"Strada" vietii (~~~Original~~~)

[Nefertiti]

Desi inca mai am fragmente de postat la fic-ul meu intitulat - prosteste - "Fara titlu", nu m-am putut abtine sa nu va postez un fragment din noul meu fan fic, la care lucrez de zor. Inceputul este ceva mai trist, dar pe parcurs, lucrurile se schimba... Cum vorba lunga-i saracia omului, iata fragmentul...

                                              1. REMEMBER...

      Noaptea, cu mantia ei neagră se aşternea încet-încet... Pe cer îşi făcuseră timid apariţia stelele, iar Regina Nopţii învăluia cu lumina ei palidă toată atmosfera... Într-un oraş din Germania, o tânără zveltă, înaltă, cu păr lung de culoarea spicelor de grâu, cu ochi verzi ca ai Pădurilor Virgine, mergea fără scop pe o stradă, ce nu era deloc prost luminată. Toamna îşi făcea simţită prezenţa prin aerul ei rece, pe care tânăra îl simţea prin pardesiul ei maro, elegant, dar cam subţire pentru vremea de-afară...
      Dortmund, oraşul natal al lui Anna Andersen, fără vreo legătură cu celebrul Andersen, povestitorul, i se părea tinerei foarte anost. Mergea într-o direcţie necunoscută... În ciuda nopţii răcoroase ieşise din apartamentul ei mic să se plimbe. Simţea că se sufocă... Trebuia să insipre aerul de-afară... Rămăsese singură... Avea doar 27 de ani, dar i se părea că are mult mai mulţi...
      Până în seara aceea de septembrie, care mai păstra din căldura lui august, dar care dădea aer rece serilor, viaţa ei păruse un adevărat amalgam de sentimente. Se aşeză pe o bancă dintr-un parc... Frunzele începuseră deja să cadă, aşternându-se într-un covor multicolor pe aleile pietruite ale parcului... Un orologiu vechi, aflat la capătul parcului bătea ora 8 într-un dăngăt ce i se părea ca o tânguire mută... Nu-i păsa de nimic din ceea ce se întâmpla în jurul ei...
      Anna începuse să-şi rememoreze momente din trecutul ei... Îşi amintea de chipul blajin al mamei ei, Gretta Andersen, care avusese grijă de ea cum putuse mai bine. O ocrotise, îi călăuzise paşii în viaţă şi o dăduse la cea mai bună şcoală de Arte Plastice din orăşelul ei natal. Annei îi plăea foarte mult să sculpteze, să lucreze cu formaţiuni nedefinite de piatră, cărora, cu ajutorul mâinilor ei dibace, le dădea câte o formă... Mai îi plăcea să lucreze şi cu lut, modelându-l aşa cum îi venea ei cel mai bine... Încă-şi mai amintea ziua în care ea îşi expusese prima ei sculptură în facultate şi cât de mândră o privise mama ei... Pe atunci nu ştia că mama sa suferea de-o boală incurabilă, pentru care nu exista tratament...
      Pentru Anna, mama sa fusese întregul ei Univers, căci tatăl murise la puţină vreme după naşterea sa şi nu-l cunoscuse niciodată... Acum, în seara aceea, când frunzele moarte se aşezau pe caldarâmul cel rece şi prăfuit, Anna îşi amintea de o zi fatidică... Împlinise de curând 20 de ani şi viaţa întreagă părea că i se aşterne sub picioare... Fusese o tânără precoce, cu o inteligenţă fantastică, un geniu, căci la 23 de ani avea să termine deja o facultate... Într-o seară de mai, luna în care ea îşi serbase ziua de naştere, primise un telefon de la spitalul din Dortmund...
      Îşi amintea de parcă fusese ieri vocea unei asistente care o anunţa că boala mamei ei se agravase brusc, că fusese adusă de colegii de serviciu la spital şi că medicii încercaseră tot ce le stătuse omeneşte în puteri să-i amelioreze starea, dar nu reuşiseră mare lucru, iar Gretta mai avea doar câteva clipe până să se stingă din viaţă... Atunci nu înţelesese mare lucru. Închisese receptorul telefonului degrabă, aporape scăpându-l jos... Îşi amintea că se îmbrăcase în grabă şi fugise într-un suflet către spital... Intrase în salonul unde era mama ei. Aceasta respira greu, dar când o văzuse pe ea, îi zâmbise stins...
   „Îmi pare rău, copila mea ! Boala pe care o aveam de mult timp şi pe care am ascuns-o de tine, m-a răpus ! Îmi pare rău că te voi lăsa fără sprijin pe lumea aceasta, dar te voi veghea din cer. Voi râde la fiecare realizare a ta şi voi plânge odată cu tine la necaz ! Încearcă să fii puternică şi fără mine !” îi spusese atunci mama ei cu glasul stins. Îşi amintea că plânsese, urlase, se certase cu mama ei că nu-i spusese de boală şi că o părăsea în acel mod, tocmai atunci, dar că mama ei se stinsese cu zâmbetul pe buze, dându-i ei cea din urmă binecuvântare...
      Îşi amintea cum îi făcuse o înmormântare restrânsă, cu ajutorul colegilor ei de muncă, o înmormântare la care nimeni nu spusese nimic, toată lumea plânsese în tăcere... Privise cu oroare şi durere nemărginită pământul care se pusese peste sicriul mamei sale şi abia cu greu se dezlipise de-acolo. Îşi urmase cursul vieţii ca o promisiune, un tribut pe care-l aducea mamei ei. Reuşise să-şi termine facultatea printre primii din grupa sa şi să-şi expună lucrările, luând bani frumoşi pe cele câteva pe care le vânduse...
      La 25 de ani, cinci ani mai târziu după moartea mamei ei, îl cunoscuse pe el... Franz Doneck era cu doi ani mai mare decât ea. era înalt, cu păr scurt negru ca pana corbului şi ochi albaştrii. Se cunoscuseră la o expoziţie de arte plastice, organizată de către nişte colegi de-ai ei din grupă. Se plăcuseră din primul moment şi ieşiseră împreună de mai multe ori, vorbind despre nimicuri, simţind amândoi că parcă erau făuţi unul pentru altul. Momentul când ea i se dăruise venise ca ceva firesc în viaţa ei şi fusese o zi importantă pentru ea. Apoi el o ceruse de soţie, lucru pe care ea îl acceptase fără să se gândească de două ori la asta, nici la faptul că Franz, la cei 27 de ani ai săi, era un avocat de succes... Îl iubea şi el o iubea şi asta era tot ceea ce contase pentru ea atunci...
      Plănuiseră împreună momentul căsătoriei lor : în luna iulie, când el era liber, terminând un caz lung... În iunie, el plecase pentru a-şi susţine clientul care mutase procesul în oraşul Essen, aproape de Dortmund... Apoi, viaţa se încăpăţânase să-i dea o nouă lovitură : într-o altă seară primise un telefon de la mama lui Franz, care o chema de urgenţă la spitalul unde Anna îşi jurase că nu mai calcă, deoarece acolo murise mama ei. Crezând că i se întâmplase ceva mamei lui Franz sau tatălui acestuia, care erau ca nişte părinţi pentru ea, alergase într-un suflet la acel spital... Acolo, mama lui Franz îi spusese printre sughiţuri, lacrimi şi câteva leşinuri că băiatul ei nu mai era... Avusese un accident de maşină în timp ce se îndrepta spre casă. Scăpase de sub control volanul maşinii şi fusese transportat la spital foarte târziu, iar din cauza rănilor mult prea grave, ce nu fuseseră tratate la timp şi cu promptitudine, Franz murise...
      Soarta se ambiţionase să-i fure din nou persoana iubită de lângă ea... Fusese o lovitură dură pentru Anna, mai dură decât aceea în urma căreia îşi pierduse mama... Nu putuse nici măcar să vină la înmormântare... N-ar mai fi putut suporta să mai vadă încă un sicriu coborându-se în pământul umed... Lacrimi fierbinţi i se prelinseră pe obrajii reci la aceste amintiri dureroase... Trecuseră 7 ani lungi de când murise mama ei şi alţi 2 ani de când murise Franz...
      Anna îşi sterse lacrimile de pe obraji, se ridică de pe bancă şi porni sa traverseze parcul pentru a se duce în cimitir...

