"Strada" vietii (~~~Original~~~)

[Jane]

Anna&Jack?waw..dar mai..nu e totul cam rpd?de-abia a murit Mark si deja apare Jack..mai..nush..cred ca ar trebui sa mai treaca un timp,nu crezi?anyway,sad si cap asta

[Nefertiti]

                               52. A doua şansă

      De la conversaţia celor doi au început să se scurgă lunile una după alta într-o rostogolire iute. Anna era ocupată cu expoziţiile Carolinei şi nu simţi cât de repede trecuse acel an peste ea. Ziua în care se împlinea un an de la moartea lui Mark sosi repede şi Anna merse împreună cu fiica ei la cimitir. Se întoarseră amândouă acasă, iar Jack, împreună cu William veniseră la puţină vreme după sosirea celor două acasă. Anna îi pofti pe-amândoi înăuntru, iar Will se duse să stea de vorbă cu prietena lui. Intră în camera Carolinei după ce aceasta îl invitase înăuntru.
   ─ Carol, nu ştiu ce să fac. Anul ăsta vreau să mă duc în tabăra militară. Cred că tata nu va reacţiona destul de bine la această veste.
   ─ În tabăra militară ? Ai înnebunit cumva ?
   ─ Uite ! Şi tu reacţionezi la fel ! Vreau să văd cum este în armată. Am căutat cea mai bună tabără în acestă privinţă. Vreau să trec şi prin experienţa asta.
   ─ Te înţeleg. Şi eu vreau să mă duc în tabăra de pictură din Franţa !
   ─ Atunci, hai să coborâm în sufragerie să le spunem părinţilor. Împreună cu tine prind curaj.
   ─ Hai.
      Cei doi ieşiră din cameră şi merseră spre uşa de sufragerie. Când să deschidă mai bine uşa crăpată a acesteia, auziră următoarea conversaţie ;
   ─ A trecut un an de zile ! Nu-mi vine să cred că de un an Mark nu mai este.
   ─ Anna, pot să-ţi spun ceva fără să mă întrerupi ?
   ─ O să încerc.
   ─ Anna, într-un an de zile s-au întâmplat multe lucruri. Am ajuns să ne cunoaştem din nou, mult mai bine decât ne cunoşteam la tinereţe. Amândoi am trecut printr-un divorţ, o nouă căsnicie, naşterea copiilor şi moartea jumătăţii noastre. Ştiu că nu prea poţi uita a repede ceea ce am făcut atunci de mult, chiar dacă anii au trecut peste noi, dar Anna, crezi că ne-am ami putea acorda a doua şansă ? Nu cred că mai este vorba de o iubire pătimaşă între noi doi, tinerească, ci e vorba de respect reciproc, de un altfel de grad de iubire. Crezi că am putea să ne petrecem împpreună restul zilelor pe care le mai avem ?
   ─ Nu ştiu ce să-ţi răspund. Mark...
   ─ Tata ar fi fost de acord, mamă, zise Caroline intrând.
   ─ Carol !
   ─ Îmi cer scuze mamă. Eu şi William tocmai veneam spre voi să vă spunem ceva şi am auzit fără să vrem. Eu sunt de acord, mamă. Cred că tatei  i-ar fi plăcut să nu te ştie singură.
   ─ Şi eu sunt de acord, Anna, zise William. Dacă tata vrea să fie alături de tine, eu nu mă împotrivesc.
   ─ Dar voi doi vă...
   ─ Suntem cei mai buni prieteni. Nu putem să ne iubim precum iubiţii, ci ca fraţii. Mi-ar place ca Will să fie fratele meu mai mare.
   ─ Şi mie să am o soră mai mică precum Carol !
   ─ Ei ! Ca să vezi ! zise Jack. Anna ?
   ─ Ce să mai spun ? Poate un da ar fi suficient.
   ─ Mulţumesc, Anna, spuse Jack, strângându-i mâna.
   ─ Vreţi o ceremonie restrânsă sau una mare ? întrebă Carol.
   ─ Cred că nişte jurăminte schimbate la o capelă şi o masă între noi patru ar fi suficient, zise Jack.
   ─ Şi eu cred asta, zise Anna.
   ─ Atunci, că sunteţi bine dispuşi amândoi, mamă, să ştii că anul ăsta mă duc în tabăra de pictură din Franţa.
   ─ Iar eu mă duc în tabăra militară.
   ─ Ce ?! ziseră amândoi la unison.
   ─ Aţi aşteptat un eveniment fericit între noi doi ca să ne daţi veştile astea ? continuă Jack
   ─ Nu, deloc ! Coborâsem deja când v-am auzit. Eram pregătiţi să vă spunem, dar am rămas pe loc.
   ─ Şi aţi ascultat la uşă, concluzionă Jack.
   ─ Lasă-i în pace. Deci te duci în tabăra de pictură din Franţa. Bun. Să ai grijă de tine ! zise Anna
   ─ Adică mă laşi să mă duc ?
   ─ Da. Ce motiv aă te opresc ? Ai trecut în anul III de facultate ! Eşti matură acum !
   ─ Tată ?
   ─ Da ! Te poţi duce. Nu-i nicio problemă. Doar să fii atent acolo la ce faci !
   ─ Mulţumesc.
   ─ Noi doi plecăm. Trebuie să sărbătorim cu o îngheţată că vom deveni fraţi, zise Carol trăgându-l pe William de mână.
   ─ Pa, pa, le zise acesta din urmă.
      Cei doi tineri plecară.
   ─ Interesant ! zise Anna
   ─ Da. M-a luat pe nepregătite cu tabăra militară.
   ─ Eu zic că experienţa taberilor acestea mai neobişnuite le va face bine !
   ─ Da, şi eu cred la fel. Când vrei să mergem la o capelă să depunem nişte jurăminte ?
   ─ Hai să fim spontani. Mergem şi ne cumpărăm verighete de la primul magazin şi intrăm în prima capelă care ne iese în cale şi pe urmă îi aşteptăm pe puştii ăştia doi cu masa făcută, zise ea.
   ─ Hai ! zise el
      Aşa au şi făcut, iar când Carol şi William se întorseseră, sărbătoriseră evenimentul în familie.

