se întoarse cu spatele, dându-şi voalul care-i acoperea faţa jos. Râse pe înfundate şi zise :
   ─ Nu te gândi la ce-o să-ţi facă Said, ci la ce-o să-ţi fac eu ! zise ea întorcându-se cu faţa spre el.
   ─ Anna !? zise el şocat.
   ─ Bună prostuţule ! Eşti inteligent. Ţi-ai dat seama că faci parte dintr-o conspiraţie ! Dar dacă nu vrei să beneficiezi de tratament special, atunci punem punct aici, zise ea, dând să plece.
      El se ridică de pe pat şi o prinse, înlănţuind-o cu braţele lui puternice.
   ─ Unde crezi că pleci ? Acum îmi pare bine că fac parte dintr-o conspiraţie. Mai ales că-mi place conspiraţia asta, concluzionă întorcând-o cu faţa spre el.
      O îmbrăţişă din nou, sărutândf-o pe buzele ei fine. O luă în braţele sale, punând-o uşor pe patul cel mare. Se aplecă deasupra ei sărutând-o pentru a doua oară. Mâinile lui începură să controleze hainele acelea haioase pentru a vedea cum le putea da jos de pe ea. Ea-l opri.
   ─ Mai am o surpriză pentru tine, zise scotând de undeva un inel rotund în formă de verighetă. Te iubesc, Sam. Nu cred că pot concepe o viaţă fără tine, aşa că am cumpărat acest inel pe care să ţi-l dau ţie să-l porţi la mâna dreaptă, dacă accepţi să te căsătoreşti cu mine.
   ─ Mi-ai luat-o înainte, Anna ! zise el scotând cutia unde era inelul de logodnă pe care i-l dăduse tatăl lui. Sigur că vreau să mă însor cu tine, dacă şi tu vrei asta !
   ─ Bineînţeles. Doar eu te-am cerut prima !
      Amândoi făcură schimb de inele şi el o sărută din nou. Hainele lor începură dispară de pe ei una câte una. Mâinile lor cercetau fiecare centimetru din trupul iubit. Buzele lor se contopeau într-un sărut pasional. Corpurile se înlănţuiau asemenea a două jumătăţi tăiate dintr-un fruct,  apropiindu-se din ce în ce mai mult unul de altul, lipindu-se, contopindu-se, devenind un întreg : un alt fruct cu o aromă nouă. Acea noapte, pentru ei fusese cu totul şi cu totul specială, dimineaţa găsindu-i pe-amândoi îmbrăţişaţi, sub acoperământul răcoros al unui cearceaf de mătase.