Sa-mi spuneti daca v-a placut ! Am sa postez si celelalte fragmente. Astept orice fel de pareri !  :)

[Jane]

waw..fain de-abia astept continuarea

[purple_angel]

Imi place MOOOOOOOOOOORRRRREEEEE

[Nefertiti]

Continuare

                                      2. Decizia

      La vreo oră de mers distanţă de acel parc, se afla cimitirul.      Lampi-pitic, luminau aleeile lui pietruite. Luna dădea un aspect sumbru mormintelor de piatră cu cruci mari. Anna trecu printre alei, oprindu-se la o piatră de mormânt pe care scria : „Aici zace, fiul nostru mult iubit, pe care viaţa l-a răpit mult prea devreme..”. Era mormântul lui Franz. Anna nu uitase să ia nişte flori în drumul ei spre cimitir.  Puse micul buchet colorat în vasul de lângă marea cruce, se lăsă pe vine şi privi la fotografia încadrată de o ramă de pe acea cruce.
   ─ Dacă ar trece cineva pe-aici, ar crede că sunt nebună. Vorbesc cu o cruce. Par paranoică, zâmbi ea trist. Mâine mă duc să-mi iau rămas bun de la părinţii tăi, care ar fi devenit ai noştrii dacă ai mai fi trăit şi ne-am fi căsătorit. Am decis să-mi urmez destinul ! Vreau să lucrez la ceea ce-mi place mie cel mai mult ! Dar pentru asta m-am decis să plec din Dortmund. Poate şi din Germania, dar nu ştiu sigur încă. Dacă stau aici, imi voi aminti mereu de tine şi de mama şi voi fi tentată să dau înapoi, să nu mai fac nimic cu viaţa mea. Adio, Franz ! În sfârşit pot să-ţi spun adio după doi ani lungi fără tine alături de mine !...
      Anna mângâie poza lui Franz, se ridică, parcurse alte alei şi  ajunse la o un alt mormânt şi o altă cruce. Se opri în dreptul ei, puse un buchet de crini albi în vasul gol şi se lăsă pe vine. Acolo era mormântul mamei ei. Nu scria nimic nicăieri, doar numele mamei ei, data de naştere şi de deces al acesteia.
   ─ Mamă... începu ea. Mi-e încă dor de tine, dar nu o să abandonez ! O să-mi trăiesc viaţa cu intensitate până la capăt. Mi-am luat rămas bun de la Franz şi acum îmi iau rămas bun şi de la tine. Am să le fac a doua zi o vizită părinţilor lui Franz şi o să-i rog să mai aibă ei grijă şi de mormântul tău. Îmi pare rău că te părăsesc, dar simt că mă sufoc. Aş vrea să plec într-un loc unde să cunosc oameni noi, unde să fiu doar eu, singură. O necunoscută ce se luptă pentru pasiunea ei, sculptura. Am fost ciudată încă de mică. Îmi amintesc şi acum că-mi plăceau cărţile de istorie, de geografie sau cele despre civilizaţii. Mi-a plăcut întodeauna când îmi citeai despre America, ţara tuturor posibilităţilor, cum o numeai tu, în ciuda a tot ceea ce se întâmplă acolo. Poate am să mă duc în America sau poate în altă parte. Simt că nu-mi mai găsesc locul şi rostul aici în Germania. Pur şi simplu mă sufoc ! Ştiu că mă înţelegi, de acolo de sus de unde eşti ! Te voi purta cu mine în fiecare gând. Eşti cu mine în fiecare respiraţie a mea, în fiecare clipă a vieţii mele ! Adio, mamă !
      O frunză moartă căzu peste crucea de piatră de la mormântul mamei ei, ca şi când, prin acea frunză picată, mama ei plângea şi ea de dureroasa despărţire. Anna plecă din cimitirul rece şi sumbru, ducându-se la apartamentul ei mic. Era trecut de 12 noaptea. Nu ştia când zburase timpul. Se simţea obosită şi se culcă, însă nu înainte de a mânca ceva în grabă.
      A doua zi, Anna se sculă mai încrezătoare. Se simţea parcă eliberată de trecutul ei. După un duş de dimineaţă şi micul de jun încropit din te miri ce, ea se duse la casa părinţilor lui Franz. Era într-o sâmbătă şi erau amândoi acasă. Sună la uşa casei şi îi deschise Eliza, sora mai mică a lui Franz. Eliza era o tânără de 22 de ani, cu păr lung şaten şi ochi verzi-albaştrii. Era studentă la Muzică.
   ─ Bună, Anna ! O întâmpină ea veselă.
   ─ Bună, Eliza. Părinţii tăi sunt acasă ?
   ─ Da, în sufragerie. Să te conduc.
   ─ Mulţumesc.
      Eliza o conduse pe Anna în sufragerie. Acolo se aflau Martha şi Fritz Doneck, părinţii lui Franz.
   ─ Bună aiua, îi salută Anna
   ─ Anna ! Ce plăcere, zise doamna Doneck îmbrăţişând-o.
   ─ Ia loc, o pofti Fritz, la rândul lui. Cu ce ocazie pe la noi ?
   ─ Am venit să vă rog ceva. Nu am rude aici în Germania şi nici în altă parte. M-am decis să plec la New York, în America. Vreau să vă rog să vă mai ocupaţi şi de mormântul mamei mele şi să-mi vindeţi voi apartamentul. Eu o să plec cu o cursă chiar astă seară. Voi ajunge mâine dimineaţă acolo. Am închiriat deja un apartament prin telefon şi o să vă sun de îndată ce ajung şi fusul orar de aici îmi permite să vă dau telefon.
   ─ Te-ai gândit bine la ceea ce vrei să faci ? o întrebă Martha.
   ─ Nu ştiu ce voi face în New York. Probabil voi căuta ceva de muncă, acceptând ceea ce mi se oferă. Nu voi fi zgârcită tocmai acum. Dacă e să încep de jos, o voi face. Deocamdată ştiu că trebuie să plec din Germania. Mă sufoc aici ! Nu mă judecaţi pentru decizia luată.
   ─ Nici nu o facem, îi răspunse Fritz. Nu uita că la noi eşti ca acasă.
   ─ Nu voi uita. Mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine !
      Anna se despărţi de cei doi soţi Doneck şi de Eliza şi se duse la apartamentul său, unde îşi strânse toate lucrurile necesare, lăsându-le soţilor Doneck printr-un bilet instrucţiuni ce să facă cu restul. Plecă apoi spre staţia de autobuze, de unde urma să ia unul care o ducea spre aeroportul din Berlin. La staţie, o întâmpinară cei doi Doneck, iar Anna le dădu cheia de la apartamentul ei, pentru ca ei să-l poată vinde, apoi se urcă în autobuz. Lăsa în urmă Dortmundul, locul natal, Germania care devenise sufocantă pentru ea şi lua totul de la zero, iar noua ei viaţă începuse încă din acel autobuz.

[Nefertiti]

                                    3. De la capăt

      Autobuzul Annei parcurgea străzile Germaniei spre aeroportul Berlin. După vreo două ore, ajunse la aeroport. Se dădu jos, îşi luă bagajul şi se îndreptă spre un ghişeu pentru a vedea la ce oră poate lua un avion spre New York. În seara aceea de sfârşit de septembrie, aeroportul era cam pustiu. La un ghişeu, o funcţionară drăguţă şi amabilă dădea informaţii clienţilor. Anna se aşeză la coada formată din cele trei persoane care erau în faţa ei, aşteptând să-i vină rândul. Când sosi şi rândul ei, o auzi pe funcţionară întrebând-o :
   ─ Cu ce vă pot ajuta ?
   ─ Bună seara. Acesta e paşaportul meu şi aş dori să ştiu dacă pot lua în seara asta un avion spre New York.
   ─ Aşteptaţi puţin.
      Anna o văzu pe funcţionară cum se uită în calculator şi apoi zice :
   ─ Da. Mai este un loc liber la cursa de la ora 1000. Doriţi un bilet ?
   ─ Da, mulţumesc, zise Anna.
      Funcţionara completă ceva apoi îi dădu biletul Annei, iar ea îl achită. Era de-abia ora 900 când ajunsese în aeroport. Mai avea de aşteptat. Îşi cumpără o revistă, o hartă a New York-ului şi găsi un loc în sala de aşteptare. Anna ştia mai multe limbi străine, printre care şi engleza, deci nu-şi făcea probleme că nu o să se descurce cu vocabularul. Începu să răsfoiască revista, până ce auzi într-un microfon o voce care spunea :
   ─ Pasagerii pentru cursa cu numărul 8734 spre New York, sunt rugaţi să se îndrepte spre poarta 786 !
      Anna îşi luă trolerul şi se îndreptă spre poarta cu numărul anunţat. O altă funcţionară îi verifică biletul şi paşaportul şi-i ură zbor plăcut. Ajunse în avion, la clasa a II-a unde-şi luase biletul, căută numărul scaunului unde trebuia să stea şi încerca să-şi ocupe locul. Un bătrânel simpatic ocupa locul de la margine. Anna îl deranjă :
   ─ Bună seara. Pot să mă aşez la fereastră ? Acolo am locul.
   ─ Sigur, domnişoară.
   ─ Mulţumesc.
   ─ Singurică spre America ?
   ─ Da, se poate spune şi aşa. Dumneavoastră ?
   ─ Idem. Mă duc la nepoţii mei. O să mă întorc după sărbătorile de iarnă. Ei m-au invitat !
   ─ Frumos.
   ─ Cum de se face că sunteţi singură ?
   ─ O poveste lungă şi tristă.
   ─ Ah ! N-am ştiut. Mă scuzaţi că am întrebat !
      Bătrânelul nu mai întrebă nimic. La câteva momente distanţă se auzi vocea căpitanului acelui zbor ce-şi îndemna pasagerii să îşi pună centurile de siguranţă, pentru că se pregăteau de decolare. Toată lumea ascultă şi după alte minute, avionul se afla deja în spaţiul aerian. Anna începu să cerceteze harta New York-ului cu mare atenţie, căutând pe ea strada unde îşi avea adresa noul ei apartament. Zborul avea să dureze câteva ore bune şi Anna închise ochii pentru a se odihni.
      Aceeaşi voce a căpitanului o trezi din somn. Călătorii erau anunţaţi să-şi pună centurile, căci avionul urma să aterizeze pe aeroportul internaţional din New York. Anna se trezi, ridică „oblonul” de la geamul avionului şi privi un răsărit superb de soare din avion. Avionul se afla deasupra oceanului. Văzu Statuia Libertăţii, ridicându-se asemenea unui colos pe mica insulă, unde în trecut coloniştii erau sortaţi şi celor sănătoşi li se dădea voie să intre pe pământul liber. Privi apoi oraşul de sus cu întreaga pleiadă de zgârâie nori şi i se părea ciuntit. Era şi firesc, căci lipseau Cele Două Turnuri Gemene, ce fuseseră atâţia ani de zile simbolul New York-ului. În final, avionul ateriză pe pământ American.