            53. Taberele

      Când vara sosi, Anna şi Jack se preocupau de plecarea celor doi copii ai lor în tabăra în care se duceau. Când cei doi deveniseră din nou soţ şi soţie, un sentiment ciudat de linişte pusese stăpânire pe ei când terminaseră de schimbat jurămintele, căci amândoi avuseseră strania senzaţie că morţii lor se odihnesc în pace, liniştiţi.
            Anna îşi conduse fata la aeroportul din Los Angeles. Aceasta urma să ajungă la New York, să schimbe avionul şi apoi să ajungă în Franţa. Noroc că pleca împreună cu Jenifer şi cu încă alţi colegi de-ai ei. Observase şi că un tânăr înalt, cu părul blond şi ochii verzi era mai tot timpul în preajma Carolinei. Nu întrebă nimic, dar ceva îi spunea că acel tânăr îi făcea curte fetei ei. Îşi luă rămas bun de la ea şi se întoarse acasă după ce văzu avionul ei decolând.
      Între timp, Jack se dusese împreună cu William la un autobuz special ce-i lua pe cei care mergeau în tabăra militară. Se asigură încă o dată că fiul lui avea tot ce-i trebuie şi-l urcă în autobuz. Când se întoarse acasă, o găsi pe Anna în bucătărie. Locuiau momentan la ea acasă, dar erau în căutare de altă casă a lor, una independentă. Noroc că se aveau unul pe altul, căci altfel s-ar fi simţit singuri fără Carol şi Will în casa aia mare.
      Caroline ajunse după 10 ore de zbor cu avionul în Franţa. Acolo, împreună cu grupul ei se duseră spre tabăra de pictură. O sună pe mama ei pentru a o asigură că totul este în regulă şi că ajunsese cu bine. A doua zi, ea plecă la o expoziţie de pictură care era deschisă la Muzeul Luvru. Profesorul lor le dădu o mulţime de explicaţii, apoi se întoarseră în tabără. Acelaşi profesor le dădu un test : să reproducă din minte un tablou care le-a atras atenţia la expoziţie. Vroia să verifice câţi dintre studenţii săi fuseseră atenţi. Din tot grupul de 20 de studenţi, doar 8 trecuseră proba. Printre ei se numărase, evident şi Caroline. Dezamăgit că doar atâţia studenţi trecuseră proba, profesorul îi pedepsi : o săptămână într-un castel de pe Valea Loirei.
      Grupul de studenţi se mută la un castel medieval de pe Valea Loirei, care avea nu mai puţin de 100 de camere, firide, labirinturi şi cămăruţe ascunse. Misiunea lor era să încerce să găsească cel mai expresiv tablou din mulţimea de tablouri ce erau acolo şi să-l reproducă. Altă misiune era aceea de a reproduce prin pictură camera ce li s-a părut cea mai încărcată de romantism, plus că mai erau obligaţi şi la altceva : fetele trebuiau să împartă camera cu un băiat. Caroline îl alesese pe Albert, pe care-l şi plăcea.
      Aşa începuse aventura studenţilor din tabăra de pictură. Bineînţeles că ei erau de-a dreptul încântaţi de experienţa pe care o trăiau. Caroline şi Albert erau mai mereu cu un pas înaintea celorlalţi studenţi pentru că descopereau repede câte o ascunzătoare. Caroline avea simţul detectivului foarte dezvoltat, pe când Albert o completa prin faptul că putea face o schiţă a camerei sau a tablourilor foarte rapid.
      Într-o noapte, când cei doi nu aveau somn, plecaseră cu lanterne aprinse într-o nouă aventură. După ce parcurseseră o serie lungă de labirinturi întortocheate, dădură de o cameră decorată într-un stil renascentist. Caroline aprinse lumănările existente în sfetnice şi camera se dezvălui în toată splendoarea ei. Acolo, timpul părea că stătuse în loc, că nu se mai mişca nimic. Amândoi avuseseră impresia că acea cameră fusese a unei femei care avusese o iubire interzisă. Numeroase răvaşe de dragoste găsite prin cameră dovedeau acea supoziţie. Cei doi aflaseră că ea fusese de rang nobil iar el nu şi că trăiseră o poveste de dragoste toridă.
   ─ O poveste interzisă de dragoste ? întrebă el
   ─ Se pare că da.
   ─ Nu găsim şi nişte tablouri ?
      Căutară ei ce căutară şi nu găsiseră nimic. Erau dezamăgiţi amândoi.
   ─ Am crezut că poate găsim ceva ! zise ea.
   ─ Poate că ea sau el n-au vrut să se găsească nimic referitor la ei.
   ─ Aşa o fi.
      Caroline constată că Albert nu mai zicea nimic şi că se uita la ea. Îl privi şi ea la rândul ei. Un sentiment straniu pusese stăpânire pe cei doi şi se apropiară unul de altul. El o mângâie pe păr şi pe faţă şi o sărută. Buzele lor se contopră într-un sărut fin, ce se transformă într-unul torid. Mâinile lui începuseră să parcurgă traseul trupului lui Caroline. Se desprinseră amândoi din sărut şi realizară că o dorinţă nebună, aproape incontrolabilă de a face dragoste pusese stăpânire pe ei. Will o luă în braţe şi o purtă până la patul imens din acea cameră. Ajunşi în dreptul patului, hainele începură să cadă de pe ei     într-un morman nedefinit, undeva pe covor, iar el o lungi în pat. Mâinile lui cercetau avide fiecare centimetru din pielea ei, vrând să şi-o întipărească în minte. Trupurile lor se arcuiau în muzica dragostei ce-i unea în acele clipe...
      A doua zi, nimeni nu se miră că nu-i găsise pe cei doi în camerele lor, căci ştiau toţi cât de aventuroşi erau. Când cei doi se treziseră unul în braţele celuilalt, se pregătiră rapid să se alăture celor din grup şi să lase camera în aşa fel, încât să nu se cunoască ceva din cele petrecute în noaptea lor de amor. Amândoi conveniră să nu pomenească nimic despre acea cameră şi să uite evenimentele petrecute. Albert, în schimb, îi spusese că el este convins că nu va uita cele petrecute între ei. Nici Caroline nu avea să uite.
      Între timp, în tabăra lui William, studenţii care aleseseră tabăra militară, erau primiţi într-un veritabil regim militar. Primul lucru ce li se întâmplase fusese acela să fie raşi în cap, ca la armată. Îi preluase un comandant, care avea să fie şeful lor de instrucţie şi îi ordonă după înălţime. Apoi, în marş de stâng-drept, îi duse spre dormitorul lor comun, unde le dădu ordin ca într-o jumătate de oră să-şi pună lucrurile în dulapuri şi să-şi aranjeze paturile. În afară de William, Frank şi Gregory, care erau cei mai buni prieteni, nimeni nu luă în seamă ordinul dat, crezând că era doar de formă.
      Cei trei prieteni îşi aranjară paturile şi hainele în dulapuri, în timp ce ceilalţi stăteau tolăniţi pe pat. James Thompson, cel care-i preluase pe studenţi, instructorul lor în acea tabără, un tip solid, la vreo 35 de ani, intră înăuntru, în camera studennilor. Tot cei trei prieteni îl observară primii şi se aflau în poziţie de drepţi la marginea paturilor, ceilalţi ignorând total prezenţa lui James acolo. Acesta, văzând una ca asta, flueră puternic strigând :
   ─ Drepţi ! La marginea paturilor !
      Ceilalţi se supuseră, dar mai în pleaznă, mai în lene. James îi întrebă cum îi cheamă şi fiecare-şi spuse numele.
   ─ Dacă aveţi impresia că aceasta este o tabără obişnuită şi că totul se face în derâdere, vă înşeleaţi amarnic ! Aici toată lumea se comportă ca şi când ar fi în armată de-adevăratelea. Nu este nimic făcut în glumă, iar dacă asta aţi crezut când v-aţi înscris în tabără, o să aveţi de furcă cu mine. Să nu aud vociferări sau nemulţumiri din partea voastră, că va fi mai rău ! Soldaţi William, Frank şi Gregory ! pe loc repaos, stânga împrjur şi afară cu voi de-aci !
      Cei trei numiţi se supuseră, dar rămaseră afară, în spatele uşii ca să audă ce se întâmplă cu ceilalţi, rămaşi înăuntru.
   ─ Voi, ceilaţi ! îl auziră ei pe James. Faceţi-vă paturile cum trebuie ! Voi sta lângă voi până ce acestea ies perfect !
      Cei trei se îndepărtară.
   ─ Nu glumeşte, zise Greg.
   ─ Aşa este, remarcă Will.
   ─ Oare numai noi suntem disciplinaţi ? întrebă Frank
   ─ Nu. Cred că noi suntem mai gospodăroşi, concluzionă Greg.
      În timp ce cei trei ce fuseseră lăsaţi pe liber vizitau tabăra, înăuntru, în camera lor, colegii rămaşi fuseseră puşi la muncă. James nu-i slăbi până ce aceştia nu aranjară paturile aşa cum îi convenise lui. De-abia spre seară le dădu drumul, pentru ca aceştia să nu piardă masa. După cină se întoarseră cu toţii în cameră. Cei care fuseseră obligaţi să-şi facă de mai multe ori paturile erau rupţi de oboseală. Doar ce se schimbară la haine de seară şi se întinseră în paturile lor.
      A doua zi, la ora 5 dimineaţa, fuseseră treziţi în marş de fluier, în acelaşi marş se îmbrăcaseră, îşi făcuseră paturile şi fuseseră scoşi afară. James se prezentă pe nume celor şcoşi afară şi apoi intră din nou înăuntru, căci unii studenţi îl ignoraseră complet. Peste cei care-l ignoraseră, James aruncă o găleată de apă rece peste fiecare dintre ei, scoţându-i afară şi-n hainele de seară.
      Instrucţia începu în forţă, cu alergare în jurul taberei de vară, întinsă pe câteva sute de metrii buni, cu flotări şi duşuri nici prea reci, nici prea fierbinţi, după care le dădu drumul la masa de prânz şi-i lăsă în pace. După prânz, pe când aceştia se odihneau în camera lor, James aduse cu el un soldat, care căra cu el Constituţia SUA. Studenţii, cum îl văzuseră că intră înăuntru se puseră în poziţie de drepţi la capul patului. Probabil învăţaseră lecţia.
   ─ Aşa îmi place de voi ! îi lăudă James. Acum, faceţi bine şi luaţi câte-o carte de la colegul vostru ce le cară.
      Se conformă toată lumea.
   ─ Până mâine la ora 10 s-o ştiţi pe de rost ! Altfel, vă pedepsesc. Aţi înţeles ?
   ─ Da, să trăiţi.
      James împreună cu cel care adusese cărţile plecaseră. Bineînţeles, studenţii nu luară în seamă ceea ce le spusese instructorul. Numai Will, Frank şi Greg se apucară s-o citească. Ceilalţi, care-i vedeau atât de studioşi, îi ironizau, dar lor nu le păsa. A doua zi, la ora stabilită, James îi luă la întrebări. Nu ştiură răspunsurile decât cei trei.
   ─ Soldat Will, Greg şi Frank. Sunteţi scutiţi de orice instrucţie de aici înainte ! Aveţi liber ! Restul, urmaţi-mă !
      Colegii celor trei îl urmară pe James, iar acesta îi puse să intre în camera lor, să-şi ia periuţele de dinţi şi apoi să meargă cu el. Pedeapsa lor fusese să facă toaletele lună şi să frece chiuvetele cu periuţele de dinţi.

[Nefertiti]

                                54. Înapoi acasă din tabăre

      Experienţele din cele două tabere continuară nestingherite. Pe de-o parte, Caroline descoperise că-l iubeşte pe Albert, acesta o ceruse de soţie, iar ea acceptase, iar împreună dezlegaseră multe mistere ale castelului medieval unde fuseseră cazaţi. Cele mai frumoase tablori şi schiţe fuseseră ale lor. Pe de altă parte, William, împreună cu ai săi amici îşi continua experienţa militară, fiind un exemplu pentru ceilalţi colegi ai lor. Ceilalţi învăţaseră că dacă nu se implică, nu au de câştigat, ci numai de pierdut.
      În timp ce Caroline şi William îşi continuau experienţele, Anna şi Jack începuseră să comunice unul cu altul mult mai mult decât comunicaseră în trecut, să împartă şi bune şi rele, ea iertându-l în cele din urmă. Încurajată de Jack, Anna mai avusese mici expoziţii de sculptură şi începuse să-şi scrie memoriile.
      Ziua venirii lui Carol şi Will din tabere sosi şi Anna, împreună cu Jack se duseră la aeroport, s-o ia întâi pe Caroline, ce venea mai de vreme, apoi toţi trei să se ducă să-l ia şi pe William. Curând, Anna îşi zări fata. Aceasta venea însoţită de Albert. Anna îi făcu un semn lui Jack, acesta se uită la ea şi înţelese din privirile şi gesturile ei că fata ei avea un pretendent. Nimeni nu se miră prea mult din această pricină. Caroline îşi zări mama şi pe Jack şi se îndreptă spre ei..   
   ─ Bună mamă ! o salută ea.
   ─ Bine ai venit.
   ─ Bună, Jack ! mai zise.
   ─ Bine te-ai întors, îi răspunse acesta.
   ─ Trebuie să mergem să-l luăm şi pe Will, zise Anna. Ce este cu tânărul care te însoţea ?
   ─ Vă spun acasă.
   ─ Bine.
      Cei trei plecară spre locul de unde trebuia să fie luat William. Ajunseră la timp, căci autobuzul lui tocmai sosise. Când îl văzu aşa tuns scurt, Carol mai să nu-l recunoască, dar se duse la el spunându-i :
   ─ Salut ! Bine te-ai întors, frate !
   ─ Bine te-am găsit, surioară ! spuse el îmbrăţişând-o !
   ─ Bun venit, Will ! îl salută Anna.
   ─ Mulţumesc, mamă. Sper să-mi dai voie să-ţi spun aşa !
   ─ Sigur că da.
   ─ Bine te-am găsit, tată.
   ─ Văd că tabăra ţi-a priit. Ai venit schimbat !
   ─ Lasă-mă, că vă spun acasă prin ce-am trecut.
   ─ E de rău ?
   ─ Nu, surioară ! E chiar amuzant !
      Se urcară toţi în maşină şi se duseră spre casă. Ajunşi acasă, cei doi se duseră în camerele lor, se schimbară şi coborâră în sufrageria casei pentru a-şi povesti păţaniile. Caroline îşi povesti întâmplările din Franţa din castelul medieval, spunându-le despre Albert Morison, cel care o ceruse în căsătorie. Evitase cu subtilitate scena de amor dintre ei, dar se subânţelesese din ceea ce vorbise ea că cei doi fuseseră şi intimi.
   ─ Nu se poate ! Fata mea se mărită, zise Anna cu mirare.
   ─ Da mamă. Ai ceva împotrivă ?
   ─ Nu. Ce să am. Dacă vă iubiţi, aveţi binecuvântarea mea !
   ─ Mamă, mamă ! Surioara mea cea mică mi-a luat-o înainte ! o tachină Will.
   ─ Şi v-aţi decis când faceţi nunta ? întrebă Jack
   ─ Am decis să o facem până începem facultatea.
   ─ Aşa repede ?
   ─ Da.
   ─ Bine. Nu-ţi face griji. Ne ocupăm noi de toate !
   ─ Mulţumesc.
   ─ Şi tu, Will ? Cu ce te lauzi ?
      William se apucă să le povestească întâmplările taberei lui.
   ─ Şi vrei să spui că le-a servit câteo găleată de apă rece celor care l-au ignorat ?
   ─ Da.
   ─ Şi i-a pus să frece chiuvetele cu periuţele de dinţi ?
   ─ Da.
   ─ Doamne mare ! Şi care a fost de fapt experienţa ?
   ─ Am devenit toţi mai responsabili, mai maturi. Cred că mi-a prins bine, tată.
   ─ Mă bucur că aud asta !
   ─ Deci trei dintre voi aţi fost privilegiaţi !
   ─ E un fel de a spune. Instructorul james, a început să stea mult timp de vorbă cu noi şi să ne înveţe cu totul alte lucruri decât pe colegii noştrii. A fost frumos, dar şi benefic. Cei care erau la început indisciplinaţi, au devenit disciplinaţi. Cred că va fi un şoc pentru părinţii lor să-i vadă atât de schimbaţi !
   ─ Bine.
   ─ Dar să lăsăm asta. Când începem să ne ocupăm de nunta surioarei mele ?
      Anna şi Jack se priviră unul pe altul şi dădură din umeri, concluzionând totuşi că vor începe de a doua zi, ca să aibă şi ei timp să se relaxeze şi să se odihnească. Toţi erau conştienţi că aveau multe de făcut.