            36. O vacanţă de vis

      Când dimineaţa sosi, cei doi amorezi se treziră unul lângă altul. El era fericit că era lângă ea. Trezindu-se primul, Sam o sculă pe Anna într-un mod destul de plăcut : oferindu-i un sărut lung de bună-dimineaţa. Aceasta deschise ochii şi-l salută :
   ─ Bună dimineaţa.
   ─ Bună Anna. Ce s-a întâmplat aici de mi-ai făcut o astfel de surpriză ? Era să fac infarct la gândul că te puteam pierde în favoarea lui Said.
      Anna se apucă şi-i povesti totul lui Sam : de la conversaţia cu Aloma, înregistrarea ascultată pe reportofon, până la planul ei.
   ─ Acum înţeleg, zise el.
   ─ Spune-mi, nu ţi-a plăcut surpriza mea ?
   ─ Ba da, foarte mult, dar nu aş vrea să se repete astfel de surprize.
   ─ Lasă, că te ştiu eu pe tine ! Nu-mi spune că nu ai savurat la maxim aventura şi că nu-mi pregăteşti şi tu ceva !
   ─ Sincer să fiu, mi-a plăcut enorm aventura şi da, îţi pregătesc şi eu o surpriză. Vreau să ne petrecem o vacanţă împreună.
   ─ Unde ?
   ─ În Emiratele Arabe Unite. Nu-ţi spun mai mult.
   ─ Bine. O să-mi dezvălui tu la timpul potrivit unde mergem, numai că ar fi o problemă.
   ─ Care, Anna ?
   ─ Telefonul meu celular a murit. Nu-i pot anunţa deloc pe cei de-acasă că sunt bine şi că merg în concediu împreună cu tine.
   ─ Foloseşte-l pe-al meu. Când termini tu de vorbit, îi dau şi eu telefon tatei.
   ─ Bine.
      Anna folosi celularul lui Sam, pe care acesta i-l pusese la dispoziţie şi-şi anunţă părinţii că este bine, sănătoasă şi că pleacă în vacanţă alături de Sam. După ce Anna termină conversaţia, Sam îşi anunţă tatăl că totul era bine şi că alături de Anna se duce în vacanţă.
      După ce ordonară camera, aceştia se despărţiră, Sam urmând să-şi pună la punct nişte treburi, iar Anna să se ducă la Aloma şi Said. Cei doi erau în sala de audienţe. Anna intră înăuntru.
   ─ Bună dimineaţa !
   ─ Anna ! zise Aloma
   ─ Cum a mers ? o întrebă Said.
   ─ Excelent. M-a cerut de nevastă, după ce l-am cerut eu mai întâi. Ne-am propus să mergem într-o vacanţă amândoi.
   ─ Bravo vouă. Mă bucur că totul a ieşit aşa cum îţi doreai, Anna.
   ─ Da, dar am un singur regret : nu o să fiu aici când se termină săptămâna lui Amal şi a lui Ally pentru a asista la concluzii.
   ─ Dă-mi adresa ta, Anna şi o să-ţi scriu eu ce s-a întâmplat, zise Aloma.
      Anna îi scrise Alomei adresa pe o coală de hârtie, apoi îşi ceru scuze pentru a putea să-şi facă bagajul. După vreo trei ore, cei doi, însoţiţi până la poarta palatului de Said şi Aloma, îşi luară rămas bun de la aceştia şi plecară spre vaporul ce-i ducea la Hong-Kong. În aeroport, Sam îi spuse Annei :
   ─ Sper că eşti pregătită pentru o vacanţă de vis.
   ─ Da. Unde mergem ?
   ─ În centrul financiar al Emiratelor Arabe Unite şi totodată un emirat cu oraşul principal Dubai City.
   ─ În Dubai ?!
   ─ Da. Mai precis la hotelul de 7 stele „Burj Al-Arab”.
      Anna rămase impresionată. Ştia că acel hotel nu era accesibil chiar pentru toate buzunarele, pentru că o cameră putea ajunge şi la 6.800 de dolari. Era încântată că merge acolo într-o vacanţă de vis, mai ales că citise că Dubai era considerat capitala shopping-ului din Orientul Mijlociu.
   ─ Ce poţi să-mi mai spui de acest hotel ? îl întrebă ea pe Sam, când se găseau amândoi în avionul care-i ducea în apropierea destinaţiei lor de vis.
   ─ Pot să-ţi spun că Burj al-Arab este un hotel de lux în Dubai construit de către Said Kalil. La 321 de metri înălţime este cea mai înaltă clădire din lume folosită exclusiv ca hotel. E situat pe o insulă artificială la 280 de metri depărtare de la plaja Jumeirah şi e legat de ţărm printr-un pod privat curbat. E construit in mare, are 28 de etaje, un restaurant subacvatic şi unul la ultimul etaj, patinoar si cinematograf. Camerele sunt dotate cu paturi rotative. Mai există şi o platformă suspendată pe care aterizează elicoptere.
   ─ Măiculiţă doamne ! Abia aştept ! zise ea.
      Zborul celor doi decurse liniştit şi ajunseră amândoi la destinaţie. O maşină elegantă îi duse de la aeroport la hotel. Când coborâră în faţa hotelului, clădirea înaltă de 321 de metrii îi tăie pur şi simplu respiraţia Annei. Celor doi le se luară bagajele şi fuseseră conduşi la recepţie. Pupitrul recepţiei era din lemn masiv de cireş, manual lucrat şi sculptat, lăcuit cu un lac roşiatic. Mulţi funcţionari îi preluau pe turiştii sau oamenii de afaceri veniţi acolo. Unul dintre ei se ocupa de formalităţile de găzduire a celor doi în acel hotel luxos. Toţi aveau feţe senine şi zâmbitoare şi se purtau impecabil cu toţi cei care soseau la acel hotel. Fie că erau turişti sau oameni de afaceri cazaţi acolo, toţi erau trataţi la fel. Noţiunea de bacşiş acolo nu era obligatorie. Dacă oaspetele la hotel dorea să dea bacşiş acesta nu era refuzat, dar dacă oaspetele nu dorea să lase bacşiş, acesta nu era cerut.
      Cei doi fuseseră cazaţi într-o cameră dublă, ce avea două paturi rotative imense. Pentru că erau doar logodnici, li se dăduse acel apartament luxos, cu vedere la mare. Căsătoria era sfântă acolo şi dacă cei doi ar fi fost proaspăt căsătoriţi, i-ar fi aşteptat apartamentul nupţial. Anna şi Sam erau mulţumiţi şi aşa. El îi lăsă băiatului cu bagajele un bacşiş consistent, pentru că aşa dorise. Rămaşi singuri în apartamentul imens, Anna începu să-l inspecteze. Se simţea asemenea lui Alice în Ţara Minunilor, abia aşteptând să vadă ce găsea. Ajunsă în faţa unei uşi, aceasta o deschise să vadă ce este în spatele ei. Descoperi baia ei particulară, unde albul şi albastru-şi dăduseră mâna într-o combinaţie splendidă. Remarcă uimită chiuveta din baia aceea : avea mânere aurite.
      Ieşi afară de-a dreptul ameţită. „Oare cât cheltuise Sam pentru această surpriză regească rezervată ei ?”  Îşi propuse să nu-l întrebe, ci doar să trăiască acele zile minunate de concediu la maxim. Amândoi petrecură 7 zile şi nopţi de vis, unde aventura se împletise în mod plăcut cu distracţiile pe care le oferea hotelul. Plaja Jumeirah le oferise nisipul ei fin, iar marea îi ademenise prin culoarea ei, prin valurile domoale şi apa călduţă. Printre distracţiile pe care amândoi le încercaseră se număraseră : datul în toboganele pline de apă puse la dispoziţie într-un loc rezervat, în apropierea hotelului, participarea la o cursă de cămile, unde cei doi se distraseră copios, shopping pe la magazinele luxoase  de-acolo şi schiatul pe nisip, un sport foarte interesant. Totul culminase cu nişte nopţi de vis, pe care amândoi le petrecuseră unul în compania celuilalt, descoperind unul la altul noi şi noi lucruri.