[Jane]

 
nu mai am cuvinte...super tare
 Ok Elena,astept urm cap

[Nefertiti]

                                4. În New York

      Anna coborî din avion alături de ceilalţi pasageri. Un ghid le arăta calea pe care trebuiau să meargă până la intrarea în aeroport. Anna privi cu atenţie la ceilalţi pasageri : fiecare era aşteptat de o rudă, un prieten sau un iubit ori iubită, revederea fiind întotdeauna emoţionantă. Inspiră adânc noul aer, obişnuindu-se cu noua ei casă. Îşi potrivi de-abia în interiorul aeroportului ceasul după fusul orar de-acolo şi ieşi din aeroport.
      Afară, un băiat al aeroportului îi chemă un taximetru şi ea spuse adresa la care doreşte să fie dusă. Maşina se lansă în traficul matinal al marii metropole, care era de-a dreptul infernal la acea oră. Pe geamul de la maşina în care se afla, Anna privea la clădirile imense din dreapta şi din stânga ei. Ar fi trebuit să scoată capul pe geam ca să se uite spre vârful uriaşilor aceia, dar  nu o făcu, pentru că nu dorea să se trezească accidentată. Se mulţumea doar să le vadă atât de înalte cât permitea geamul taxiului.
      Anna se gândea la acele clădiri înalte ca la nişte baobabi uriaşi care-şi înălţau trunchiurile de-a dreapta şi de-a stânga ei, iar ea era ceva mic, ce călătorea printre trunchiurile masive. Zâmbi în sinea sa, căci se gândise la sine ca la Gulliver în Ţara Uriaşilor. După vreo două-trei ore de mers pe străzile mai largi sau mai înguste ale New York-ului, taximetrul se opri în faţa unei clădiri, iar Anna înţelesese că ajunsese la destinaţie. Plăti taximetrul şi apoi coborî din el, luându-şi şi bagajul. Privi clădirea, la fel de uriaşă ca mai toate din acel cartier, dar incomparabila la înălţime cu giganţii din mijlocul New Yrok-ului. Acea clădire, unde ea-şi închiriase un apartament, era mai mică de înălţime. Intră înăuntru şi se îndreptă spre lift. Urcă la etajul 78, unde-şi avea apartamentul. Descuie uşa cu ajutorul cheilor ce le primise chiar cu câteva ore înainte de a se fi urcat în autobuz în Dortmund şi pătrunse în apartament.
      Un hol mic, o întâmpină încă de la intrare. Avea un cuier pentru haine, un suport pentru umbrele şi două scăunele. Îşi puse pardesiul în cuier, lăsă trolerul acolo şi se duse să-şi vadă apartamentul. Din acel hol, intră într-o încăpere uriaşă, ce era sufrageria, care avea un geam imens ce dădea spre un balcon. În sufragerie exista doar o masă mare, ovală, de 12 persoane, cu scaune, o canapea unde puteai sta la conversaţii şi un televizor mai mare. Deschise uşa de la balcon şi ieşi afară. Panorama, îi tăie respiraţia Annei : zgârâie nori peste tot. Anna avu impresia că se uită la o pădure împietrită, dar undeva, la o distanţă considerabilă, se afla un părculeţ, singura oază de verdeaţă între blocurile masive din jurul ei. Intră înapoi în sufragerie. Din sufragerie, pătrunse într-o camră decorată simplu, ce se putea numi cameră de oaspeţi. Apoi, tot din sufragerie, intră în bucătăria mică, dar utilată cu tot ceea ce era necesar, iar  apoi avea să descopere o altă cameră unde era dormitorul. Şi camera de oaspeţi şi dormitorul ei aveau propria lor baie. Modern utilată, cu toate ustensilele, baia era un loc unde te puteai şi relaxa în voie. Dormitorul ei avea drept mobilier un pat de mijloc, un şifonier, o măsuţă cu oglindă, o noptieră şi o măsuţă pe care se afla un alt televizor.
      Anna se reîntoarse în hol, îşi luă trolerul şi începu să-şi ordoneze hainele în şifonier. După aranjatul hainelor, Anna se gândi să-i sune pe soţii Doneck pentru a le spune că ajunsese cu bine la destinaţie. Nu ştia cât era ceasul acolo, dar nu avea importanţă, din moment ce cei doi îi spuseseră că poate suna la orice oră din zi sau noapte, fie la Dortmund, fie la New York. Anna, ce avusese grijă ca în aeroport să-şi procure o carte de telefoane, formă numărul de la informaţii pentru a se interesa unde putea cere legătura cu exteriorul.
   ─ Alo ? Aici serviciile de telefonie din New York, se auzi vocea unei funcţionare
   ─ Bună ziua, zise Anna. Aş dori şi eu o legătură cu Germania, Dortmund.
   ─ Unde locuiţi ?
      Anna spuse adresa unde se afla, iar funcţionara îi spuse că nu era nevoie să ceară legătura că avea linie directă cu exteriorul şi îi dădu prefixul Germaniei şi al Dortmundului. Anna mulţumi de informaţii şi formă numărul de telefon al soţilor Doneck. Îi răspunse chiar Martha.
   ─ Alo ? Aici familia Doneck. Cu ce vă putem fi de folos ?
   ─ Aici Anna. Am ajuns în New York !
   ─ Anna ! Ce bine ! Care este adresa ta ?
      Anna le-o dădu.
   ─ La ce vă trebuie adresa ?
   ─ Pentru a ştii unde-ţi trimitem banii după apartament, atunci când îl vom vinde.
   ─ Bine. Voi ce faceţi ?
   ─ Bine, Anna. Mă bucur că ţi-am auzit vocea.
   ─ Bine. Şi eu mă bucur că te-am auzit. Mai ţinem legătura.
   ─ La revedere, Anna !
   ─ La revedere !
      Anna închise telefonul şi-şi propuse se odihnească. A doua zi, avea să facă o plimbare prin New York.

And... Bonus !