            55 Nunta Carolinei

      Aşa cum promiseseră, părinţii se ţinuseră de cuvânt. Mai întâi, Caroline îl sunase pe Albert să-l întrebe dacă şi-a anunţat părinţii de eveniment şi acesta îi spusese că da şi că părinţii lui abia aşteptau să-i cunoască pe ai ei. Urmase apoi o întâlnire protocolară a părinţilor lui Albert cu cei ai Carolinei. La acea întâlnire se puseseră la punct detalii referitoare la nuntă.
      În luna lui gustar, pregătirile de nuntă erau aproape terminate, căci urma să sosească marea zi. Anna şi Caroline se duseseră prin multe magazine până să găsească rochia potrivită pentru aceasta. O contribuţie uriaşă la alegerea rochiei şi-o dăduse William. În cele din urmă, ziua cea mare sosi.
      În camera Carolinei era agitaţie : domnişoara de onoare pe care aceasta şi-o alesese o ajuta cu îmbrăcatul, secondată de către Anna. Rochia Carolinei era foarte elegantă, dar în acelaşi timp şi simplă. Totul era perfect pentru o asemenea ocazie, dar parcă ceva lipsea. Pe când Jenifer, căci ea era domnişoara, şi Anna se gândeau ce anume lipsea, se auzi o bătaie în uşă.
   ─ Cine e ? întrebă Anna
   ─ Eu sunt, se auzi vocea lui Jack. Pot să intru ?
   ─ Sigur, zise Caroline.
      Jack intră şi rămase mut de uimire. Caroline pur şi simplu radia. Observă că doamnele din încăperea aceea erau triste.
   ─ Ce s-a întâmplat ?
   ─ Avem ceva albastru – jartiera; ceva de împrumut este geanta de la Jenifer, ceva nou este rochia de mireasă pe care chiar William a ales-o, dar parcă lipseşte ceva.
   ─ Lipseşte ceva vechi. Îmi dai voie ?
   ─ Da.
      Jack se apropie de Caroline şi deschise o cutie.
   ─ Acest set a fost purtat de mama mea. Mi-ar face plăcere să-l porţi tu!
   ─ Mulţumesc. Sunt superbe. Mamă, mă ajuţi să le pun ?
   ─ Sigur că da.
      Un colier, o brăţară şi nişte cercei fini erau setul lui Jack pentru Caroline.
   ─ Pot să rămân cu Jack ?
   ─ Sigur. Să ieşim, Jenifer.
      Cele două ieşiră.
   ─ Pot să te rog ceva ? întrebă Carol.
   ─ Sigur.
   ─ Vrei să mă conduci tu spre altar... tată ?
      Jack se emoţionă şi chiar plânse.
   ─ E o onoare pentru mine, dar eşti sigură ?
   ─ Sunt foarte sigură. In fond, acum nu am decât un singur tată şi acela eşti tu.
   ─ Mulţumesc, fiica mea. E plăcut să-ţi spun aşa.
   ─ Şi pentru mine !
      Jack ieşi din încăpere, apoi Jenifer cu Anna intrară pentru machiaj şi coafură.
   ─ Mamă, l-am rugat pe tata să mă ducă la altar.
   ─ I-ai zis tată !
   ─ Da.
   ─ Mă bucur pentru el. Îşi dorea tare mult asta.
   ─ Mi-am dat seama. Dar am şi vrut să-i spun tată acum, când este un moment atât de special pentru mine !
   ─ Bine. Acum, să ne grăbim, nu vrem să întârziem.
      Caroline fusese coafată şi machiată, apoi ieşi din cameră, unde o aştepta Jack. Era mândru de ea. Arăta ca o zână în ochii lui în acele momente. Emoţionat, îi oferi braţul şi amândoi coborâră scările de la etajul casei, la parterul acesteia, unde era William, care aştepta să deschidă uşa pentru a porni cu toţii spre biserica unde se ţinea ceremonia nunţii.
      În cele din urmă ajunseră la biserică, iar Anna se duse înăuntru, dând semnalul de începere. Jenifer intră prima, iar după ea Jack împreună cu Caroline. Urmănd amândoi marşul miresei se îndreptară spre altar, unde aştepta Albert, îmbrăcat în costum alb. Jack parcă vedea în faţa ochilor lui scena nunţii lui cu Anna. Îşi încredinţă fiica bărbatului ce urma să-i devină soţ şi apoi ceremonia începu în linişte. Şi Anna şi Jack plânseseră de emoţie, de bucurie când slujba se termină, iar tinerii se urcară în maşina ce avea să-i ducă acasă la Anna şi Jack pentru a se schimba şi a pleca în săptămâna lor de miere.
      Petrecere nu făceau. După ce Caroline plecă în săptămâna de miere împreună cu Albert, cei doi rămaseră doar cu William. Acesta se ducea foarte des pe la prietenii lui, aşa că un sentiment straniu de singurătate pusese stăpânire pe Anna şi Jack.
   ─ Fetiţa noastră s-a făcut mare, îi zise ea lui Jack într-o seară.
   ─ Aşa este. Mâine-poimâine auzim şi despre William.
   ─ Dacă pleacă şi el, o să rămânem singuri în toată casa asta mare.
   ─ Apropo, te-ai gândit ce cadou îi facem fetei noastre, acum că s-a dus la casa ei ?
   ─ M-am gândit să-i luăm o casă. De fapt, am câteva în vizor. Mergem mâine să le vedem ?
   ─ Sigur că mergem.

[Sharra Naght]

ce frumos!ce frumos!Bravo!BRAVOOO!! Am citit TOT vreau si urmatorul capitol please!!!!!!!!

[Nefertiti]

                         56. Specializarea lui William


      Cât cei doi tineri însurăţei stătuseră în luna de miere, Anna şi Jack se duseră să caute o casă pentru ei. Dintre cele pe care Jack le avusese în vizor, una le plăcuse la amândoi şi o achiziţionară pe aceea. Caroline şi Albert se întoarseră din săptămâna lor de miere la părinţii ei. Sărbătoriseră în familie evenimentul şi apoi Anna le zise :
   ─ Pentru că sunteţi la începutul căsniciei voastre, eu şi Jack, v-am luat o casă care să fie numai a voastră. Sper să vă placă şi vouă ce-am ales noi.
   ─ Mulţumesc, mamă, zise Carol. Sigur ne va plăcea.
   ─ Mergem s-o vedeţi ? întrebă Jack
   ─ Sigur că da, spuse Albert
      Cei patru, căci William era plecat, merseră la casa cumpărată. Şi lui Albert şi Carolinei le plăcuse casa, iar cei doi părinţi fuseseră mulţumiţi sufleteşte că putuseră să facă ceva pentru ei. Părinţii lui Albert, când aflară vestea, se angajaseră să le utileze şi să le mobileze casa cu ceea ce îşi vor alege ei.
      Curând, cursurile universitare reîncepură. Anna renunţase la predat, ocupându-se mai mult de sculpturile ei şi de scrierea memoriilor. Fiind ocupată cu realizarea de expoziţii când pentru ea, când pentru fiica ei, nici nu realiză când trecu anul universitar. Împreună cu Jack, se pregătea pentru a participa la festivitatea de înmânare a diplomelor pentru cei din grupa lui William. Caroline trecuse şi ea în ultimul an şi era mare prilej de sărbătoare în casa Bradley-Austen.
      Anna, Jack, Caroline şi Albert, îmbrăcaţi elegant, ajunseră în campusul universitar. Pe terenul de fotbal, fuseseră amenajate scaune pentru părinţi şi o scenă pentru absolvenţi. Profesorii universitari, în frunte cu directorul universităţii şi decanii facultăţilor, îşi aşteptau studenţii, care stăteau în primele rânduri.
      Mai întâi, luă cuvântul directorul universităţii şi apoi decanii care îşi premiară cei mai buni studeţi. William primi şi el o diplomă de excelenţă, căci terminase primul din grupa sa şi i se înmână şi diploma de facultate. Anna şi Jack erau mândrii de el. După ceremonie, toţi cinci plecară spre casă, unde sărşătoriră evenimentul.
   ─ Mamă, zise Will.
   ─ Da ?
   ─ Vreu să mă înscriu la specializare. M-a fascinat un curs despre pietre preţioase şi vreau să mă specializez pe aşa ceva.
   ─ Eşti sigur ? întrebă Jack
   ─ Foarte.
   ─ Atunci nu văd ce te-ar împiedica.
   ─ Tată, mamă, zise Carol. Eu şi Albert avem o veste pentru voi.
   ─ Da ? Care ?
   ─ În curând, o să fiţi bunici !
   ─ Bunici ? Carol, aştepţi un copil ?
   ─ Gemeni. Acum două luni am aflat.
   ─ De ce aşa târziu ?
   ─ Nu a avut niciun fel de simptome, zise Albert. S-a simţit foarte obosită într-o zi şi la insistenţele mele am mers împreună la doctor. Atunci am aflat.
   ─ Ce bucurie ! zise Anna
   ─ Ura ! exclamă William. O să fiu unchi. Bravo, surioară !
   ─ Mulţumesc. Abia aştept !
   ─ Şi noi. Vrem doar să fie sănătoşi.
      Petrecerea în familie continuă, cu noi planuri. La o săptămână, William începu cursurile de specializare dorite. Când William termină cursurile era deja unchi, căci Carol născuse gemeni, băieţi. Pentru Anna şi Jack începea o nouă etapă a vieţii lor. Venirea pe lume a gemenilor fusese un prilej de sărbătoare, de bucurie generală, dublată de faptul că William anunţase că primise diploma de specializare. El urma să plece la o expoziţie de pietre preţioase.