         37. Scrisoarea de la Aloma şi plecarea Annei în Maroc

      După ce Sam şi Anna se întoarseră acasă din vacanţa de vis, el, însoţit de tatăl lui, îi făcu o vizită ei acasă la părinţi, unde o ceru oficial în căsătorie. Nimeni nu se opuse acestui eveniment, pentru că era unul pe care îl aşteptaseră cu toţii. Se stabili, de asemenea data nunţii. Fiind suficient de mult timp până atunci, Anna, ajutată de mama ei urma să se pregătească aşa cum se cuvine. Amândouă începură să se ducă prin magazinele cu rochii de mireasă şi să se uite după una care să fie pe placul Annei. Charles, îl convinse pe Sam să-l lase să-i caute o casă, în care cei doi să-şi înceapă viaţa de familie.
      Sam acceptase propunerea tatălui său, numai cu o condiţie : să caute împreună respectiva casă. Toţi erau ocupaţi. La firmă, lucrurile începeau să se mai aşeze. Anna şi Sam nu mai acceptau afaceri mari, care să necesite deplasări sau să dea peste cap planurile lor.
      Într-una din zile, Anna primi o scrisoare din partea Alomei. Fiind week-end, se duse în camera ei, curioasă să citească scrisoarea cât mai repede. Deschise plicul şi începu să lectureze scrisoarea.

            „Dragă Anna,

   Iartă-mă că nu ţi-am scris mai de vreme, deşi îţi promisesem că te voi ţine la curent cu cele petrecute aici. După ce tu şi Sam aţi plecat, soţul meu şi cu mine am avut parte de o săptămână de vis. Eram singuri, doar cu servitorii în palat, fără să ne mai gândim la Amal şi Alison. Nopţile în compania soţului meu au fost cele mai frumoase
   Când sorocul întoarcerii celor două s-a apropiat, amândoi ne-am făcut probleme. Ziua în care trebuia să aflăm ce s-a petrecut timp de-o săptămână cu sora mea şi cu asistenta ta, a fost cea mai grea pentru noi doi.
   Stăteam alături de soţul meu, aşteptând cu înfrigurare ceea ce avea să urmeze. În sală au sosit mai întâi Abdul, însoţit de Ally, apoi Kalif, însoţit de sora mea. S-au aşezat la semnul făcut de soţul meu. Mai întâi a vorbit Kalif. A relatat tot ceea ce i se întâmplase timp de o săpămână în compania surorii mele. Am fost uşurată să aflu că sora mea acceptase să se mărite în cele din urmă. Cred că am întrebat-o de vreo 10 ori dacă vrea cu adevărat acest lucru. Nu-mi venea să cred că fiinţa aceea, spăşită, umilă, vorbind frumos, ascultând de Kalif era sora mea Amal.
   Said a fost de acord cu cei doi, dându-le dezlegare la căsătorie, iar eu    mi-am îmbrăţişat sora, plângând de bucurie. N-o mai recunoşteam : îmblânzită, spăşită, îndrăgostită nebuneşte, părea cu totul altă fiinţă. A avut chiar curajul să mărturisească în faţa noastră complotul pe care-l pusese la cale, cerând să fie pedepsită pentru îndrăzneala ei. Mi-am iertat sora, pentru că citeam în ochii ei iubirea ce i-o purta lui Kalif. Am îndrăznit chiar să iau cuvântul spunându-i că pedeapsa ei consta în a-l face fericit pe Kalif. Să fi văzut cum i s-au luminat ochii, cum lacrimi mari de recunoştinţă curgeau din ei. A fost un moment tare emoţionant pentru noi două. Din fericire, Said nu a protestat deloc.
   A venit rândul lui Abdul să spună ce se întâmplase. Acesta nu era prea încântat. Ne-a spus că nu-i convenise deloc faptul că Ally fusese lângă el timp de-o săptămână. Ally pe de altă parte, nici ea nu era prea bucuroasă că fusese nevoită să stea în compania lui Abdul. Said i-a întrebat dacă mai vor să facă şi a doua încercare, dar amândoi au refuzat din start. Said nu a mai avut nicio putere. Alison a rămas aici până ce s-a făcut nunta surorii mele, deoarece aceasta a rugat-o să-i fie domnişoară de onoare. Eu şi soţul meu am participat ca naşi şi martori la căsătorie.
   Mi-a fost teamă când Alison a spus că nu este nimic între ea şi Abdul, iar el a refuzat o a doua încercare. M-am gândit imediat la tine şi la faptul că dacă Ally se întorcea acasă, ar fi putut să-ţi facă ceva. După ce s-a sfârşit căsătoria, ea s-a dus să-şi facă bagajele pentru a pleca înapoi în America, numai că s-a întâmplat ceva incredibil. În timp ce-şi făcea bagajele, a venit un sultan, din Arabia, pe nume Omar, care a cerut audienţă la sultanul Said.
   Said a acceptat audienţa, deoarece făcea afaceri cu firma lui Omar. Omar fusese mult timp plecat în occident şi se purta ca şi occidentalii, păstrând totuşi şi tradiţiile străvechi. În sala de audienţe, amândoi s-au salutat, au vorbit de sănătate, Omar l-a felicitat pe Said pentru căsătorie şi şi-a cerut scuze că n-a putut participa la festivitate. I-a povestit că plecase într-o lungă călătorie de căutare a unei persoane care dispăruse din haremul său. Nu vroia să o pedepsească pe acea persoană, ci doar să o aducă înapoi. Ne-a vorbit despre o femeie pe nume Aisha ce urma să-i devină prima soţie, dar care fugise. Ne-a arătat şi o poză de-a ei.
   Nu-ţi spun ce surpriză am avut amândoi când am recunoscut-o pe Alison în poză. Said, i-a spus lui Omar că s-ar putea ca el să aibă informaţii despre locul în care se afla Aisha. M-a lăsat pe mine să-i ţin companie şi el a ieşit afară din sala de audienţe, a chemat doi oameni şi le-a dat poruncă s-o aducă pe Alison în sală. Cu forţa, dacă era necesar. Când Alison a fost adusă, a început un adevărat circ, pentru că am aflat cine era Ally cu adevărat. Omar a fost dezamăgit de tot ceea ce a aflat despre Aisha sau cea pe care o credea a fi Aisha. Acesta, i-a cerut lui Said să-l lase pe el să rezolve problema.
   A purtat o discuţie cu Ally, în urma căreia aceasta a recunoscut că se afla în custodia lui şi că fugise. A mai întrebat-o dacă ştia ce-o aşteaptă şi ea a spus că da şi că nu-i pasă. Tristeţea lui Omar ne-a sfâşiat trupul. Acesta a dat ordin oamenilor ce-l însoţeau s-o supravegheze pe Ally, apoi i-a mărturisit lui Said că el nu prea acceptă legile străvechi, dar pentru că este singurul moştenitor al sultanatului său, se vede nevoit să respecte legea nescrisă cu privire la soarta lui Ally. Said a fost de acord şi i-a permis să se retragă. Eu am îndrăznit să-l întreb pe soţul meu despre legile nescrise şi acesta mi-a spus că pe Ally nu o aşteaptă decât un singur lucru : moartea.
   M-am cutremurat şi m-am revoltat la auzul acelor lucruri, dar ştiam că legile nescrise erau mult mai dure decât cele scrise în Cartea Sfântă, aşa că n-am protestat. Omar şi Ally au plecat în sultanatul lui, unde ea urma să-şi primească pedeapsa. De-atunci nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Vreau să mai ştii că eu şi Said am fost binecuvântaţi : aştept un copil. Sper din tot sufletul să fie băiat, deşi el  m-a asigurat că nu contează ce este atâta timp cât este sănătos.
               Allah, fie cu tine, dragă Anna.
                     Aloma”