                                   5. Aventuri în metropolă

      A doua zi, Anna se sculă în noul ei apartament din New York. Îşi încropi micul de jun din cele câteva alimente pe care le procurase cu o zi în urmă de la un magazin din apropierea blocului în care-şi avea apartamentul. După micul de jun, cu un rucsac mic în spate, cu portofelul cu mărunţiş bine ascuns, Anna îşi începu aventura în marea metropolă. Trebuia să se obişnuiască, să vadă împrejurimile. Luna septembrie, în New York era mult mai călduroasă decât în Dortmund, oraşul ei natal.
      Porni voiniceşte pe străzile metropolei, uitându-se în jurul ei la ceea ce New York-ul putea oferi. Posibilităţile erau aproape nelimitate : de la magazine elegante, cu vitrine luxoase, până la cele de sex-shopping. Totul se afla acolo, într-o aparentă „armonie” de divertisment. N-o interesau vitrinele luxoase, în care erau expuse mărfuri ale căror preţuri ridicau adrenalina pe loc, ci mai mult vitrinele care aveau expuse obiecta vechi. Era fascinată de obiectele vechi, căci fiecare obiect avea o istorie a lui aparte.
      Mergând aşa ea pe străzile New York-eze, îi atrase atenţia o librărie ce era şi anticariat. Intră în ea, începând să se plimbe printre rafturile pline de cărţi. Erau cărţi acolo pentru toate gusturile : de la cele mai recente apariţii editoriale, până la cele mai „vechi”, retipărite. Până şi colecţia „Harry Potter” era acolo, evident, până la cea mai recent apărută sau controversata carte a lui Dan Brawn, „Codul lui Davinci”. Beletristca o lăsă rece, aşa că Anna trecu la sectorul de cărţi istorice, dedicate civilizaţiilor sau cărţi geografice. Se opri la câteva mai fascinante şi alese vreo două de-acolo : într-una era istoria New York-ului, iar în alta se vorbea despre sculptură şi arhitectură.
      Mergând ea aşa printre rafturi, îi atrase atenţia o carte despre Egipt. Titlul ei era pe cât de simplu, pe atât de plin de promisiuni : „Fascinaţia Egiptului”. Anna deschise cu grijă acea carte, iar mirosul cernelii o împresură. Fotografiile, minuţios realizate şi din cele mai diverse unghiuri îi dădeau impresia că deja se află în Egipt. O luă şi pe aceea. Noroc că nu era prea scumpă. Se îndreptă spre tejgheaua unde se afla o doamnă între două vârste. Avea părul legat într-un coc elegant, o faţă albă şi luminoasă, plină de bunătate. Anna puse cărţile pe tejghea pentru a le plăti. Doamna aceea se uită la ele şi o întrebă :
   ─ Scuzaţi-mi curiozitatea. Sunteţi studentă la istorie ?
      Anna surâse şi-i răspunse :
   ─ Nu. Am terminat demult o facultate. Am studiat Artele Plastice. Mă fascinează cărţile despre istorie, geografie şi civilizaţii. Atâta tot.
   ─ Sunteţi un client mai ciudat, decât ceilalţi ! Veniţi cu mine. Să lăsăm cărţile aici. Nu le va lua nimeni.
      Anna o urmă pe acea doamnă misterioasă până într-un loc ce se afla, undeva în spatele librăriei. Acolo era anticariatul.
   ─ Uitaţi-vă în linişte. Poate vi se va părea ceva interesant de-aici. Nu aduc mulţi clienţi în zona aceasta, dar nu ştiu de ce, ceva mă face să cred că în această zonă veţi găsi mult mai multe lucruri care să vă fascineze decât în faţă. Sunteţi un client rar pentru o librărie-anticariat. Am ştiut asta din momentul în care mi-aţi pus cărţile pe tejghea.
   ─ Mulţumesc, zise ea.
      Doamna plecă, lăsând-o pe Anna să se uite în acea zonă numită anticariat. Acolo domnea un aer trist, impregnat cu mirosul cărţilor mai vechi, dar nu mucegăite. Cărţile erau ţinute în cele mai optime condiţii. Unele erau foarte vechi şi se păstraseră uluitor de bine. Parcă timpul uitase să mai curgă acolo. I se părea că pătrunsese într-o lume fascinantă, unde mirosul filelor îngălbenite de trecerea vremii crea o atmosferă mistică. Începu să meargă încet printre rafturile pline de cărţi vechi, privind cu atenţie titlurile care mai de care mai interesante. Unele cărţi aveau titluri fascinante. Doar ce citeai titlu şi-ţi închipuiai lumea ce ţi-o ofereau ele de le deschideai şi începeai să le lecturezi. Anna nu alesese nimic de-acolo, deşi văzuse multe cărţi pe care şi-ar fi dorit să le aibă, să le cumpere, dar nu-şi permitea încă acele cărţi. Trebuia  să-şi găsească mai întâi ceva de lucru pentru a şi le permite.
      Când doamna care o dusese în spate văzuse că iese cu mâinile goale, fusese oarecum dezamăgită, dar nu o mai întrebă nimic pe clienta ei şi-i dădu cărţile pe care le alesese ea. Anna le plăti şi ieşi din librărie, parcurgând drumul înapoi spre apartamentul ei. Avu grijă să se oprească la un fast food pentru o mâncare rapidă şi să se ducă la apartament. În drumul ei, după ce mâncă, îşi mai procură şi alimente pentru seara şi a doua zi de dimineaţă, plus un ziar pe care avea să-l răsfoiască în căutarea unui loc de muncă.

[Jane]

ohhh... felicitarile mele,te adooor

[adicrst]

he he ..interesant. Continua

[Nefertiti]

                                    6. Noul loc de muncă

      Ajunse în cele din urmă din nou în apartamentul ei, încărcată. Se opri mai întâi la bucătărie, unde descărcă toate alimentele, apoi în sufragerie, unde avea să-şi pună cărţile. Se schimbă de ţinuta de oraş, într-o ţinută mai comodă şi se afundă în canapeaua din sufragerie, pentru a profita de soare, atât cât mai rămăsese până la apusul lui. Începu să răsfoiască ziarul cu anunţuri pentru diverse locuri de muncă. Nu era pretenţioasă în privinţa jobului pe care-l căuta, pentru că atâta vreme cât era onorabil plătită, ar fi muncit orice. Bineînţeles, avea şi ea o limită, în sensul că nu se băga la anunţurile unde era de cărat, de ridicat, căci nu putea să ridice lucruri multe şi grele.
      Răsfoind ziarul, ea-şi încercui o mulţime de anunţuri, urmând ca a doua zi să înceapă aventura căutării noului ei loc de muncă. Îşi pregăti cu grijă CV-ul şi portofoliul pe care trebuia să-l prezinte la interviuri şi un simplu CV pentru orice eventualitate. Erau încercuite două tipuri de anunţuri : unele pe care Anna le considera mai serioase şi unde presupunea că un CV urmat de un portofolui ar fi arătat mult mai bine, iar altele unde era de ajuns să-şi arate doar CV-ul. Anunţurile din zona mai serioasă erau şi mai bine plătite, decât cele din cealaltă zonă.
      După luarea micului dejun, Alex alese nişte pantaloni negri mai eleganţi şi un sacou, o mapă în care-şi pusese documentele, portofelul cu bani, bine pus şi o geantă în care-şi pusese un mic port-fard, ruj şi batiste de nas, apoi se pieptănă, legându-şi părul într-o coadă simplă la spate, se fardă şi ieşi din apartamentul său spre primul anunţ. Noroc că încercuise foarte multe anunţuri, căci altfel ar fi fost dezamăgită încă după primul interviu.
      După mai bine de 30 de interviuri, care se desfăşuraseră în incinta unui zgârâie-nori, plin de birouri, Anna era oarecum dezamăgită : ba nu era potrivită pentru slujbă, pentru că avea diplomă în Arte Plastice, ba era prea deşteaptă pentru alte joburi. În fine, după încă o clădire, încă un cârd întreg de interviuri, Anna epuizase toate anunţurile din ziarul cumpărat cu o zi în urmă. Era dezamăgtă şi surprinsă de cererea de pe piaţa New York-ului. Îndreptându-se ea spre apartament, trecu printr-o zonă unde se efectua în acea zi o demolare. Călătorii erau redirecţionaţi spre alte străzi, iar cei care nu puteau ajunge în locul dorit decât traversând zona restricţionată, erau rugaţi stea pe loc, la mare distanţă de locul demolării.
      Anna se opri şi ea în loc. Vroia să vadă o demolare prin implozie, pe viu. Văzuse multe demolări de genul aceleia, dar la televizor. Întâmplarea făcu să se oprească chiar lângă persoana care ordonase demolarea.
   ─ Ce se dărâmă ? întrebă Anna pe un domn la vreo 47-50 de ani, care se afla lângă ea.
   ─ Un vechi atelier de sculptură. Patronul vrea să construiască altul nou, mai modern pe locul celui vechi.
   ─ Un atelier de sculptură ? Şi cu lucrările din el ce s-a întâmplat ?
   ─ Au fost mutate toate, în afară de o piatră mai mare, care ocupa loc mult în vechiul atelier. Patronul speră să poată distruge acea piatră nefolositoare.
      Anna nu mai întrebă nimic, ci privi demolarea. Implozia nu ridică praf prea mult. Mormane uriaşe de moloz erau împrăştiate care încotro. Anna observă o piatră înaltă, cam cât o statură umană, care rămăsese intactă după explozie. Auzi o voce care cerea dinamită pentru a distruge acel bloc de piatră.
   ─ Nu-l distrugeţi, ţipă Anna.
      Domnul de lângă ea, le făcu semn oamenilor să se oprească, iar ea înţelesese că el era şeful.
   ─ Vă rog să mi-o daţi mie, zise ea. Vi-o plătesc, dacă e nevoie.
   ─ Ce faci tu cu o bucată inutilă de piatră ?
   ─ Orice piatră este bună la ceva. Aceasta este cât se poate de „vie”. Nu pot să explic mai bine de atât.
   ─ Înţeleg. Eşti sculptor.
   ─ Da, răspunse ea surprinsă.
   ─ Ai unde să modelezi bucata de piatră ?
   ─ Nu, dar voi găsi o locaţie pentru ea.
   ─ Îţi dau două săptămâni ! Nici mai mult, nici mai puţin. Dacă eşti în stare să scoţi ceva din piatra asta, atunci o voi expune la mica galerie de sculpturi pe care o deţin. Galeria se numeşte „Stone Age”. Aceasta este adresa unde va fi depusă bucata asta de piatră. Dacă ai uneltele necesare, vino mâine, la ce oră doreşti dumneata, vom face cunoştinţă şi-ţi voi arăta unde poţi lucra. Consideră-te angajată !
   ─ Dar...
   ─ Nici un cuvânt în plus ! La revedere şi pe mâine.
      Anna plecă foarte uimită din acel loc, punând cartea de vizită a necunoscutului în poşeta ei şi îndreptându-se spre apartamentul său.