            57. Magazinul lui Will

      Pentru că avea mare încredere în mama lui, o rugă pe aceasta să-l însoţească la expoziţie, lucru pe care Anna îl acceptase cu bucurie. Se simţise onorată că fiul ei o invită la un astfel de eveniment. Când Will o anunţase şi că evenimentul avea să aibă loc în Germania, Anna abia aştepta să plece.
      Jack rămase acasâ, să se ocupe cu găsirea unui cămin bun pentru gemenii lui Carol. Cei doi, mamă şi fiu, plecară cu un avion spre New York, apoi schimbară cursa spre Berlin. Ajunseră amândoi târziu, noaptea şi se cazară la un hotel. Expoziţia pietrelor avea să se ţină peste trei zile, timp suficient pentru ca Anna să-i arate lui William câte ceva în Germania.
      William, abia aştepta să afle mai multe despre ţara natală a mamei lui. Mai multe decât faptul că fusese Germania Hitleristă, cum o numeau unii americani încă. A doua zi, după micul de jun, amândoi plecară din Berlin spre Dortmund, oraşul Annei. Acolo, ea se duse la casa soţilor Doneck. Era conştientă că trecuseră mulţi ani şi că poate nu-i va mai găsi în viaţă, dar spera ca cel puţin Eliza să mai locuiască în vechea casă. Ajunseră amândoi la acea casă şi Anna sună la uşă. O adolescentă de vreo 17 ani, cu păr lung şi blond şi ochi albaştrii îi deschise uşa.
   ─ Bună ziua, zise Anna pe germană.
   ─ Bună ziua. Căutaţi pe cineva ?
   ─ Da. Poate puteţi să mă ajutaţi.
   ─ Intraţi, vă rog.
      Amândoi o urmară pe acea adolescentă, care-i conduse în sufrageria casei.
   ─ Aşteptaţi s-o chem pe mama.
   ─ Bine.
      Peste câteva momente, o femeie, însoţită de aceeaşi adolescentă îşi făcu apariţia. În ciuda vârstei, a chipului schimbat şi maturizat, Anna o recunoscu pe Eliza.
   ─ Fiica mea mi-a spus că vreţi să găsiţi pe cineva.
   ─ Deja am găsit, Eliza, zise Anna pe engleză de data aceea.
   ─ Anna ? zise ea uimită.
   ─ Chiar ea !
   ─ Anna ! Ce bucurie ! zise aceasta îmbrăţişând-o. Ţi-o prezint pe fata mea, Carla.
   ─ Ne-am cunoscut.
   ─ Ea e Anna. Ţi-am vorbit despre ea.
   ─ Îmi pare bine să te cunosc. Urmăresc toate expoziţiile televizate organizate de dumneavoastră. Vreau să dau la Arte Plastice după liceu.
   ─ Hm ! Mă bucur. Te-ai schimbat, Eliza !
   ─ Şi tu, Anna.
   ─ El este William, fiul lui Jack. Eu şi Jack ne-am recăsătorit.
   ─ O ! Ai multe să-mi povesteşti !
      Cele două, la o cafea, depănară amintiri, Anna vorbindu-i de viaţa ei pe scurt. Află de la Eliza că soţii Doneck se prăpădiseră.
   ─ I-ai dus la vechiul cimitir ?
   ─ Da. S-a mai extins puţin.
   ─ O să trec şi pe-acolo !
   ─ Mă bucur că te-am văzut, Anna.
   ─ Şi eu, Eliza. Mergem, Will ?
   ─ Da, mamă. Mulţumim de ospitalitate.
   ─ Cu plăcere.
      Cei doi părăsiră casa, iar Anna trcu prin pia flori. Urmând indicaţiile Elizei, ajunse la mormântul soţilor Doneck. Erau înmormântaţi unul lângă celălalt. Puse buchete de flori la amândouă şi apoi se duse spre mormântul lui Franz. Nu mai era la fel de îngrijit ca ultima dată când fusese la el. Puse buchetul de flori şi zise :
   ─ El era Franz. A fost primul meu logodnic.
   ─ Mi-a spus tata.
   ─ Ce ţi-a mai spus ?
   ─ Stăm mult de vorbă. Mi-a spus mai multe lucruri, dar nu ştiu tot. Ştiu că a murit într-un accident.
   ─ Aşa este. Acum, să mergem la mama mea.
      Ajunseră şi la mormântul mamei ei.
   ─ Crezi că mama ta e liniştită acolo unde e ?
   ─ Nu ştiu, Will. Îmi place să cred că da. În fond, părinţii sunt mulţumiţi când copiilor le este bine.
   ─ Aşa este. Mergem ?
   ─ Da.
   ─ Vreau să-ţi spun ceva.
   ─ Te ascult.
   ─ Să ştii că vreau să-mi deschid un atelier de design de bijuterii, iar cele mai frumoase lucrări să le expun într-un magazin. Crezi că este o idee bună ?
   ─ Te pot ajuta la prima expoziţie. Cunosc foarte multă lume care ar veni numai pentru că fac eu invitaţia. Poate că cineva se va găsi care să-ţi ducă visul până la capăt, să te susţină pe mai departe.
   ─ Anna ?
   ─ Da ?
   ─ Niciodată nu mi-aş dori o mamă mai bună decât tine !
   ─ Mulţumesc.
      Cei doi se întoarseră în Berlin, la hotel, unde se odihniră, iar în ziua următoare participară la expoziţie. Fusese o expoziţie minunată şi educativă. Când se întoarseră acasă, Anna îi împărtăşi visul lui Will şi lui Jack, iar acesta fusese de acord să ajute. Când Will se hotărî să-şi deschidă atelierul, Anna şi Jack îi căutară cel mai bun amplasament şi apoi Anna se ocupă de invitaţii.
      Magazinul lui Will se nmea „Fascinantele pietre” şi se bucurase de un real
succes.

[Sharra Naght]

ZIPPY e fffff frumos!Oooo....gemeni si Fascinantele Pietre.....fff COOOOOL pls ai putea pune urmatorul capitol plsss 

[Nefertiti]

ZIPPY e fffff frumos!Oooo....gemeni si Fascinantele Pietre.....fff COOOOOL pls ai putea pune urmatorul capitol plsss 

Iata ceea ce ai cerut.

                                 58. Gemenii

      Odată cu magazinul său, William se lană în afaceri. Nu făcea afaceri periculoase cu pietre preţioase, ci avea un furnizor, care i le procura, iar el le dădea la prelucrat şi şlefuit. Bijuteriile lui Will ajunseseră să fie unele dintre cele mai căutate. Lunile trecură şi Anna primi un telefon de la fata ei Carol.
      Albert se angajase şi era plecat din Los Angeles cu afacerile lui, iar lui Carol îi venise sorocul să nască şi dădu telefon la mama ai.
   ─ Mamă !
   ─ Carol !
   ─ Vino până la mine. Sunt singură şi cred că mi s-a rupt apa.
   ─ Stai calmă şi liniştită. Iau un taxi şi într-o clipă sunt acolo. Pregăteşte-ţi dacă poţi cele trebuincioase pentru maternitate.
   ─ Le am lângă mine.
      Anna comandă un taximetru şi-i dădu telefon lui Jack, ce era plecat la magazinul lui Will ca să-l ajute cu ceva.
   ─ Jack ?
   ─ Da, Anna.
   ─ Spune-i lui Will să lase treburile şi să-l găsească pe Albert. Carol se pare că va naşte. Eu sunt în drum spre ea.
   ─ Da, Anna. O să venim şi noi la spital.
   ─ S-a întâmplat ceva cu mama ?
   ─ Nu, Will. Sora ta naşte.
   ─ Să-l anunţăm pe Albert.
      Cei doi îl anunţară pe Albert, apoi luară calea maternităţii, unde Anna deja ajunsese împreună cu fiica ei. Caroline fusese preluată imediat şi dusă deja în sala de naştere, căci contracţiile erau foarte dese şi supărătoare. Anna rămăsese pe hol şi curând veniseră şi Jack cu Will.
   ─ Albert ?
   ─ L-am anunţat. Va încerca să vină şi el la timp, dar ştii cum e cu traficul la ora asta a prânzului.
   ─ Da, aşa este.
   ─ Carol ?
   ─ A fost dusă la sală.
      Cei trei rămaseră pe coridor. Între timp, reuşi să apară şi Albert. Peste alte câteva momante veni şi doctorul.
   ─ Cine este Albert Morris ?
   ─ Eu.
   ─ Felicitări. Şi mama şi gemenii sunt bine.
   ─ Mulţumim.
   ─ Te poţi duce s-o vezi.
      Albert plecă.
   ─ Au fost complicaţii ? întrebă Anna
   ─ Nu. Noroc că gemenii nu erau în coborâre, că am reuşit să-i facem cezariană. Era mai indicat.
   ─ Deci, torul e bine.
   ─ Sunteţi mama ei ?
   ─ Da.
   ─ Staţi liniştită. Totul este bine !
   ─ Mulţumesc.
      Doctorul plecă.
   ─ Erai neliniştită mamă ?
   ─ Da, puţin, dar mi-a trecut.
   ─ Haideţi şi voi să-i vedeţi, strigă Albert la ei.
      Merseră cu toţii s-o vadă pe Carol şi pe gemeni. Anna îşi aminti de emoţia pe care o trăise ea când o adusese pe Carol pe lume şi plânse.
   ─ Mamă, am decis ca pe primul geamăn scos să-l numim Mark, ca pe tata, iar pe-al doilea Jack, ca pe tata de-acum.
      Jack plânse. Încă o bucurie din partea fiicei lui.
   ─ Bine. Cum vreţi voi, zise Anna.
      Mai rămaseră o vreme acolo şi apoi se retraseră cu toţii pentru ca gemenii împreună cu mama lor să se poată odihni. Se duseră cu toţii spre casa lor, unde vorbiră despre această nouă din viaţa lor. Acum, Anna şi Jack erau bunici !