      Anna împături biletul şi-l păstră pentru că vroia să i-l arate şi lui Sam, fiind convinsă că şi acesta se întreba ce se petrecuse în urma plecării lor. În acel week-end Anna avu noroc să găsească rochia de mireasă ideală, pe care o cumpărase fără să mai stea pe gânduri. Când veni ziua de luni, se duse la servici şi-i arătă şi lui Sam scrisoarea Alomei.
   ─ Săraca Ally ! zise Sam.
   ─ Da. E dur ceea ce s-a întâmplat cu ea, dacă s-a întâmplat !
   ─ Crezi că există posibilitatea ca ea să fi evadat pentru a doua oară ?
   ─ S-ar putea.
   ─ Să nu ne gândim la asta. Să ne apucăm de lucru. Azi avem o întâlnire de afaceri aici la firmă.
   ─ Ştiu.
      Cei doi se pregătiră de întâlnirea de afaceri cu pricina. Într-o sală mare de şedinţe, se ţinu acea întâlnire importantă. Se discutară multe aspecte şi Sam se văzu nevoit să trimită pe cineva în Maroc. Anna veni cu ideea să plece amândoi acolo, mai ales că era vorba de Marrakech. Sam era încântat de idee, dar uitându-se în agenda sa constată cu părere de rău că era de-a dreptul încărcată. Ceru o pauză şi o luă pe Anna cu el afară din sală.
   ─ Anna, cum ţi se pare această afacere ?
   ─ Nu-mi cere mie părerea. Tatăl tău ţi-a lăsat conducerea firmei. Are încredere în tine şi-n deciziile tale. Eu sunt doar partener şi în curând soţia ta. Nu pot să mă arăt entuziasmată şi să-ţi spun : Oau, ce idee teribilă. Mă duc eu în Maroc. Oportunitatea care ni se oferă prin această afacere nu e deloc de neglijat.
   ─ Dacă totuşi te-aş ruga pe tine să te duci în Maroc, la Marrakech ? Vreau să închei toate micile faceri începute de firmă, pentru a putea să facem nunta la timp. Tu eşti foarte inteligentă şi ai putea să termini afacerea asta în locul meu. Ce spui ? Îţi cer prea mult ?
   ─ Nu, Sam, nu-mi ceri. Sunt de acord. Şi aşa aveam agenda goală. Mă duc eu acolo şi vedem ce se poate face, dar nu te stresa prea mult cu afacerile. Nu vreau să iau un soţ bolnav, zise ea dându-i un sărut fugar.
   ─ Anna, nici eu nu vreau să faci imposibilul pentru afacerea asta. Dacă nu merge, nu merge !
   ─ Am înţeles. Ne întoarcem să anunţăm ce-am decis ?
   ─ Da, dar mai înainte trebuie să fac ceva.
   ─ Ce anume ?
   ─ Asta, spuse el îmbrăţişând-o şi sărutând-o profund.
      Se desprinseră din sărut şi se întoarseră în sală. Sam îi anunţă pe oamenii de afaceri că partenera lui îi va însoţi în Maroc pentru a perfecta afacerea. Aceştia nu protestară deloc, pentru că şi ei erau interesaţi să definitiveze afacerea cât mai repede.
      Aşa se face că Anna se duse direct acasă de la ţa aceea şi-şi făcu bagajele. Însoţită de partenerii ei de lucru, se urcară într-un avion ce urma să-i ducă în Mexic şi de acolo să ia o altă cursă spre Maroc. Zborul fusese lipsit de incidente şi cu toţii ajunseseră în Maroc.