Bonus:
                             7. Piatra „vie”

      Ajunsă în apartamentul său cochet, Anna se schimbă la haine de casă şi coborî să vadă dacă nu cumva avea corespondenţă. Poştaşul tocmai sosise şi Anna îl întrebă de corespondenţă. Acesta se uită atent printre documentele lui şi văzu un mandat poştal pe numele Anna Andersen. Anna îl semnă şi apoi primi nişte bani. Probabil soţii Doneck reuşiseră să vândă apartamentul ei din Germania şi-i trimeseseră banii. Erau în mărci, aşa că se întoarse în apartament, se îmbrăcă şi se duse să schimbe banii în dolari. Cu suma luată la casa de schimb, Anna-şi mai procură nişte ustensile pentru sculptat, iar seara se duse pe balconul ei pentru a privi apusul de soare ca în fiecare zi.
      Nu era un apus de soare spectaculos printre zgârâie norii aceia, dar o liniştea. Se culcă adormind deîndată, fiind frântă de oboseală. A doua zi, Anna se pregăti pentru noul ei loc de muncă. Scoase cartea de vizită din poşetă şi citi pe ea : Atelierul Maxwell. Urma adresa, apoi un nume : Kirk Maxwell. Anna presupuse că era proprietareul atelierului. Se îmbrăcă mai comun, îşi luă cu ea haine de lucru, uneltele şi plecă din apartamnet.
      Merse pe jos spre adresa unde se afla atelierul respectiv pentru a vedea cât de departe este de apartamentul ei. Merse aproximativ o oră pe străzi mai mici sau mai largi şi ajunse la adresa cu pricina. Era un atelier cochet, cu un aer boem şi liniştit. Intră înăuntru. Acolo o tânără o întrebă cu ce îi poate fi de folos.
   ─ Îl caut pe domnul Maxwell.
      Tânăra dădu un telefon şi dintr-o încăpere ieşi chiar domnul ce stătuse de vorbă cu ea când privise demolarea clădirii.
   ─ Dumneavoastră ? întrebă ea surprinsă
   ─ Bună ziua. Kirk Maxwell, zise el politicos. Încântat de cunoştinţă, îi întinse acesta mâna în semn de salut şi bun-venit
   ─ Bună ziua, zise Anna. Anna Andersen, continuă ea întinzând la râdul ei mâna.
      Cei doi îşi strânseră prieteneşte mâinile.
   ─ Nemţoaică, nu ?
   ─ Da. Are vreo importanţă ?
   ─ Nu. Nici una !
   ─ Îmi pare bine să aud asta.
   ─ Urmaţi-mă, continuă el.
      Anna îl urmă pe domnul Maxwell în tăcere. Acesta pătrunse într-o cameră spaţioasă. Aprinse luminile şi în mijlocul camerei era acea piatră pe care Anna o văzuse în ziua demolării. Pe jos erau ae plastice. Ea observă că în acea încăpere existau multe geamuri, astupate de jaluzele destul de dese.
   ─ Se pot da la o parte jaluzelele ?
   ─ Dacă doreşti să ai spectatori din blocurile vecine, da, se pot da la o  parte, dar presupun că vreţi să lucraţi în linişte.
   ─ Cum de vă daţi seama dinainte de lucruri pe care eu nici nu vi le spun ?
   ─ Să spunem că intuiesc. Atât ! Nimic altceva mai mult.
   ─ Aha. Când mă pot apuca de lucru ?
   ─ Când doreşti. Camera îţi aparţine. Ai şi o canapea pe care te poţi odihni când oboseşti.
   ─ Mulţumesc. Mă apuc de treabă îndată.
      Anna se schimbă la haine de lucru, şi le puse pe cele bune într-un soldat de lemn şi se apropie de bucata aceea nedefinită de piatră. O privi îndelung, o studie pe toate feţele, căutând cea mai bună faţă a pietrei, de unde ar fi putut să-şi înceapă sculptura. Se gândea la ce formă să-i dea acelei pietre. Puse mâna pe ea ca s-o simtă. Mângâind acea piatră Anna intra în contact cu noul ei teren, putea să „vadă” ce formă avea să capete acea bucată de piatră.
      La început, ea nu „văzu” nimic, temându-se puţin, că nu ar putea scoate nicio sculptură din acea piatră. Se apropie mai mult de ea, îmbrăţişând-o aproape şi avu un fel de viziune : îi apăru în minte chipul mamei ei. Îbi căută ustensilele potrivite, şi le pregăti lângă piatră, apoi ieşi din încăpere.Îl rugă pe domnul Maxwell s-o lase să se întoarcă la apartamentul ei pentru a căuta o fotografie, lucru ce i se îngădui pe dată. Ajunsă la apartament, Anna căută o poză de-a mamei ei din tinereţe. Găsi una foarte uzată, dar suficient de bună pentru a se putea inspira din ea şi se întoarse la atelier, ducându-se direct în camera de muncă.
      Se uită la fotografia aleasă de ea, încercă să memoreze chipul acela şi apoi începu să lucreze. Zi de zi, acea piatră neuniformă la început, o formaţiune nedefinită, începea să capete contur în mâinile dibace ale Annei. În mod curios, îi luă o săptămână şi două zile dintr-a doua săptămână să termine sculptura. O înveli cu un cearceaf şi se duse în biroul lui Kirk.