      
               59. Probleme


      Caroline se întoarse acasă de la maternitate şi Anna îşi intră în rolul de bunică, ajutându-şi fata cu gemenii. Între timp, William începea să prospere. Angajase o secretară pe nume Susan Carter şi un nou ucenic. Era o ea şi se numea Cathy Johnson. Cele două angajate se descurcau foarte bine, Cathy prinzând repede ceea ce avea de făcut. Lucrările ieşite din mâinile lui Cathy erau deosebite, fine, elegante, bine şlefuite, având cele mai diverse forme.
      Cathy era o tânără înaltă, cu păr lung roşcat şi ochi verzi. Mereu se ducea şi-l întreba pe William despre lucrările ei şi se îndrăgostise, în secret, de acesta. Lui Will nu-i stătea capul la aşa ceva încă. Cealaltă, Susan era mai mică de statură decât Cathy şi avea un păr lung, blond şi ochi albaştrii. Era un fel de om bun la toate şi William o aprecia foarte mult pentru felul ei ordonat şi metodic. Şi ea-l plăcea pe Will, dar era mai timidă din fire şi-şi ascundea sentimentele. Cathy, în schimb, nu se ferea să-i facă lui Will curte.
      Văzând ea că încercările ei de a fi băgată în seamă, de a fi apreciată dădeau greş nu pentru că era ea de vină sau altcineva, ci pentru că Will era prea ocupat în ultima vreme ca să realizeze ceea ce se petrece în jurul său, deveni mai supărăcioasă. Când vedea uneori că şeful ei o lăuda pe Susan, Cathy începu s-o privească pe aceasta cu ca pe un duşman.
      Zilele treceau, afacerea lui William sporea şi lui nici prin cap nu-i trecea că îl paşte o răzbunare. Cathy, nu era chiar genul de persoană care să se lase păgubaşă când ceva nu-i mergea. Ea vroia totul pentru sine, credea că totul i se cuvine ei şi plăcnuia în secret să-l distrugă pe William, dacă acesta continua să nu-i acorde atenţie. Susan, în schimb, era foarte inteligentă şi observase comportamentul schimbat al lui Cathy şi începuse să facă cercetări, însă nu descoperise nimic. Intuiţia ei îi spunea că se pregăteşte ceva.
      Într-o zi, William era plecat la o şedinţă, urmând să vină după amiaza la birou. Cathy pregătea răzbunarea. Presimţind că se va întâmpla ceva rău, Susan, îi rugă pe câţiva angajaţi să plece acasă, iar celorlalţi le dădu ea drumul. Într-o plasă specială, ea reuşi să pună cele mai valoroase lucrări din atelier şi apoi se duse s-o caute pe Cathy. Aceasta era undeva la subsolul clădirii, înconjurată de butoaie cu benzină.
   ─ Ce vrei să faci, Cathy ? întrebă Susan când o găsi.
   ─ Ceea ce se vede. O să dau foc la clădirea asta şi la atelierul ăsta.
   ─ De ce ? Ce s-a întâmplat ? hai să vorbim ! Poate rezolvăm ceva.
   ─ Să vorbesc cu tine ? Favorita şefului ? Ca să mă pârăşti ? Nu eşti tu aceea căreia şeful îi spune : „Bravo, Susan !”, „Foarte bine, Susan !” ? Mie îmi zice numai „E bine, Cathy ! Faci progrese !”
   ─ Cathy, ţi se pare ! Domnul Bradley-Austen este foarte ocupat. Ne laudă pe-amândouă în acelaşi fel !
   ─ Ia te uite la ea ! Îi spune „domnul” !
   ─ Cum ai vrea să-i spun ?
   ─ Lasă, că ştiu eu că-ţi place de el !
   ─ Cine ţi-a spus ţie una ca asta ?
   ─ Nu trebuia să-mi spună nimani ! E cât se poate de evident !
   ─ Cathy, nu-i adevărat !
   ─ Parşivilor, strigă ea, aruncând un chibrit aprins pe jos.
      O puternică explozie se auzi, chiar în momentul în care patrula de pompieri trecea prin zonă. Maşina patrulei se opri, sună la poliţie şi salvare. William terminase şedinţa şi, în maşina ce fusese a tatălui lui şi care era a sa acum, se îndrepta spre birou, când văzu un fum negru şi o mulţime de maşini oprite. Realiză că fumul nu avea de unde să vină, decât de la atelierul şi magazinul său. Opri maşina şi înaintă până la banda galbenă de restricţie.
   ─ Ce s-a întâmplat ? întrebă el un poliţist care veghea să nu treacă nimeni.
   ─ O explozie. Se pare că sunt persoane înăuntru.
   ─ Daţi-mi voie să trec. Este magazinul meu.
   ─ Treceţi, domnule.
      Ajuns mai aproape, văzu coşmarul : flăcări uriaşe se ridicau ameninţător, iar pompierii încercau să le stingă cât mai repede ca să nu producă multe pagube în jur. Un pompier, îmbrăcat în echipament special, ieşi cu un corp pe braţe. Avea arsuri grave. Will o recunoscu pe Susan, secretara sa şi se apropie rapid de targa unde aceasta fusese lăsată.
   ─ Susan ! Eşti bine ?
   ─ Îmi pare rău, îngână aceasta leşinând.
   ─ O cunoaşteţi ? întrebă doctorul ce se ocupa de ea.
   ─ Da. E an... se opri brusc.
   ─ E ?... zise doctorul
   ─ Logodnica mea ! zise el.
   ─ Atunci urcaţi în ambulanţă.
      Cei doi urcară în ambulanţă, îndreptându-se spre spital, în vreme ce, în urma lor, focul era stins. Cathy nu supravieţuise, căci fusese prima afectată de explozie.

[Sharra Naght]

 :shock:EXPLOZIE? NUUUUUU....... AI SI URMATORUL CAPITOL FACUT?

[Jane]

pfoaa..cate s-au intamplat de cand am fost eu busy
gemeni?! cooool
wtf..explozie?pff..ce naspa ca nu a supravietuit..mai..da' cate se intampla intrun singur capitol

[Nefertiti]

                      60. Mărturisirea lui Susan

      Ambulanţa ajunse la spital, unde Susan fusese preluată imediat şi dusă în sala de operaţii. Suferise arsuri ce cereau îngrijire urgentă. Will îşi sună părinţii spunându-le ce s-a întâmplat. Anna vroise să vină lângă el, dar Will îi spuse că se descurcă singur. O rugă să afle dacă poate da de părinţii lui Susan sau rude ale ei pe care să le anunţe, iar pe tatăl lui, îl rugase să sune el pe cei câţiva angajaţi să nu mai vină câteva zile la muncă, dar să nu le spună ceea ce se întâmplase.
      Îngrijirile Susanei durară câteva ore bune, dar doctorul îl anunţase pe William, că pericolul trecuse şi că este la salonul 155. Acesta se duse la salonul ei. Se simţea răspunzător pentru ceea ce i se întâmplase, cu toate că nu ştia ce anume se întâmplase de fapt. Faţa ei nu fusese afectată, iar restul corpului, afectat de arsuri avea să se vindece, iar cicatrici nu aveau cum să rămână. Will îşi luă un scaun şi se aşeză lângă patul ei. Susan se trezi.
   ─ Îmi pare rău, domnule.
   ─ Nu vorbi, Susan. Odihneşte-te acum. O lăsă să se odihnească şi el plecă din spital.
      William se duse să-şi recupereze maşina şi văzu că atelierul său era ruinat. Era decis să-l refacă, chiar dacă arsese. Se urcă în maşină şi se duse acasă. Anna îl anunţă că nu reuşise să afle nimic, iar Jack că făcuse anunţul.
   ─ Le-am spus angajaţilor că le dai câteva zile libere, zise el. Am făcut bine ?
   ─ Da, ai procedat bine.
   ─ Ce s-a întâmplat ? întrebă Anna
   ─ Pot sta de vorbă numai cu tine, mamă ?
   ─ Da. Hai să mergem în camera ta.
      Urcară amândoi şi William îi povesti ceea ce ştia el.
   ─ Ţii la fata asta, Susan, nu-i aşa ?
   ─ Da. Cred că da, zise el ştergându-şi lacrimile
   ─ Eu cred că trebuie să cauţi înauntrul tău. Poate vei descoperi că ţii într-un fel special la ea. Acum, odihneşte-te ! Eu şi tata ne vom ocupa să-ţi găsim alt loc de atelier. Acolo nu te mai duci !
   ─ Bine, mamă !
      Anna ieşi din cameră lăsându-l să se odihnească.
   ─ Ce s-a întâmplat ?
   ─ Fiul nostru s-a maturizat. Cred că este îndrăgostit, dar nu-şi dă seama încă.
   ─ E bine ?
   ─ Se odihneşte.
      A doua zi, Will se duse din nou la spital. O găsi pe Susan trează, cu moralul ceva mai ridicat.
   ─ Bună Susan, zise el.
   ─ Bună ziua, domnule !
   ─ Să lăsăm politeţurile. Spune-mi William sau Will. Ţi-am adus flori.
   ─ Mulţumesc.
      William le lăsă pe o masă şi când veni o asistentă, o rugă să le pună într-o vază.
   ─ Ce s-a întâmplat, Susan ?
   ─ E vorba despre Cathy, domnule. Am găsit-o la subsolul clădirii cu nişte butoaie pline cu benzină. Spunea că ei nu-i acordaţi atenţie, că îmi acordaţi mie toată atenţia dumneavoastră. Spunea că dacă nu va căpăta atenţie va face ceva care s-o aducă în atenţia dumneavoastră.
   ─ Spune-mi „tu”, pentru numele lui Dumnezeu !
   ─ O să încerc. Cred că te plăcea foarte mult şi credea că eu sunt rivala ei. Am încercat să-i spun că i se pare, că ne tratezi pe-amândouă la fel. Am încercat s-o opresc, dar nu am putut, zise ea începând să plângă.
      William se aşeză pe marginea patului şi cu delicateţe, o luă pe Susan în braţele sale. Mama sa avusese dreptate. După ce Anna plecase din cameră, William nu adormise imediat. Se gândise multă vreme la ceea ce-i spusese mama lui. Nu înţelesese ce anume vroise să spună Anna când îi spusese să caute cu atenţie şi poate va descoperi ceva nou. Stând însă în patul său, în mintea lui năvăliseră imagini despre Susan. Cum ea era mereu acolo unde trebuia, fără ca el să-i ceară asta. Observase atitudinea lui Cathy, pe care o considera obositoare şi-şi dăduse seama că aceasta-l plăcea, dar nu vroise să recunoască. Îşi amintise de unele momente în care o privise pe Susan minute întregi fără un motiv anume, că ea fusese cea care-l sprijinise foarte mult şi descoperi cu surpriză că se îndrăgostise. Da, se îndrăgostise de Susan pe nesimţite şi fusese necesar ca mama lui, printr-un simplu îndemn să-i deschidă ochii.
      Susan era ceea ce-i trebuia lui William : o fire liniştită, inteligentă, nu prea vorbăreaţă din fire. O extensie a lui, o parte a lui lipsă. Era cea care-l completa pe el în mod armonios.
   ─ Nu mai plânge, Susan, îi spuse el, dându-i drumul. Să uităm ceea ce-a fost. Vom vedea de-acum încolo ce vom face.
   ─ Am presimţit că ceva rău urma să se întâmple şi mi-am asumat răspunderea să le dau drumul angajaţilor. L-am rugat pe unul dintre ei să ia un săculeţ, unde am pus nişte piese valoroase şi să plece cu toţii, apoi am găsit-o pe Cathy şi restul îl ştiţi.
   ─ Te-ai preocupat de integritatea angajaţilor mei şi să nu se piardă chiar toată munca ?
   ─ Da. Ştiu că nu am procedat corect, darm-am gândit că...
   ─ Incetează să mai gândeşti pentru alţii, Susan. Puteai să-ţi pierzi viaţa. La asta nu te-ai gândit ?
   ─ În acele momente nu prea mai conta.
      William rămase surprins. Nu mai zise nimic.