[Nefertiti]

38. Răzbunarea

      Oamenii de afaceri au fost cazaţi la cel mai luxos hotel din Maroc, urmând ca a doua zi să plece spre Marrakech. Între timp, după plecarea lui Omar înapoi spre sultanatul său, Ally căutase pe tot parcursul drumului un mijloc de evadare. Nu era deloc proastă şi-şi dăduse seama că Anna fusese implicată şi ea în planul lui Said de a o face să stea o săptămână la Abdul. La început, pentru ea fusese o aventură, dar stând şi analizându-şi situaţia în care se găsea, Ally îşi dea seama de realitate până la urmă. Îşi jură că se va răzbuna într-un fel sau altul pe Anna, indiferent cât de mult ar fi costat-o pe ea acea răzbunare. Chiar înainte de a intra în curtea palatului lui Omar, aceasta reuşise să evadeze.
      O vreme, stătuse ascunsă, apoi, profitând de o caravană cu mărfuri, ajunse în Turcia. Folosindu-se de a treia sa identitate, scosese o sumă uriaşă de bani dintr-o bancă Elveţiană şi-şi făcuse o operaţie estetică. Aşa îşi însuşi o a patra identitate : Carla Parker şi se stabili în Marrakech.
      Ajunsă în oraşul cu pricina şi asigurându-se că se pierduse orice urmă a existenţei ei ca Ally sau Aisha, începu să caute oportunităţi pentru a se răzbuna. Mintea ei sclipitor de diabolică, elaborase planul perfect : găsise doi oameni de nădejde, îi plăti bine de tot, îi educă şi-i trimise în America. Cei doi, care urmau orbeşte indicaţiile ei, fiind nişte oameni fără căpătâi, fuseseră trimişi la firma lui Sam cu o propunere irezistibilă. Acea propunere era un paravan prin care s-o aducă pe Anna în Marrakech. Îşi instruise bine oamenii : în cazul în care Sam avea să se ofere să vină cu ei, aceştia să refuze prezenţa lui acolo; dacă venea şi Sam şi Anna, iar erau învăţaţi să refuze; dacă venea doar Anna, atunci acceptau. Le spusese să fie atenţi şi să nu sugereze prin nimic că o preferă pe Anna drept partener de negocieri. Dacă se întâmpla ca acţiunea să dea greş, ei urmau să se întoarcă singuri şi se punea la cale un nou plan.
      În mod ciudat, lucrurile se aranjaseră în favoarea ei ca o mănuşă. Astfel, a doua zi, când Anna şi ceilalţi ajunseră la Marrakech, ea fusese condusă spre o casă. Uliţele înguste, casele rustice, mirosurile îmbătătoare, o ameţiseră pe Anna. Cei doi îi făcuseră semn să intre în casa pe care o numeau sediul lor, scuzându-se că nu au un sediu mai prezentabil. După ce ea intră înăuntru, cei doi o invitară să ia loc pe un divan mare şi să aştepte puţin. După vreo câteva minute de aşteptare, Ally intră înăuntru. Bineînţeles că Anna n-o mai recunoscu. Aceasta se aşeză pe un scaun în faţa ei :
   ─ Biata Anna ! Singură în Marrakech, printre străini.
   ─ Mă cunoaşteţi de undeva ?
   ─ Nu mă mai recunoşti, nu-i aşa ?! Nici nu e de mirare !
      Anna o privea uimită pe cea care-i vorbea, neînţelegând de unde ar putea s-o cunoască.
   ─ Probabil că aromele te-au îmbătat. Te las să meditezi. Sunt sigură că mă vei recunoaşte până la urmă. Păcat că ţi-ai lăsat valiza şi geanta în cealaltă cameră. Asta-mi uşurează mie munca.
      Misteriosul personaj feminin părăsi încăperea şi Anna auzi o cheie în uşă. Camera nu avea nicio fereastră. Îi era clar că era prizonieră acolo, dar nu înţelegea de ce. Se întinse pe divan şi adormi. Când se trezi era mai odihnită şi începu să analizeze situaţia. Era într-o ţară străină într-un oraş ciudat, despre care nu avusese prea mult timp să se informeze. Mai mult, un personaj feminin misterios o cunoştea foarte bine. Îşi aminti în mod straniu de cuvintele Alomei din scrisoare cu referire la Ally, apoi îşi aminti de vorbele ei către Sam.