      8. „Chipul împietrit” – primul succes al Annei

      Se opri în faţa biroului lui Kirk şi bătu la uşă.
   ─ Da ? auzi ea vocea lui inconfundabilă.
      Ea deschise uşa şi intră.
   ─ Am terminat sculptura. Am acoperit-o şi aş vrea să nu te uiţi la ea decât în ziua în care va fi pusă în expoziţia de care mi-ai vorbit, parcă.
   ─ S-a făcut ! Mâine, pe la ora 900 să fii aici, ca să le dai băieţilor mei indicaţii cum s-o ridice şi unde s-o pună în expoziţia ce va găzdui această operă a ta de artă.
   ─ De ce faci toate astea ?
   ─ Soţia mea, Dumnezeu s-o odihnească, a fost sculptor. După ce a murit, am fost cam răvăşit şi nu-mi găseam locul nicăieri. Veneam foarte des la acest atelier, unde lucra ea şi-i simţeam lipsa. Într-o zi, a venit la mine un sculptor care m-a întrebat dacă nu puteam să-i închiriez atelierul. La început   n-am vrut, dar el mi-a zis că a mai fost la multe altele şi că toate îl refuzaseră. Ceva m-a făcut să accept să-i închiriez atelierul şi de câte ori lucra aici, parcă simţeam prezenţa soţiei mele şi de atunci mi-am propus să fac asta pentru cei care nu au unde să-şi creeze operele de artă, în special sculpturile. Eu am o avere frumuşică şi nu mă interesează banii chiar atât de mult. Mai am şi nişte afaceri şi nu vreau să scot profit de pe urma faptului că închiriez atelierul. De când am început să închiriez atelierul sau să mă ocup de expunerea unor opere de artă, nu mă mai simt chiar atât de singur. E adevărat, că nu eu personal le expun, ci am legături cu diverse locuri de expoziţie. La două dintre expoziţii sunt client obişnuit. Acum se ţine o expoziţie mai mare cu multe opere de artă şi am obţinut şi eu un loc în ea. Cred că soţia mea, de acolo de unde e, e foarte mulţumită de acestă preocupare a mea.   
   ─ Înţeleg, zise Anna. Ştiind un sculptor care lucrează în acest atelier, nu mai te simţi singur. Cel care lucrează, cinsteşte cumva memoria soţiei tale, nu ?
   ─ Cam aşa ceva. Ai devenit psiholog peste noapte ?
   ─ Nu cred. Ne vedem mâine la ora stabilită ! zise Anna
      Anna se întoarse la apartamentul său, făcu un duş pentru a-şi da jos praful de pe ea şi apoi începu să se relaxeze ascultând muzică clasică, favorita ei sau citind de pe cărţile cumpărate de la acea librărie. Ziua în care sculptura avea să fie expusă veni. Anna se trezi dis de dimineaţă, se pregăti pentru a ajunge la ora 900 la atelier pentru a da indicaţiile necesare.
      Ajunsă la atelier, Anna supraveghe îndeaproape manevrele de transportare a sculpturii ei spre locul în care avea să fie expusă spre vânzare. Ea plecă împreună cu Kirk şi din nou se dădură alte instrucţiuni pentru amplasarea sculpturii. În cele din urmă, opera Annei fusese aşezată, iar ea dădu învelitoarea la o parte, dezvelind o sculptură impresionană. Kirk rămase mut la acea operă. Nu mai văzuse până atunci o asemenea sculptură „vie” din toate punctele de vedere.
      Lui Kirk Maxwell îi trecuseră prin mâini foarte mulţi artişti, care mai de care mai diferiţi. Unii care aveau posibilităţi materiale ce le permiteau să sculpteze în propriul lor atelier, alţii fără, dar niciunul nu adusese o sculptură ca aceea. Deşi sculptura reda chipul unei femei, pe care Kirk nu avea de unde s-o cunoască, acea statuie era vie. Când te uitai la chipul ei, vedeai parcă liniile trasate, locul pe unde uneltele speciale de sculptat trecuseră, dând acele trăsături ale feţei. Probabil Anna zăbovise cel mai mult la chip, decât la statuie ca ansamblu, lucru ce era cât se poate de adevărat. Reuşise prin migală să dea chipului împietrit toată mimica unei feţe vii. Fiecare muşchi al feţei era scos în evidenţă cu grijă, fiecare ridicătură era finisată la cel mai înalt nivel. Când se uită la ochii statuii, Kirk avu impresia că ei sunt vii, parcă cineva privea din spatele lor, cu blândeţe, dar şi cu o mare tristeţe. Statuia „respira”, vibra, avea un aer trist, dar şi vesel în acelaşi timp. Lui Kirk i se păru că persoana sculptată, mai avea puţin şi prindea viaţă şi cobora de pe soclul rece pe care stătea. Niciun sculptor, din câţi cunoscuse, nici răposata sa soţie, nu ajunsese la un nivel atât de sus ca Anna. O performanţă asemănătoare era de observat numai în sculpturile lui Michelangelo.
   ─ Felicitări, draga mea, se smulse din reverie Kirk. Ai reuşit ceva impresionant. Cred că opera ta de artă, va fi cea mai căutată din toată expoziţia.
      Kirk avusese dreptate. Mulţi se opreau la acea statuie, admirând-o mai mult decât orice alt obiect expus acolo. Fie că era vorba de tablouri, ţesături rare sau sculpturi, un obiect se remarca şi acel obiect nu era altul decât sculptura ei. Din toată mulţimea strânsă în jurul statuii, se remarcau dou bărbaţi înalţi, îmbrăcaţi la costume elegante, unul blond şi unul brunet, ce se uitau în toate părţile, vrând parcă să ştie cui aparţinea acea operă de artă.
   ─ Se pare că ai doi clienţi, Anna, îi zise Kirk, arătându-i pe cei doi.
   ─ Să ne apropiem, propuse ea.
      Cei doi se apropiară de bărbaţii aceia.
   ─ Vă putem fi de folos ? întrebă Kirk
   ─ Cui aparţine opera ? întrebă cel brunet
   ─ Mie, îi răspunse Anna
   ─ Cât costă ? întrebă blondul
   ─ Nu are un preţ prestabilit.
   ─ Eu vă fac o ofertă pentru ea, zise brunetul. Vă ofer 200.000 $.
   ─ Iar eu, zise blondul, ofer 400.000 $
   ─ Se pare că va fi o licitaţie ! zise Kirk.
   ─ Suntem de acord, ziseră cei doi într-un glas.
   ─ Deci, cine dă suma mai mare, acela câştigă, concluzionă Kirk
   ─ Cum se numeşte opera ? întrebară cei doi la unison
   ─ Chip împietrit, răspunse Anna simplu.
   ─ Interesant nume, ziseră aceştia.
   ─ Pentru opera de artă Chip împietrit, ce aparţine acestei domnişoare, începu Kirk cu voce ridicată, se va ţine o licitaţie. Avem două oferte deja făcute, iar ultima ofertă a fost 400.000 $. Oferă cineva mai mult ?
   ─ Ofer eu 600.000, zise un domn între două vârste în costum alb.
   ─ Iar eu 800.000, interveni o doamnă.
   ─ Eu dau 1.300.000, zise blondul.
   ─ Eu 1.500.000 zise brunetul.
   ─ 2 milioane, ridică doamna preţul.
      Când brunetul tocmai se pregătea să supralicite, Anna făcu semn cu mâna să se oprească.
   ─ 2 milioane mi se pare un preţ mare pentru o statuie. Totuşi este prima mea statuie. Nu sunt un artist cunoscut şi acest ultim preţ mie îmi convine. Vreau să vă pun o întrebare tuturor celor care au licitat până în momentul acesta. Preţul ei va fi de 2 milioane şi o voi da celui care îmi răspunde cât mai bine la întrebarea : de ce anume vreţi această statuie ?
   ─ Eu, zise blondul, am o colecţie mare de opere de artă şi-mi lipseşte o statuie pentru a-mi întregi colecţia.
   ─ Eu, zise brunetul, vreau s-o expun într-un muzeu.
   ─ Eu, zise domnul între două vârste, o vreau dintr-un capriciu.
   ─ Mie, zise doamna, această statuie îmi aminteşte de cineva. Cu mulţi ani în urmă, am pierdut o fiică. Avea doar 19 ani când a murit într-un accident stupid. Atunci a fost o perioadă neagră în viaţa mea, pe care am reuşit s-o depăşesc cu ajutorul băieţilor mei. Aceştia din urmă s-au aşezat la casa lor şi şi-au întemeiat familii. Am venit la ei în vizită, căci casa mea este în Anglia unde locuiesc. Această statuie, mie îmi aminteşte de fata mea şi aş dori s-o duc în Anglia, unde va mai umple golul de-acolo şi-mi va lumina bătrâneţile. Sunt singură, căci şi soţul meu a decedat acum trei ani şi mi-ar prinde bine o statuie. Ştiu că o piatră nu poate înlocui o persoană, dar...
   ─ Vă înţeleg perfect ! zise Anna. Eu am sculptat statuia având în minte chipul mamei mele care nu mai este lângă mine şi aveam senzaţia că odată finisată, aceasta lucrare îmi va umple golul rămas, dar am înţeles că mama mea este alături de mine în inimă şi că nu-mi trebuie o statuie ca s-o înlocuiesc. Ştiu ce simţiţi şi o să vă dau dumneavoastră această operă.
   ─ Mulţumesc, zise doamna. M-aţi ajutat foarte mult.
   ─ Sper să vă lumineze viaţa măcar un pic.
   ─ Nici nu ştii cât de mult o să mi-o lumineze ! Iată aici un CEC cu cele 2 milioane oferite. Puteţi să încasaţi banii de la orice bancă.
   ─ Mulţumesc.
      Femeia plecă mulţumită. Ea urma să ia legătura cu cei care fuseseră de acord cu expunerea acelei staui acolo, pentru a vedea cum poate face rost de oameni cu ajutorul cărora s-o transporte în Anglia. Anna era uimită. Nu-şi închipuise niciodată că stauia ei ar putea să mai reprezinte şi pe altcineva, prin viziunea pe care o oferea. Ea văzuse în acea statuie chipul blând al mamei ei, iar doamna aceea chipul fiicei sale. Culmea era că ambele persoane erau moarte.