            61. Căsătoria lui William

      Susan se recuperă frumos şi chiar repede. Când doctorii îi făcuseră externarea, aceasta iar se gândise la alţii, mai puţin la ea şi plecase din spital singură, cu un taximetru spre casa ei. Când Will se dusese s-o viziteze, acesta aflase că ea fusese externată. Afacerea lui William se pusese din nou pe roate, în altă locaţie şi cu ajutorul bijuteriilor salvate de Susan, acesta prosperase. Oamenii săi aflaseră până la urmă adevăratul motiv pentru care fuseseră lăsaţi pe liber. William, îi plăti pentru zilele libere ca şi când ei ar fi muncit. Pentru asta, angajaţii săi îl apreciau foarte mult şi erau foarte loiali.
      Will descoperise că o iubea pe Susan cu fiecare zi ce trecea tot mai mult şi fusese şocat că nu-l anunţase că iese din spital. În week-end, el cumpără un imens buchet de crini albi şi se duse la adresa lui Susan, căci aflase unde stă. Era decis să nu o piardă şi cumpărase şi un inel de logodnă. Avea să meargă la risc. Ajunse în faţa uşii ei şi sună.
      Susan se miră, căci locuia singură şi nu aştepta pe nimeni la ea în acea zi. Deschise totuşi uşa şi se trezi în faţa ei cu un buchet de crini.
   ─ Da ? spuse ea surprinsă.
   ─ Livrare specială pentru domnişoara Carter, îl auzi ea pe Will.
   ─ Intraţi, vă rog.
      William intră în holul casei şi-i dădu buchetul Susanei.
   ─ Văd că nu-mi spui „tu” încă !
   ─ Să mergem în sufragerie.
      El o lăsă pe ea prima ca să-i arate drumul şi o urmă îndeaproape. Ajunseră în sufragerie şi ea-l invită să ia loc.
   ─ Fugi de mine ?
   ─ Nu înţeleg întrebarea.
   ─ Ai plecat din spital fără să mă anunţi.
   ─ Da, n-am vrut să vă derajnez.
   ─ Susan, să ştii că m-am mutat la alt atelier şi magazin. Părinţii mei mi-au găsit locul potrivit. Angajaţii s-au întors la munca lor şi datorită pieselor salvate de tine, am reuşit să ne relansăm. Te aştept şi pe tine să te întorci.
   ─ Eu nu cred că mă mai întorc.
   ─ De ce ?
   ─ Pentru că dacă nu eram eu, nu s-ar fi întâmplat nenorocirea cu fostul atelier şi magazin.
   ─ Crezi că aş fi fost fericit împreună cu ea ?
      Susan făcu nişte ochi mari.
   ─ Se pare că iarăşi decizi tu ce-i mai bine pentru alţii, în loc să laşi lucrurile să decurgă în mod firesc. Eu cred că te-ai îndrăgostit de mine, dar ţi-e ruşine să recunoşti sau ţi-e prea frică !
   ─ Domnule...
   ─ Lasă-mă să vorbesc. Ai fost alături de mine în momentele cele mai potrivite. Cathy se cerea lângă mine. Îmi invada spaţiul, teritoriul, mă sufoca de-a dreptul, dar tu ai reuşit mai mult decât ea. ai reuşit să-mi arăţi pe viu concepţia pe care o aveam eu despre dragoste. Pentru mine, dragostea nu înseamnă invadare, sufocare, marcarea teritoriului. Înseamnă doze mici de respect. Lucruri banale pe care le făceai tu, mi-au arătat că-mi ofereai dragoste. Când eram trist, îmi spuneai că mâine va fi mai bine. Dacă eram obosit şi nu voriam să fu deranjat, făceai în aşa fel, încât să nu fiu deranjat de nimeni. Dacă mă vedeai somnoros, îmi dădeai o cafea caldă ca să-mi revin.
        Faci în aşa fel, încât mă completezi. Nu mă simţeam bine în prezenţa lui Cathy, dar o acceptam pentru ca să n-o jignesc, dar începusem deja să ţin la tine. M-am îndrăgostit de tine Susan şi am decoperit asta într-o zi când ai fost lângă mine. Aveam mare nevoie de suport moral în acea zi şi tu mi l-ai oferit. Nu am vrut să recunosc că mă îndrăgostisem de tine, dar mama m-a asfătuit să caut în interiorul meu şi să văd ce pot descoperi. Pot să-ţi spun că te-am descoperit pe tine, Susan. Aşa că, acestea fiind spuse, eu îţi pun cutia asta pe masă.
      William scoase cutia în care se afla inelul de logodnă şi o puse acolo unde zisese.
   ─ Dacă te întrebi ce este înăuntru ei, continuă el, este un inel de logodnă. Eu sunt decis să nu te pierd şi vreau să fii soţia mea. Dacă tu consideri că nu eşti încă pregătită pentru asta, atunci rămâne să mă anunţi, zise el ridicându-se. Decizia îţi aparţine, Susan, spuse el dând să plece din sufragerie.
   ─ Stai ! zise ea.
      El se opri brusc din drumul lui
   ─ Nu pleca. Nu mă aşteptam la asemenea cuvinte din partea ta. Îţi mărturisesc că şi eu te iubeam. Te iubesc înccă, dar am considerat de cuviinţă să nu-ţi spun, pentru că te vedeam împreună cu ea şi credeam c-o preferi. Mi-ar place tare mult să-ţi fiu soţie.
   ─ Eşti sigură Susan ? Nu vreau să regreţi mai târziu.
   ─ Nu voi regreta.
      El se apropie de ea şi deschise cutia punându-i inelul de logodnă pe deget, apoi o îmbrăţişă tandru. Deciseră amândoi să meargă la părinţii lui ca să le spună vestea. Jack şi Anna o primiră cu braţele deschise. Cu mare surpriză, Anna află că ea era o rudă îndepărtată a Cassandrei, că aceasta nu mai era şi că locul unde odinioară fusese „Lumea Cassandrei” devenise „Phoenix”, cea mai renumită casă specializată în casting. Organizarea nunţilor era pasiunea fiicei Cassandrei şi a nepoatei acesteia. Mai aflase că Susan rămăsese de curând fără părinţi şi că se descurcase singură, drept urmare deveniseră rapid prietene.
      Caroline, Anna şi Jack se ocupară de toată nunta, iar ceremonia fusese una restrânsă, intimă, unde totul se petrecuse în familie. Ca şi la Caroline, tot părinţii le dăruiră o casă. William era de acum, un bărbat însurat.

            Prolog...

      Anii au început să se rostogolească peste Anna şi Jack în mod cât se poate de firesc, iar nepoţii au început să crească. Ce mândrii fuseseră amândoi când şi din partea lui William veniseră doi nepoţi : o fată şi un băiat. Caroline se lansase în lumea artiştilor, participând la diverse expoziţii sau având ea însăşi unele. William începuse să aibă succes, devenind cel mai căutat furnizor de bijuterii. Începuse să lucreze cu nume mari, ca Valentino, Armani, Yves Saint Laurent şi alţii. Nepoţii creşteau mari. Totul se desfăşura în mod cât se poate de firesc.
      Odată cu trecerea timpului, sănătatea lui Jack începuse să fie din ce în ce mai şubredă, curând acesta rămânând la pat. Anna îl îngrijise chiar ea, dar după vreo doi ani lungi, Jack se stinse. Funerariile fuseseră făcute şi suportate de copiii Annei. Fusese un moment deosebit de trist pentru Anna, care rămânea singură, dar făcuse fată cu brio, ajutată de patru nepoţi frumoşi şi de copiii ei, de care era cât se poate de mândră.
      Când nepoţii se făcură mărişori, cam prin liceu, se îmbolnăvi şi Anna. Stătea la pat, având grijă de ea o asistentă, pe care copiii o angajaseră. Nu vroise să accepte pe nimeni, dar la insistenţele copiilor, acceptase. Zilele treceau, iar ea se simţea din ce în ce mai rău. Problemele bătrâneţii începeau s-o copleşească şi simţindu-şi sfârşitul aproape, o rugă pe asistentă, într-una din zilele ei mai bune, s-o ajute la ceva. Cu ajutorul ei, îşi ordonă memoriile scrise de mână cu migală, le puse într-o mapă frumoasă şi ceru ceva de scris. Pe o măsuţă de scris, ce putea fi pusă pe patul ei, ea se apucă şi scrise o scrisoare. Era dedicată copiilor ei. A doua zi, asistenta n-o mai găsi pe Anna în viaţă.
      Era o dimineaţă superbă de primăvară. Asistenta Annei intră pe uşa casei, apoi se îndreptă spre dormitorul pacientei ei. Dădu draperiile la o parte şi zise :
   ─ E o dimineaţă superbă afară, domană Anna.
      Când Tina se întoarse, crezu că Anna doarme încă. Se apropie de ea, vrând s-o zgâţâie, dar se opri, când văzu un bilet pe care scria Tina. Îl luă încet şi-l citi :
   „Umblă încet, draga mea Tina. Îmi cer scuze că n-o să-ţi răspund, dar în noaptea asta cred că mă voi duce la ceruri. Ai pe masa de lângă pat o mapă şi o scrisoare. Sunt pentru copiii mei. După înmormântarea mea, dă-o lor. Spune-le să mă îngroape lângă Jack, să nu-i tulbure somnul acestuia. Adio, Tina ! Nu plânge pentru mine, căci viaţa mea a fost foarte frumoasă şi acum, se pare că am ajuns la capătul ei. Ai grijă cum le dai vestea copiilor mei, ca să nu mă jelească prea tare şi prea mult timp.”