   „De unde mă cunoaşte femeia aia atât de bine ? Nu-mi dau seama încă. Dar nu ştiu de ce am un sentiment de frică. Sunt încuiată aici în camera asta, iar femeia aia care mă cunoştea... E clar că cineva vrea să se răzbune pe mine, dar cine ? Să fie oare vorba de Ally ? Oare a reuşit să evadeze şi acum se răzbună pe mine ? Dacă toate aceste temeri mi se adeveresc, nu am cum să comunic prezenţa mea aici, nu am cum să iau legătura cu cei din afară. Sunt pur şi simplu izolată. De e Ally capul tuturor, atunci are o minte bolnavă. Doamne ! De nu i-ar face ceva rău lui Sam !”
      În timp ce se gândea ea aşa, în cameră intră din nou acea femeie.
   ─ Ţia-i dat seama cine sunt ?
   ─ Nu.
   ─ Atunci îţi spun eu, zise ea, încuind uşa camerei şi scoţând un cuţit. De ce trebuia să fii tu cea pe care el o place ?
   ─ Nu înţeleg...
   ─ Nu înţelegi ! Eşti la cheremul meu acum. Sunt eu, Ally ! Mi-am făcut operaţie estetică după ce am reuşit să fug de Omar şi am aşteptat momentul propice să te prind în plasă. Acum, suntem numai noi două aici, într-o casă unde nu vine nimeni să te ajute. Eşti lipsită de orice apărare şi mijloace de comunicare.
   ─ Ally, încearcă să fii raţională. Cuţitele sunt arme albe periculoase.
   ─ Încă nu ţi-e clar ce vreau să-ţi fac ?
   ─ Ba mi-e clar, dar încerc să te salvez.
   ─ Atâta timp cât eşti tu în viaţă, iar Sam nu e al meu, nimeni nu mă poate salva.
      Ally se apropie de Anna fluturând cuţitul în faţa ei, aceasta încercă   s-o prindă de mână şi să o facă să scape acea. Acţiunea ei reuşi, cuţitul căzând undeva în cameră şi vârându-se într-o crăpătură greu accesibilă. Ally dădu foc la cameră, care se aprinse instantaneu, Anna căută un mijloc prin care să găsească cheia uşii şi să iasă amândouă de acolo. Găsi în cele din urmă cheia şi descuie uşa reuşind să iasă afară. Dintr-o cameră, luă o pătură la care flăcările nu ajunseseră încă şi se opri în dreptul unei fântâni. Îmbibă pătura în multă apă şi se duse din nou în casa cuprinsă de flăcări pentru a o scoate pe Ally afară. Aceasta era pierdută din punct de vedere al raţionamentului, râzând prosteşte de isprava ce-o făcuse. O bârnă de la acoperişul casei căzu peste ea, strivind-o. Anna se apropie şi mai mult, încercând neputincioasă să o scoată de-acolo. O scândură arzând o lovi şi pe Anna destul de puternic rănind-o la o mână şi la un picior.
   ─ Anna, o auzi pe Ally.
   ─ Nu vorbi. O să încerc să te scot de-aici.
   ─ Iartă-mă ! Te rog, du-te de aici. Ieşi afară. Casa stă să se prăbuşească. Fii fericită împreună cu Sam !
   ─ Ally, nu te las aici !
   ─ Te rog, Anna. Sunt o cauza pierdută. Du-te ! Salvează-te !
      În cele din urmă, Ally dovedise un ultim bun simţ. Anna se îndepărtă de Ally, mai mult târâş, decât pe picioarele ei, reuşind să ajungă afară. Se uită la casa în flăcări, care se prăbuşi asemenea unui castel de cărţi de joc şi plânse. În ciuda a tot ce i se întâmplase, în casa aceea îşi pierduse un om viaţa. Din cauza durerii, leşină. Auzi ca prin vis sirenele pompierilor şi ale salvării, dar nu-şi mai amintea nimic.
      Pompierii, ajunşi la faţa locului cu mare greutate, din cauza străduţelor înguste, stinseră incendiul, iar Anna fusese transportată de urgenţă la Spitalul Central din Maroc. Acolo, avea să fie dusă în sala de operaţii pentru a i se trata rănile. Din cauza suprasolicitării psihice la care fusese supusă, Anna intră în semicomă. Doctorii o duseră la recuperare, dar nu ştiau nimic despre pacienta lor. Toate documentele şi hainele ei arseseră în incendiu...