[Jane]

waw..a inceput sa devina interesant putin cam sad dar vad ca acum iese soarele si pe strada ei sper sa continui ca-i ff frumos
 btw,<După luarea micului dejun, Alex alese nişte pantaloni> cred ca trebuia sa fie Anna dar fie

[Nefertiti]

9. Comanda, apartamentul şi librăria


      Anna încă mai privea statuia, când o voce străină o trezi din visare.
   ─ Bună ziua, zise un străin.
      Anna se dezmetici şi observă un bărbat ce după straiele ce le purta era un om de afaceri arab.
   ─ Vă pot ajuta cu ceva ?
   ─ Am fost martor la mica licitaţie desfăşurată şi la explicaţiile pe care doamna căreia i-a revenit sculptura le-a dat, aşa că m-am gândit să vă abordez într-o problemă similară.
   ─ Adică ?
   ─ Aş dori o statuie.
   ─ Adică îmi comandaţi o statuie ?
   ─ Da.      
   ─ Va trebui să aşteptaţi până voi face rost de o nouă bucată de piatră. Contează şi mărimea şi calitatea pietrei.
   ─ Aţi mai lucrat în marmură ?
   ─ Nu.
   ─ Atunci o să vă trimit eu materialul ce va consta din două bucăţi de marmură. O să vă dau explicaţii atunci de ce două şi tot atunci o să vă dau şi poza persoanei ce vreau să fie sculptată.
   ─ Poza ?
   ─ Da, pentru că Raisha, una din soţiile mele nu se află aici. Vreau să-i fac o surpriză şi să-i ofer o statuie care o s-o reprezinte.
   ─ Cealaltă soţie nu se supără ?
   ─ Cealaltă soţie are deja o statuie ce-o reprezintă.
   ─ Înţeleg.
      Kirk, ce fusese puţin plecat se apropiase de cei doi şi auzise mare parte din conversaţie. Era mulţumit că Anna primea o comandă. Prima ei comandă.
   ─ Deci, unde să vă aduc bucăţile luni ?
   ─ Le veţi aduce la mine la atelier, interveni Kirk. Aceasta este cartea mea de vizită şi adresa unde se află atelierul.
   ─ Bun. Luni o să fiu acolo. Aveţi aici un CEC cu 3 milioane de dolari, avansul pentru comandă. Restul o să vi-l dau când e gata statuia.
   ─ Mulţumesc.
   ─ O zi bună în continuare.
      Bărbatul se îndepărtă şi Anna căută ceva să se aşeze jos. Nu-i venea să creadă : într-o singură zi făcuse 5 milioane de dolari. Era ameţită de-a dreptul, dar îl întrebă pe Kirk
   ─ De ce ai dat adresa ta de atelier.
   ─ Până îţi vei găsi altul.
   ─ Să ştii că m-am ata de acel loc.
   ─ Atunci poţi să foloseşti atelierul cât doreşti.
   ─ Dar îţi plătesc chirie pe el.
   ─ Nici nu intră în discuţie !
   ─ Bun. Acum trebuie să ridic şi să mă duc la o bancă să văd ce fac cu CEC-urile astea două. Dar mai înainte trebuie să-mi ridic documentele care atestă că sunt cetăţean american !
   ─ Bravo, Anna. Permite-mi să-ţi recomand o bancă foarte bună.
      Kirk îi recomndă Annei o bancă bună, apoi Anna plecă pe traseul ce-l avea de parcurs. Trecu şi-şi luă actele, apoi se duse la banca recomandată de Kirk pentru a-şi încasa CEC-urile şi a-şi deschide un cont. Îşi opri o sumă de bani cu ajutorul cărreia să-şi achiziţioneze apartamentul în care locuia cu chirie şi se duse la Agenţia care închiria şi vindea apartamente în blocul unde stătea şi ea şi-şi achiziţionă apartamentul. Puse în ordine toate actele, apoi ieşi din nou din apartament, pentru a se duce să mănânce ceva şi să mai facă o vizită la librăria aceea de unde-şi procurase primele ei cărţi.
   După ce termină de mâncat, se îndreptă agale spre librărie, intră înăuntru şi se îndreptă direct spre tejgheaua unde stătea aceeaşi doamnă de atunci.
   ─ Bună ziua, salută ea respectuos.
   ─ Clienta mea favorită ! îi zâmbi aceeaşi doamnă. Nu te-am mai văzut demult !
   ─ Evenimente multe. Acum am venit să-mi mai cumpăr nişte cărţi.
   ─ De aici sau de acolo ?
      Anna înţelese că „acolo” era vorba despre anticariatul aflat în spatele librăriei şi făcuse semn că vrea „acolo”. Doamna o conduse ca şi data trecută, iar Anna zăbovi foarte mult timp acolo. În ciuda faptului că nu-i plăceau cărţile de beletristică, o atrase una care avea următorul titlu : „Viaţa printre străini”. La început, ea nu dori s-o ia şi pe aceea, dar o întoarse pe spate, pentru a vedea preţul ei şi de cine fusese scrisă şi constatase că autoarea cărţii era de naţionalitate arabă. Deschisese cartea şi răsuflase uşurată când văzuse că este în limba engleză. O răfoi puţin şi o atrase un fragment prin care se descria lumea Arabiei, iar pe Anna o fascinase şi o puse lângă celelelte. Ieşi din spate cu un morman de cărţi. Doamnei de la tejghea îi străluciră ochii când o văzu.
   ─ Să înţeleg că astăzi ai gsit mai multe.
   ─ Da. Am mai văzut eu şi altele, dar deocamdată le iau pe acestea. Măcar să apuc să le citesc pe-astea, căci eu nu pun o carte în bibliotecă până n-o citesc mai întâi !
      Doamna îi zâmbi şi îi împachetă cu grijă acele cărţi, apoi Anna plecă spre apartamentul său.

[Nefertiti]

                               10.  În week-end

      Întoarsă în apartament, Anna se duse în sufragerie, unde lăsă cărţile, apoi la bucătărie, unde puse alimentele ce le procurase pentru         week-end. Avea de gând să iasă în parcul pe care-l văzuse de la balconul ei în ziua sosirii sale, să citească măcar o carte din cele cumpărate şi să se relaxeze.
      A doua zi, Anna se sculă, dar constată cu părere de rău că afară ploua. Îşi pregăti micul de jun, îl mâncă în linişte şi apoi, se îmbrăcă, îşi luă o pelerină de ploaie şi o umbrelă mare şi ieşi afară. Octombrie, era răcoros în New York, iar ploia cădea pe trotuarele pline de praf. Anna merse până în parcul din apropiere, inspirând aerul de-acolo. Deşi ploua, ea se simţea recomfortant. Nu era nimeni în parc şi părea gol şi pustiu la acea oră. Era şi firesc, fiindcă ploua afară. Se întoarse la paratamentul său.
      Se dezbrăcă de pelerină în holul apartamentului, îşi puse umbrela la scurs şi se duse să se schimbe. La vreo câteva minute după, ea intră în bucătărie. Dădu drumul la muzică şi se apucă de gătit. Gătitul pentru ea era o altă pasiune de-a ei, ca şi sculptura. Îşi pregăti la îndemână incredientele necesare şi obiectele de lucru şi se apucă de gătit. Din mâinile ei ieşi o mâncare apetisantă, iar Anna când văzu cât de mult gătise zise cu voce tare :
   ─ Bravo, Anna ! Eşti singură, dar ai gătit de parcă ai da o petrecere ! Acum cine o să mănânce toate astea ? Gata ! Am găsit ! O să-i duc şi lui Kirk. Pun pariu că o să-l găsesc la atelier !
      Anna puse mâncare în nişte castroane vidate şi apoi într-o sacoşă impermeabilă, se îmbrăcă şi porni spre atelier. Ploaia încetase şi Anna văzu cel mai frumos curcubeu ce părea că ţâşneşte dintr-un zgârâie-nori şi că se termină în altul. Ajunse la atelier, unde îl găsi pe Kirk. Uşa de la biroul lui era deschisă, căci ştia că nu este nimeni acolo sâmbăta şi el era cu nasul în nişte hârtii.
   ─ Bună ! îl trezi Anna
   ─ Anna ! Ce faci aici ? E sâmbătă.
   ─ Aş putea să te întreb acelaşi lucru !
   ─ Am avut ceva de făcut. Deci, ce vânt te aduce pe-aici ?
   ─ Am adus ceva. M-am apucat să gătesc şi mi-a rămas mâncare. De fapt, am gătit prea mult şi ţi-am adus şi ţie !
   ─ Ha, ha, ha ! râse Kirk.
   ─ De ce râzi ?
   ─ Ai luat documentele care dovedesc că eşti cetăţean american ?
   ─ Da, dar ce legătură are ?
   ─ Păi, din moment ce găteşti, nu eşti un american tipic. Noi batem mai mult în restaurante şi fast-food-uri, iar tu găteşti !
   ─ Păi vin din Germania. Acolo găteam. Aici de ce n-aş face-o ?
   ─ Cum spuneam : americanul atipic ! zise Kirk râzând
   ─ Probabil voi deveni unul tipic, când timpul nu-mi va mai permite să şi gătesc ! concluzionă Anna.
      Din nou Kirk râse. Anna scoase cutiile vidate din sacoşă şi le puse pe biroul lui Kirk. Acesta deja deschisese una dintre cutii şi înarmat cu o ligură,savură din supa făcută de Anna.
   ─ Mmm ! zise el. Excelentă. Cine te-a învăţat să găteşti aşa ?
   ─ Când eram la facultate, am avut ideea să mă înscriu şi la un curs de bucătărie, mai ales că majoritatea colegilor mei din grupă se înscriseseră.  Asta-i tot.
   ─ Interesant !
   ─ Ţi-a plăcut ?
   ─ La nebunie.
   ─ Te las în pace acum. Mă duc să citesc ceva. Mă aşteaptă nişte cărţi.   ─ Bine, Anna ! Lectură plăcută !
   ─ Mulţumesc, zise ea ieşind din birou.
      Se întoarse în apartamentul său. Se schimbă, se aşeză pe canapeaua din sufragerie şi începu să cerceteze cărţile pe care le cumpărase gândindu-se cu ce să înceapă. Cum ştia că luni aveau să sosească cele două bucăţi de marmură şi că trebuia să sculpteze un personaj feminin din lumea arabă, Anna se apucă să lectureze cartea „Viaţa printre străini”. Începu s-o citească pagină cu pagină, rând cu rând. La început nu i se părea prea interesantă, căci persoana ce-o scrisese zugravea mai mult latura violentă a lumii arabe. La un moment dat, Anna chiar se gândise să renunţe, dar ceva lăuntric o îndemnase să întoarcă filă cu filă.
      Spre mijlocul cărţii, acţiunea se intensifică, deveni foarte interesantă, că Anna mâncă ceva în grabă de seară şi se apucă de lecturat de unde rămăsese. Cartea o fascină pur şi simplu şi nu se lăsă până ce nu o termină chiar în ziua aceea, chiar dacă pierduse aproape toată noaptea. La 3 dimineaţa, Anna reuşise să citească întreaga carte. Trăise aproape cu odată cu acea carte. Evenimentele ce ea le citea, le văzuse curgând în mintea ei asemenea unei pelicule de film. Trăise fiecare moment la maxim : răsese atunci când personajul îşi împlinea destinul, plânsese ori de câte ori personajul pierduse pe cineva drag, se cutremurase când citise prin câte greutăţi trecuse până ce ea, personajul feminin central al cărţii, îşi găsise în cele din urmă fericirea. Trăise fiecare moment din viaţa personajului. Nicio carte nu mai avusese acel efect până atunci asupra ei.   
      Ziua de duminică, se dovedi a fi una frumoasă. Deşi se sculase târziu, Anna ieşi în parcul din apropiere, aându-se pe o bancă, privind în zare, copacii ce începeau să rămână cât mai golaşi.