      Tina îngenunchie lângă patul ei.
   ─ Aţi plecat fără să vă ţină cineva o lumină la capul patului. Aţi vrut să plecaţi singură, fără ca nimeni să nu vă vegheze. Mereu vă îngrijiţi de ceilalţi, chiar şi după moarte. Nu vă faceţi griji, voi anunţa familia dumneavoastră şi le voi spune dorinţa. Adio, doamnă dragă.
      Tina dădu telefon Carolinei prima dată şi apoi lui William. Aceştia se puseră imediat în mişcare. Funerariile Annei se desfăşurară într-o linişte solemnă, iar la cimitir fuseseră respectate indicaţiile ei de a fi îngropată lângă Jack. Nimeni nu plânse, ci doar fusese tăcere. Când se întoarseră, casa Annei părea pustie.
   ─ Pare pustiu fără mama şi tata aici, îi zise Carol lui Will.
   ─ Aşa este, dar pentru noi, viaţa merge înainte.
   ─ E ca şi când n-ar fi plecat de aici !
   ─ Da, e straniu, dar aşa este.
   ─ Va trebui totuşi s-o vindem.
   ─ Puteţi să mi-o lăsaţi mie ? Sunt divorţată şi băiatului meu i-ar trebui o casă, zise Tina. Vi-o cumpăr eu.
   ─ Nu-i nevoie s-o cumperi. Ţi-o dăm ţie. Cred că mamei i-ar fi plăcut.
   ─ Am ceva pentru voi. Mama voastră mi-a spus să vă dau asta după ce...
   ─ Mulţumim.
      Will şi Caroline luară mapa aceea şi se duseră amândoi în sufrageria casei şi citiră biletul mamei lăsat pentru ei. Plânseră amândoi, dar Carol zise :
   ─ Am să mă ocup personal de editarea cărţii.
   ─ Şi cum o vei numi ?
   ─ „Strada vieţii”. I-o dedic mamei mele, post mortem.
   ─ Bună idee.
      Caroline se ţinu de cuvânt. Găsi o editură interesată să publice memoriile Annei. Aşa luă naştere „Strada vieţii” scrisă de Caroline Morris şi dedicată Annei Adersen Bradley Austen. Datorită cunoştinţelor Carolinei şi a celor care o cunoscuseră pe Anna şi care mai erau în viaţă, cartea se văndu foarte repede.
      Unul dintre cumpărători fusese chiar strănepotul lui Kirk Maxwell. Acesta, deschisese cartea, iar la început scria ;
   „Această carte a fost editată datorită mie, Caroline Morris şi este dedicată Annei Adersen Bradley Austen, mama mea.”
      După această dedicaţie, urma prefaţa cărţii, ce era şi ultima scrisoare a Annei către copiii ei. Ea spunea :
   „Dedic această scisoare, purtând titlul Drumul vieţii, copiilor mei minunaţi William şi Caroline şi nepoţilor mei, pentru a le fi un sprijin şi o ultimă povaţă. Dragii mei, atunci când deschidem ochii şi silabisim primul nostru cuvânt, chiar dacă acesta e doar un sunet, înseamnă că ne-am născut, am început să mergem pe drumul vieţii.
      Dar oare ce e acest drum al vieţii ? Este o şosea pe care mergem după ce ne naştem. Maşina care rulează pe acel drum este trupul nostru, iar benzina este sufletul. Pătrundem pe drum goi şi neputincioşi şi părinţii sunt cei care ne călăuzesc paşii. Este momentul în care înveţi cum să mănânci, cum să vorbeşti, cum să mergi. Este clipa în care jucăriile viu colorate fac parte din universul tău, momentul în care fiecare lucru din jurul tău îţi stârneşte o curiozitate nemăsurată.
      Începem să facem primii paşi, lumea întreagă ni se pare prea mare pentru noi care suntem mici, dar în acelaşi timp ni se aşterne în faţa noastră. Ne mişcăm mai de-a buşilea, mai în picioare, descoperind încetul cu încetul casa în care creştem. Ieşim dintre cei patru pereţi atunci când suntem suficient de puternici şi ştim să vorbim, să mâncăm şi alte treburi fireşti omului. Primul contact cu exteriorul ni se pare brusc, având un impact mare asupra noastră, dar viaţa adevărată începe odată cu mersul la un cămin, atunci când ne vedem puşi în ipostaza să interacţionăm cu cei la fel ca noi, când ne facem primii prieteni, când primele amintiri frumoase încep să se contureze.
      Lumea din exterior ni se pare mare, dar încercăm să comunicăm cu cei din jurul nostru atât cât ne pricepem. Constatăm cu uimire că cei din jur ne înţeleg şi vorbesc aceeaşi limbă ca şi noi. Atunci începe integrarea noastră în comuniune, vorbind cu cei din jurul nostru, învăţând lucruri noi şi interesante.
      Dar timpul se scurge şi ne trezim în clasele primare, când încercăm să descifrăm tainele întortocheate ale alfabetului şi ale scrisului. Scriem mai stingher, mai stângaci, mai urât la început, dar ne perfecţionăm pe măsură ce evoluăm pe scara socială, căci din clasele primare, ne putem considera integraţi în societate ! Sărim pe nesimţite în clasele gimnaziale, când decoperim cu uimire fascinaţia materiilor.
      De la gimnaziu, ajungem la liceu şi, de atunci, suntem şoferi pe propriul drum. Încep necazurile, încep bucuriile, nopţi nedormite uneori, primii fiori ai iubirii. Colegi noi, lume interesantă, poveşti, bancuri, o lume în care te simţi interpret într-o piesă de teatru. Drumul pe care începi a-l parcurge nu este deloc o şosea dreaptă, ci una cu multe curbe, cu suişuri şi coborâşuri, unde nu există semne de circulaţie care să te ghideze. Rulăm cu viteză mai mare sau mai mică şi când dăm de greu ni se pare că urcăm cea mai abruptă pantă şi ne întrebăm cu mirare de unde a apărut ea în faţa noastră, dar o urcăm, căci nu avem o altă soluţie. Ne enervăm, obosim, dar nu încetăm să urcăm, căci dincolo de panta aceea ştim că ne aşteaptă ceva minunat.
      Când abandonăm ceva, simţim cum mergem cu o viteză uluitoare la vale, coborând o altă pantă, periculos de înclinată, dar simţim că avem aripi ca să zburăm şi parcurgem şi bucata aceea de drum curioşi să vedem ce ne aşteaptă la capătul ei. De devenim trişti dintr-un motiv sau altul ne trezim brusc într-un tunel. E întuneric acolo, e rece, e umezeală, ne este frică, dar vedem o lumină şi accelerăm spre ea şi când ieşim mai în larg, mai în lumină, râdem, căci am dat de o porţiune de drum netedă, ce ne lasă să răsuflăm uşuraţi după eforturile pe care le-am făcut.
      Ne trezim la facultate, moment în care facem paşi către maturizarea noastră, dăm piept cu lumea întreagă şi învăţăm pentru viitorul nostru. Ne trezim apoi la casa noastră. Suntem noi înşine părinţi, avem copii pe care trebuie să-i îndrumăm pe drumul vieţii la fel de bine cum ne-au îndrumat pe noi părinţii. Suntem, în sfârşit, maturi ! De acum, trăim cu bucuriile pe care ni le aduc copiii noştri. Plângem odată cu ei, rădem, îi ajutăm să meargă pe propriul lor drum, povăţuindu-i atunci când dau de greu, dar mereu lăsându-i liberi să facă propriile lor alegeri.
      Drumul continuă nestingherit, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu tuneluri, cu porţiuni din ce în ce mai mari de drum întortocheat sau drept. Dar, la un moment dat, drumul se termină brusc. În faţă nu mai este nimic, decât o prăpastie. Te întorci, vrând să o iei inapoi, dar drumul pe care ai ajuns acolo a dispărut. Te simţi obosit, picioarele ţi se inmoaie, te aşezi jos să-ţi tragi răsuflarea, meditezi la tot ceea ce ai văzut sau întâlnit pe drumul parcurs, închizi ochii şi eşti mai  uşor. Aceea e clipa în care ai trecut într-o nouă etapă, etapa imaterială, unde drumurile nu există. De atunci, trupul încetează să se mai mişte, căci maşinii i s-a terminat benzina. Sufletul, însă rămâne mereu aproape de cei pe care i-a cunoascut, veghind mereu în tăcere, nevăzut.
      Acesta este drumul pe care îl parcurgem fiecare dintre noi. El începe din punctul zero şi se termină într-un punct pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte. Cât trăim, parcurgem drumul hărăzit fiecăruia dintre noi, drum care duce spre acelaşi inevitabil sfârşit, dar care ne învaţă cât de minunat este să fii              OM !”
      Aşa începea cartea Annei, ce relata despre toate momentele vieţii ei trăite din plin.