            39. Agonia lui Sam

      În timp ce doctorii se rugau pentru o minune, ca ea să-şi revină pentru a afla cu ajutorul unui psiholog cine este, oamenii lui ally se evaporaseră ca prin minune din Marrakech şi chiar din Maroc. Nimeni nu avea să ştie de existenţa lor. În America, Sam, care habar n-avea ceea ce se întâmplase în tot acest timp, era preocupat să-şi rezolve problemele pentru ca să nu mai aibă agenda ocupată. Vroia să-şi petreacă o lună de miere cu Anna ca la carte. Afacerile megeau foarte bine, iar el se preocupa acum de rezervări. Vroia să-şi petreacă prima săptămână de căsătorie cu ea în Apartamentul Nupţial din Burj, Dubai, pe urmă, aveau să stea într-un castel de pe Valea Loirei şi la finalul lunii de miere în Caraibe.
      Fiind foarte preocupat de toate lucrurile, nu simţi când trecuseră pe lângă el două luni de zile. Reuşind, în cele din urmă, să-şi elibereze agenda, se gândi s-o sune pe Anna când telefonul din biroul său sună. Era linia lui particulară. Răspunse la telefon :
   ─ Alo ?
   ─ Slavă Domnului că mi-ai răspuns tu, Sam !
   ─ Susan !
   ─ Sam, nu mai ştim nimic de Anna-Carina de două luni. Ce-i cu ea ? Nu-i stă în fire să nu anunţe.
   ─ Cum ? Au trecut două luni ?
   ─ Da.
   ─ Vin îndată la voi.
      Sam încuie biroul, lăsă vorbă secretarei sale să nu-i programeze nicio întâlnire de afaceri şi plecă spre Susan. Ajuns la viitorii socrii, Sam intră înăuntru, căci Susan îl aştepta deja.
   ─ Ce s-a întâmplat ?
   ─ Am stat liniştiţi până de curând. Ştiam de la tine că este plecată în Marrakech, pentru o afacere mare, dar am vrut să ştim ce mai face şi de ce nu ne-a sunat. Am luat telefonul casei şi am format numărul ei de celular. Mi-a răspuns o voce ciudată la celular. Nici nu înţelegeam ce spune. Am crezut că este o greşeală şi că formasem greşit. M-am dus la carnetul de telefoane şi am mai format numărul încă o dată. Formasem greşit, într-adevăr.
   ─ Aşa şi ?
   ─ De data aceasta mi-a răspuns robotul, spunându-mi că numărul format nu există în baza de date.
   ─ Ce face ?!
   ─ Da. Nu mai ştiu ce să credem.
   ─ Mă ocup eu de tot.
      Sam plecă de la viitorii socri acasă la el. Stând de vorbă cu tatăl său despre ciudăţenia pe care i-o spusese Susan, acesta se gândi şi el la spusele Annei referitor la Ally.
   ─ Crezi că Alison a încercat să-i facă ceva Annei ? îl întrebă tatăl său.
   ─ Nu a încercat ! Sunt aproape sigur că i-a făcut ceva. Dar nu ştiu de unde s-o pornesc.
   ─ De la momentul în care vi s-a propus afacerea aceea. Cred că trebuie să te duci şi tu în Maroc.
      Sam îi dădu dreptate tatălui său. Prevăzător din fire, Sam reveni la biroul său, de unde luă înregistrarea şedinţei care presupunea plecarea Annei în Maroc. Îşi făcu bagajele, apoi merse la aeroport şi luă avionul spre Mexic. Tatăl său se ocupase de biletele de avion. Odată ajuns în Mexic, schimbă avionul spre Maroc. Ajunse noaptea acolo şi se cază la un hotel. A doua zi, se duse la poliţia marocană pentru a începe căutarea Annei.
      La sediul poliţiei, Sam întâmpină destul de multe greutăţi, dar nu se lăsă bătut. Vântul speranţei bătu dinspre un poliţist, ce căuta nişte infractori. Infractorii căutaţi aveau un portret robot făcut, iar Sam îi recunoscu. Văzând poliţistul că Americanul ştie mai multe lucruri, îl pofti în biroul său şi stătură de vorbă. Amândoi îşi puseră cap la cap informaţiile deţinute. Faptul că Sam înregistrase acea şedinţă şi că îşi spusese temerile, avea să-i uşureze munca poliţistului.
      În timp ce ei doi purtau o conversaţie politicoasă, telefonul de la sediul poliţiei sună şi un coleg de-al poliţistului, grafician răspunse la telefon. După ce conversaţia se încheie, graficianul bătu la uşă şi intră în biroul unde dicutau cei doi. El spuse că sunase un doctor de la spitalul din Maroc, să roage poliţia să caute o persoană ce se află internată în spitalul de-acolo. Graficianul întinse poza cu portretul robot şi Sam exclamă :
   ─ Asta este Anna !
   ─ O cunoaşteţi pe femeia aceasta ?
   ─ Este logodnica mea.
   ─ Să mergem. Te conduc la spital. Lasă în seama poliţiei găsirea infractorilor aceştia mărunţi !