[Jane]

frumooos...incepe sa-mi placa si mai mult..Iulia..niste poze,ceva?

[Nefertiti]

Nu am poze, din pacate. Am decis sa fie o poveste fara poze. urmarea :

                        11. Bucăţile de marmură. Ieşire în bazar


      Ziua de luni sosi pe nesimţite şi Anna se sculă, se pregăti de plecare şi ajunse la telierul lui Kirk. Acesta supraveghea îndeaproape amplasarea celor două bucăţi de marmură.
   ─ Bună dimineaţa ! salută Anna
   ─ Bună, Anna, zise Kirk
   ─ Bună dimineaţa, domnişoară, o salută arabul.
   ─ Cum vă numiţi, domnule ? Vreau să ştiu pentru cine voi lucra.
   ─ Mustafa, răspunse el simplu.
   ─ Bine. Văd că aţi venit cu bucăţile. De ce totuşi două ?
   ─ Din moment ce aţi spus că nu aţi mai lucrat în marmură, e firesc să mai şi greşiţi.
   ─ Asta aşa e.
   ─ Bucata ce este plană v-am adus-o pentru a face încercări pe ea. se poat face cel puţin 4-5 chipuri pe ea, iar cea înaltă este rezervată statuii propriu-zise. Aceasta este poza Raishei. O să observaţi că noi, arabii, avem trăsături ceva mai aspre datorită vântului deşertic. Am o bănuială : cred că o să fie mai greu să redaţi aceste trăsături. De aceea m-am gândit să vă ofer două bnucăţi.
      Anna privi poza Raishei : ochii ei, linia nasului, buzele, trădau trăsături nobile şi delicate, iar chipul privit în ansamblul lui avea trăsături aspre dădeau impresia de maturitate, deşi Raisha părea copilăroasă. Anna îşi dădu seama că domnul Mustafa avusese dreptate şi că nu-i va fi chiar atât de uşor să facă acea sculptură să pară „vie”.
   ─ Aţi avut dreptate, domnule Mustafa. O să-mi ia mai mult timp această statuie decât cealaltă. Cum vă anunţ când este gata ?
   ─ I-am lăsat domnului Kirk Maxwell datele mele de contact. Îi spuneţi lui când sunteţi gata şi apoi dânsul mă anunţă pe mine.
   ─ Am înţeles. Acum, dacă nu vă supăraţi, am nişte terenuri de studiat !
      Oamenii lui Mustafa, Kirk şi Mustafa părăsiră atelierul, lăsând-o pe Anna singură cu cele două bucăţi. Ea se apropie de cele două bucăţi pentru a le studia. În comparaţie cu alte materiale furnizate pentru realizarea statuilor, marmura cerea atenţie mai mare. Fiind o rocă de natură calcaroasă, cristalină, ce avea diverse culori, marmura se putea ciopli şi lustrui mai uşor decât alte materiale.
      Se ştia că, datorită impurităţilor, marmura putea fi colorată în roz, cenuşiu, verde sau negru. Bucăţile Annei erau albe şi nu era exclus ca ele să fi provenit direct din Carrara. După studierea bucăţilor, Anna puse fotografia Raishei pe un suport pentru a o putea privi mereu şi se apucă de încercări. După vreo trei încercări se opri ca să vadă ce făcuse. Niciunul dintre cele trei chipuri miniaturale sculptate nu i se păru Annei „viu”. Ieşi din atelier şi se duse în biroul lui Kirk, intrând direct, fără să mai bată.
   ─ Bună, Kirk, zise ea.
   ─ Hei, Anna ! o salută el
   ─ Am făcut trei încercări până acum şi niciuna nu mi se pare „vie’. Nu ştiu ce-aş mai putea încerca : am citit o carte despre lumea rabă, am fotografia, dar nu-mi iese ! Ce mă fac ? Lipseşte ceva şi nu ştiu ce anume.
   ─ Dă praful jos de pe tine, schimbă-teşi ieşim !
   ─ De ce ?
   ─ Te duc într-un bazar. Acolo vin mulţi negustori, unii chiar arabi. Se perindă multă lume pe-acolo şi multe chipuri. Unii spun că acel bazar redă foarte bine pieţele arăbeşti. Te duc în el. Poate vei găsi acolo ceea ce lipseşte.
   ─ Bine. În cinci minute vin.
      Peste cinci minute, Anna şi Kirk erau deja într-un taxi ce-i ducea spre locul unde era amplasat bazarul. Acel loc era compus dintr-o zonă de străzi înguste, unde maşinile nu puteau pătrunde, fiind o zonă idea,lă pentru un bazar. Ajunseră la unul dintre capetele bazarului, coborâră şi pătrunseră în acea atmosferă.
      Bazarul cuprindea fântâni, bănci, buticuri, prăvălioare, o lume pestriţă care se târguia la fiecare colţ, într-un sos de zgomote, de unde ieşeau la rampă ariile ibricelor, talgerelor lovite, ale paharelor ciocnite, ale zarurilor aruncate cu fermitatea destinului, toate pe fondul olfactiv al cafelei, siropurilor, ceaiurilor şi tutunului. Se înşirau ca în poveştile 1001 nopţi covoare persane, lanţuri, lanţişoare, coloane, aur de cea mai bună calitate şi aur la îndemâna oricui nenorocos, pielărie cum numai în Florenţa şi Cordoba puteai găsi, mătăsuri naturale, caşmiruri, pietre preţioase, tablouri, cărţi rare, porţelanuri, catifele, inimi, parfumuri, baclavale, cataifuri şi tot ceea o lume întreagă îşi putea imagina şi dori.
      Făcând abstracţie la sosul zgomotos, Anna observa mai mult chipurile ce se perindau pe-acolo, dar şi mărfurile expuse. Se uita uneori mai mult şi mai lung la chipurile de femei, dar acolo în acel bazar Anna găsi elementul lipsă. După vreo două ore îi zise lui Kirk :
   ─ Gata ! Ne întoarcem ! Am găsit ce căutam acum ştiu ce am de făcut.
   ─ Bine, zise el.
      Ieşiră prin alt cap de stradă, chemară un taxiu şi se întoarseră la atelier.