            40. Nunta

      Poliţistul, însoţit de Sam, plecă spre spitalul unde se afla Anna internată şi când ajunse acolo explică totul medicului ce se ocupase de Anna, iar Sam putu intra în salonul unde era internată aceasta. Când o văzu imobilizată, în acel pat de spital, lui nu-i veni să creadă. Avea impresia că avea un vis urât. Îşi trase un scaun lângă patul ei şi începu să-i vorbească. În vreme ce el îi vorbea, Anna se trezi şi Sam se bucură nespus de mult, făcându-i semn să nu vorbească. La câteva zile Anna începu să vorbească şi să mănânce, iar când reveni la spital peste încă o săptămână, avu parte de o mare bucurie : nu mai avea tubul de oxigen, nici atât de multe fire pe lângă ea şi putea să şi meargă pe distanţe scurte. Sam intră în salon, salutând-o, iar Anna-i răspunse printr-un zâmbet. Asistentele îi lăsară singuri.
   ─ Ţi-am dat de furcă, Sam.
   ─ De ce spui una ca asta ?
   ─ Pentru că am căzut în capcană. Ba mai mult, mă aflu în spital din propria mea vină. Mi-a fost milă de Ally şi m-am întors după ea. o bârnă în flăcări căzuse peste ea, iar eu m-am dat deşteaptă să încerc s-o dau la o parte. În ultimile ei clipe de agonie, Ally a avut tăria să-mi spună să ies afară, să-mi salvez viaţa şi să fiu fericită împreună cu tine. O scândură în flăcări m-a rănit şi pe mine, dar am reuşit să ies afară. Mi-am întors privirile şi am văzut casa dărâmându-se asemenea unei piramide făcute din cărţi de joc. A fost o imagine terifiantă. Eram consştientă că vedeam iadul în faţa ochilor. Chiar dacă a fost aşa rea, Ally nu merita un astfel de sfârşit. Mi-a fost milă de ea, Sam.
   ─ Anna. Nu te mai gândi la ceea ce a fost. A trecut. Ştiu că nu-ţi va fi uşor să uiţi, dar cel puţin încearcă să nu te mai gândeşti.
   ─ Sam ?
   ─ Da.
   ─ Pot să te întreb ceva ?
   ─ Sigur că da.
   ─ Tot mai vrei să te căsătoreşti cu mine, după toate câte-am făcut ?
   ─ Anna, cum poţi să mă întrebi aşa ceva ? Nu contează ceea ce ai făcut. Eu nu te iubesc pentru ceea ce faci tu sau nu faci. Eu te iubesc pe tine ca om, ca întreg, cu bune şi cu rele. Poate la alţii le este mai comod să iubească doar de dragul de a se declara îndrăgostiţi, dar eu nu sunt aşa. Nu sunt filosof sau scriitor ca să dau definiţii cuvântului iubire. Ştiu doar că oriunde m-aş uita, te găsesc pe tine. Vreau să te faci bine cât mai repede şi să ieşi din spital pentru ca să ne căsătorim. Dacă ţi s-au schimbat sentimentele între timp, atunci îţi dau drumul. Te las liberă. Nu vreau să te forţez sau să te sufoc, Anna.
   ─ Sam, opreşte-te ! Am înţeles ce vrei să zici. Nu mi s-au schimbat sentimentele. I eu te iubesc Sam. Cred că nu ţi-am spus asta până acum.
   ─ Mi-ai spus-o acum, zise el îmbrăţişând-o şi sărutând-o.
   ─ Sam, am o curiozitate : de ce nu m-ai cerut mai de vreme de soţie ? Am fost în Franţa, apoi în Elveţia. Puteai să mă ceri de-atâtea ori.
   ─ Am vrut, dar de câte ori îmi spuneam să fac pasul, ceva mă dădea înapoi. Probabil nu era încă momentul să te cer. Acum, hai sa ne facem bine, ca să ne căsătorim.
   ─ Să ne facem ?!
   ─ Da. Aşa mi-e mai comod. Şi eu sufăr. Eşti în spital şi mi se pare că timpul trece atât de greu...
      Ea-i zâmbi. Nu putea încă să râdă, pentru că o mai durea încă trupul de la lovitura primită. Peste câteva săptămâni, Anna era gata de externare. Fusese un pacient model şi toată lumea se împrietenise cu ea, iar doctorul care avusese grijă de ea, fusese foarte încântat când îi scrisese externarea. În ziua externării, Sam veni s-o ia din spital având cu el un buchet de primule, ceea ce pe limbajul florilor însemna „Nu pot să trăiesc fără tine”. Cei doi părăsiră Marocul, fiind sprijiniţi de autorităţile locale şi se urcară într-un avion cu destinaţia Los Angeles. Când ajunseră pe aeroportul din L.A., Anna avu plăcuta surpriză să-şi vadă părinţii aşteptând-o la aeroport, însoţiţi de viitorul ei socru. Revederea fusese un moment emoţionat.
      Acasă, Anna se recuperă mai bine şi se îngriji să-şi recapete identitatea, căci documentele ei arseseră în acel incendiu din Maroc. Cu ajutorul unor copii de pe vechile documente, ea reuşi să-şi recupereze actele, intrând în posesia unora noi. Cu două săptămâni înaintea nunţii, cei doi îşi dădură seama că nu aveau domnişoară şi cavaler de onoare şi nici naşi. Le veniră în ajutor verişoara Annei-Carina, care se oferi să fie ea domnişoara, spunându-i că prietenul ei ar fi onorat să le fie cavaler, iar la naşi, îi veni în ajutor chiar fratele ei. Totul era aranjat. Pentru că locuinţa părinţilor Annei era mai mare şi spaţioasă, aceştia le propuse lui Sam şi tatălui său să rămână acolo.
      Ziua nunţii se apropie şi într-una din laturile casei, Sam, ajutat de prietenul verişoarei Annei, de Robert, fratele ei şi se tatăl său, se pregătea pentru ceremonia de la biserică. Între timp, Anna, ajutată de mama ei, de verişoara ei şi de cumnata sa, se îmbrăca în rochia de mireasă. Bineînţeles că tradiţionalul ceva nou, ceva vechi, ceva de împrumut, ceva albastru fusese respectat. Cu o oră mai înainte, cei doi miri se întâlniră în holul central al casei. Amândoi erau emoţionaţi. Tinerii plecară primii într-o limuzină albă, pe care cei doi taţi o plăteau jumi-juma, nu pentru că nu şi-ar fi permis, ci pentru că vroiau să împartă toate cheltuielile.
      După ce maşina mirilor plecă, alaiul nuntaşilor se grăbi să plece şi el pentru a ajunge la biserică înaintea lor şi să-i aştepte. În faricii, Robert îl ajută pe Sam să coboare din limuzină şi însoţiţi de cavalerul de onoare se duseră în fana altarului pentru a o aştepta pe Anna. Aceasta coborî din limuzină ajutată de tatăl ei. Mama sa-i mai aranjă rochia şi-i lăsă voalul pe faţă, apoi se duse înăuntru. Domnişoara de onoare, urmată de naşă intrară primele, apoi intră Anna, însoţită de tatăl său. După ce tatăl o dădu în grija mirelui, ceremonia nunţii începu, fiind una emoţionantă.
      La sfâşitul ceremoniei, în faricii se făcură poze, apoi alaiul plecă spre casa Annei. Acolo mirii se schimbară de hainele lor de ceremonie şi se pregătiră să plece în luna lor de miere. Cum singura fată necăsătorită din încăpere era verişoara ei, Anna-i dădu ei buchetul său de mireasă şi cei doi se suiră în limuzină, ajungând la aeroport, de unde luară un avion spre luna lor feerică de miere, care începea la Dubai, în hotelul de lux unde cei doi mai fuseseră odată.
                  ~~~The End~~~

Uf !