            ~~~Final~~~

[Sharra Naght]

  au ... MURIT ?!?!!! ... nu se poate chiar am plans ... 

[Nefertiti]

                                   ~~~Sezonul II~~~

                              1.   Viaţa prinde aripi


      Pe când în America, pentru urmaşii familiilor Morris şi Bradley-Austen, lucrurile mergeau din ce în ce mai bine, fiind armonie şi înţelegere, iar copiii creşteau mari, undeva, într-o ţară cu relief predominat de deşert, unde pădurile erau o raritate, avea să se întâmple un miracol şi o tragedie.
      Într-o comunitate în care păcatul era pedepsit prin arderea pe rug a persoanei păcătoase, într-o colibă sărăcăcioasă, o tânără avea să nască un copil. Tânăra fusese iubita unui alb şi rămăsese însărcinată cu acesta. Nu aveau nicio legătură oficială şi acesta era un păcat crunt. Cât timp putuse, ea păstrase secretul sarcinii ei, dar până la urmă se aflase.
      Contracţiile tinerei deveneau din ce în ce mai puternice. Acolo nu existau spitate sau medicamente. Cu greu trimise pe cineva după o moaşă. Moaşa venise anevoios, căci era bătrână, dar o cunoştea pe tânăra aceea şi nu ar fi trădat secretul ei pentru nimic în lume. Ea o moşise şi pe mama ei când o adusese pe lume pe ea. Intră în coliba sărăcăcioasă, unde tânăra se zvârcolea de zor. Nu-şi permitea să ţipe, căci ştia că vor veni după ea şi-o vor arde pe rug. Vroia să salveze viaţa ce urma să se nască indiferent de sexul copilului.
      Moaşa pregăti nişte apă rece şi nişte cârpe curate şi se apucă s-o ajute pe tânără să nască. Travaliul dură ore în şir, iar afară deja se auzeau paşi de oameni, semn că veneau după vrăjitoare, cum era ponegrită. Tânăra reuşi să nască în cele din urmă, mai înainte ca cei care aveau s-o ia din colibă şi s-o pună pe rug să intre acolo şi s-o ridice pe sus. Copilul era băiat şi nu plânsese când se născuse. Moaşa vroise să-l facă să plângă pentru a vedea dacă totul este în regulă.
   ─ Stai ! îi zise tânăra. Du-l de aici ! Salvează-l. Pune-l într-o caravană ce trece pe-aici ca să ajungă undeva unde-i va fi mai bine decât aici !
   ─ Şi tu ?
   ─ Viaţa mea nu mai contează. Du-te !
      Moaşa ieşi din colibă, rugându-şi fiul, care stătea de veghe să salveze copilul. Ea avea să se ducă înapoi în colibă. Fiul său, fugi cu           nou-născutul înfăşurat în cârpe, afundându-se într-o pădure deasă. Ştia că avea să doarmă sub cerul liber până a doua zi dimineţă când caravana urma să treacă printr-un anumit punct.
      În urma lui, moaşa o ajută pe tânăra slăbită de eforturile pe care le făcuse să şteargă orice urmă a ceea ce se petrecuse acolo. La câteva ceasuri, când urmele fuseseră înlăturate, iar tânăra îşi mai revenise puţin, doi oameni năvăliră înăuntru.
   ─ Ce cauţi tu la vrăjitoarea asta ?
   ─ O cunosc de când era doar de-o zi. Eu am adus-o pe lume. Nu te interesează de ce am venit eu la ea !
   ─ Ai grijă ! Noroc că eşti bătrână şi eşti singura moaşă de-aici, că altfel ai fi mers cu ea pe rug.
      Bătrâna nu se mai sinchisi să le răspundă, deşi ar fi vrut să le spună vreo două vorbe, dar se mulţumi să tacă. Vroia să-şi înveţe fiica să-i preia munca după ce ea nu va mai fi.
      Cei doi bărbaţi, o luară pe cea căreia îi spuneau vrăjitoare şi o târâră până în centru comunităţii acelea mici ca să fie arsă pe rug. Pe un morman de scânduri, ca un podium, cu multe lemne uscate dedesupt, legată fedeleş de un stâlp, tânăra fusese lăsată acolo, în timp ce ei puneau nişte benzină, furată Dumnezeu ştie de pe unde – şi veneau cu torţe aprinse. Oamenii aprinseră rugul şi flăcări începură să se înalţe violent în sus. Tânăra nu avea nici măcar cum să ţipe, căci îi puseseră un căluş la gură. Putea dor să privească flăcările necruţătoare, cu ură în ochi faţă de semenii ei care-i făceau una ca asta, cu regret că părăsea viaţa atât de tânără, cu recunoştinţă faţă de moaşa care o ajutase cu bebeluşul şi cu faptul că nu spusese nimănui nimic. O multitudine de sentimente se amestecau în ochii celei care privea focul, necruţătorul său călău, cum o răpeşte din lumea celor vii, ducând-o pe tărâmul morţilor. Acea agonie a flăcărilor dură câteva ore bune şi când totul fusese făcut scrum, cei care o arseseră pe rug începuseră să dănţuască, bucurându-se că scăpaseră de vrăjitoare.
      Moaşa se îndreptă spre grămada de cenuşă rămasă, începând s-o strângă la un loc, deşi ştia că acolo nu era numai cenuşa tinerei ci şi cenuşă rămasă în urma arderii lemnelor ce formaseră rugul condamnatei.
   ─ Pleacă de-acolo, babo ! se răsti unul la ea.
   ─ Lăsaţi-mă să strâng cenuşa, vă rog !
   ─ Cenuşa rezultată în urma arderii vrăjitoarei, nu va fi adunată de nimeni ! zise un altul.
      Un al treilea, veni şi luă cenuşă în pumni şi o aruncă în văzduh.
   ─ De ce nu m-aţi lăsat s-o strâng ?
   ─ Fii mulţumită, bătrâno, că am aruncat-o în văzduh. Acum pleacă de-aici, dacă vrei să rămâi în viaţă.
      Moaşa plecă.
   ─ Şacalilor. Nici măcar cenuşa nu m-aţi lăsat s-o strâng s-o pun într-o ulcică şi s-o îngrop ! Aţi aruncat-o în văzduh, pentru ca sufletul celei plecate din această lume să nu-şi găsească odihna ! Ce fără de inimă sunteţi !
      Între timp, băiatul moaşei, fugea prin pădurea deasă, purtând în braţele sale copilul înfăşurat în cârpe. Pădurea părea pentru tânărul care avea un nou-născut cu el înfiorătoare. Se opri la un moment dat, pentru că se îndepărtase de sat suficient de mult. Îşi procură ceva rădăcini pentru a-şi potoli foamea şi apoi se uită la bebeluş. Îl zgâţâie şi-l lovi cu palma şi acesta începu să plângă, răsuflă uşurat, mulţumind Zeilor că bebeluşul trăia.
   ─ Taci ! îi zise el micuţului. În pădurea asta înfiorătoare nu avem mâncare ! Îmi pare rău, dar n-am ce să-ţi dau !
      Ca printr-o minune, copilul încetă să mai plângă. Noaptea se scurse liniştită peste cei doi, ce adormiră în aşteptarea dimineţii.
      În timp ce toate acestea se întâmplau în acea ţară uitată parcă de lume, la spitalul din Los Angeles venea pe lume fata lui William şi a Susanei, pe care, cei doi o numiră Anna-Carina ce însemna Frumoasa Anna. Acest nume puţin neobişnuit fusese un omagiu pe care Susan, soţia lui Will i-l adusese Annei, iar Robert era cât se poate de încântat că mai avea o surioară, pe care se „angajase” ferm că-i va purta de grijă. În familie era mare prilej de sărbătoare.
      Dimineaţa în pădurea tropicală veni, iar foşnetele făcute de animale îl treziră pe tânărul adormit. Ieşi din pădure purtând copilul cu sine şi aşteptă pitit între frunzişuri trecerea caravanei. Ceea ce nu ştia el era că în acea dimineaţă, caravana ce obişnuia să treacă pe-acolo, avea să întârzie mai mult decât trebuie. Aşteptă ceasuri întregi, dar i se făcu foame. Ieşi dintre frunze şi se duse în satul care se zărea la marginea pădurii. Era un loc înstărit, căci pe-acolo trecea o cale ferată. Se duse în gara aceea – dacă se putea numi gară acea construcţie derăpănată – şi se uită în toate părţile după o rază de speranţă pentru acel copil. Un tren opri în şuierat de roţi şi în el începură să se urce fel de fel de persoane. Printre acestea, şi un grup de măicuţe de la Crucea Roşie, ce duceau cu ele un coş mare cu diverse. Văzând tânărul că măicuţele lasă coşul jos, se apropie pe nevăzute şi-i făcu loc micuţului printre acele alimente şi haine ce se aflau în coş. Îi făcu semn să tacă, să nu plângă şi fiindcă îi era foame, fură o pâine şi fugi să nu-l găsească nimeni. Măicuţele urcară în tren, fără să ştie nimic şi apoi trenul se puse în mişcare pierzându-se în zare.
      Ajungând în gara principală, măicuţele coborâră din tren şi se duseră spre corturile ce le găzduia misiunea umanitară. Predară coşul Stareţei lor. Aceasta începu să-l golească, bifând pe listă cantităţile de alimente cumpărate de cele două surori.
   ─ Soră Ecaterina, se adresă aceasta spre una.
   ─ Da, Măicuţă Stareţă ?
   ─ Iar ai mâncat pâine pe furiş ? Lipseşte una !
   ─ Nu. Dumnezeu mi-e martor, că n-am mâncat pâine.
      Când s-o mai întrebe şi altceva pe măicuţă, Stareţa auzi un plânset de copil şi descoperi nou-născutul.
   ─ Cerule mare ! exclamă ea. Ce-i cu pruncul acesta ?
   ─ Nu ştim, îi răspunseră uimite, în cor cele două măicuţe.
   ─ Probabil îi este foame ! Să-i dăm de mâncare ceva.
      Cele două măicuţe se duseră repede-repede să aducă nişte lapte. Imrpovizară un biberon şi-i dădură copilului să mănânce.
   ─ Măicuţelor, ne trebuie un nume pentru el !
      Cele două se gândiră ce se gândiră şi una dintre ele spuse :
   ─ Samuel.
   ─ Bun, soră Ecaterina. Dar ne trebuie şi un nume de familie !
   ─ Thompson ? întrebă cealaltă
   ─ Samuel Thompson ! Îţi place micuţule ?
      Copilul, care încă mai mânca, se opri din supt. Stareţa îi luă biberonul şi copilul închise ochii adormind liniştit.
   ─ Se pare că-i place. Nu mai zice nimic. Aşa rămâne ! Samuel Thompson ! Aşa se va numi !
      Aşa prinse viaţa „aripi”. Copilul avea acum un nume.

[Sharra Naght]

oooo...Samuel Thompson...ooo...sarca mama arsa...ooo...cruzii oameni imi vine sa ii...UCID

[Nefertiti]

                                    2. Paralelă

      Misiunea măicuţelor de la Crucea Roşie se sfârşi în curând şi acestea plecară spre Italia, la mânăstirea de care aparţineau. Maica Ecaterina îşi asumă răspunderea creşterii micuţului Samuel. Ajunse în Italia, măicuţele se ocupară de botezul micului Sam, cum îl alintau ele, apoi începură să caute părinţi pentru el, pentru că erau conştiente că nu puteau să-l ţină la acea mânăstire. Răspândiseră vestea printre enoriaşii mânăstirii sau prin oameni de încredere.
      La slujbele obişnuite ce se ţineau în mânăstirea aceea, micuţul Sam, în vârstă de numai trei luni, căci atâta trecuse de la momentul naşterii sale, era adus de sora Ecaterina să fie văzut de cei ce păreau interesaţi de el. Multă lume se arăta interesată de micuţul Sam, mai ales că era un copil vioi, dar şi liniştit. Însă, când întrebau despre trecutul lui, măicuţele nu ştiau ce să le răspundă, pentru că nu vroiau să spună că-l găsiseră în coşul lor de alimente. Acest lucru, constituia un mare neajuns pentru micuţ, pentru că lumea se retrăgea discret, atunci când afla că bebeluşul nu are un trecut.
      Într-o zi, la slujba de dimineaţă, o familie de tineri se arătă foarte interesată de micul Sam. Ea era o femeie mignonă, cu părul blond şi ochi albaştri, iar el era un tânăr înalt, cu păr negru şi ochi căprui. Celor doi nu le păsa că micul Sam nu avea un trecut, căci amândoi făceau parte dintr-o familie înstărită din Italia, iar ei nu puteau avea copii din motive medicale. Cei doi, Giulia şi Giovani Riva erau foarte serioşi şi făcuseră toate documentele cu privire la adopţie. Micul Sam avea o nouă familie, primind pe lângă numele Thompson, pe care măicuţele i-l alesese şi numele Riva. Cei doi, după ce Sam fusese oficial al lor, îl luară la Napoli, unde-şi aveau casa.
      Ajunşi la Napoli, în căsuţa lor, cei doi tineri erau foarte bucuroşi că aveau un copil al lor, chiar dacă acesta fusese adoptat. Se îngrijiră să-i ofere tot ce aveau ei mai bun, ca şi când ar fi fost al lor, sânge din sângele lor. Astfel, lunile începură să treacă precum vântul, iar Sam să crească mare.
      În tot acest timp, în Los Angeles, viaţa lui William era cât se poate de împlinită, căci Susan îi oferise bucuria de a fi de două ori tată. Magazinul de bijuterii al lui devenea din ce în ce mai faimos, el fiind nevoit să-şi sporească numărul de angajaţi şi să-şi ia ajutoare, pentru că el, în calitate de director al magazinului, nu putea să facă zece treburi de-odată.
      Caroline devenise o pictoriţă faimoasă, galeriile ei de pictură fiind foarte vizitate. Vânduse multe tablouri şi făcuse o avere frumuşică. Se ocupa de gemenii ei Mark şi Jack cu aceaşi pasiune şi dăruire pe care o acorda picturii. Albert devenise un prosper om de afaceri şi gemenii fuseseră duşi la cel mai bun cămin. Deşi afacerile le ocupa mare parte din timp, cei doi îşi rezervau momente în care toată atenţia lor era îndreptată spre cei doi copii. Pentru că Albert era mai tot timpul plecat cu afaceri, Caroline se hotărâse să-şi deschidă acasă atelier de pictură, pentru a se ocupa îndeaproape de gemeni.
      Robert, fiul lui William era mai mic decât gemenii doar cu câteva luni şi se făcuse mare, urmând să se ducă la clasele primare. Carol şi Will, aleseseră aceeaşi şcoală pentru copiii lor, fiind toţi trei în aceeaşi clasă. Deşi Mark şi Jack erau pentru Robert nepoţi, nu le prea păsa de aceste legături de rudenie, avându-se toţi trei precum fraţii. Cu mari emoţii, părinţii îşi duseră odraslele la şcoala primară, unde aveau să păşească pe propria lor stradă a vieţii.
      La Napoli, în familia Riva, micul Sam creştea mare. Învăţase să meargă, să spună primele cuvinte. Era un copil vesel, vioi, liniştit, ce-i făcea pe părinţii lui adoptivi să fie mândrii că l-au adoptat. Giulia şi Giovani se mutară din Napoli, pentru că Giovani fusese avansat la serviciul pe care-la vea şi trebuia să lucreze acum în Roma. Amândoi se mutară în Roma, capitala Italiei, cea plină de istorii. Aleseseră un cartier modest din Roma şi o căsuţă cochetă, începându-şi viaţa cea nouă. Timp de trei ani, viaţa lor se desfăşură în mod cât se poate de normal, până într-o zi când totul avea se schimbe.

               3. Vizita lui Don Carlos Riva

      Era o zi superbă în Roma şi Giulia se afla la bucătărie, făcând ceea ce-i plăcea ei cel mai mult : să gătească, iar Giovani era alături de Sam, care avea acum trei ani. La uşa casei lor sună cineva, iar Giovani se duse să deschidă. Deschise uşa şi în faăzu un individ înalt, bine clădit, într-un costum Armani negru, cu ochelari de soare negri.
   ─ Casa Riva, întrebă acesta pe un ton dur şi rece.
   ─ Da.
   ─ Sunteţi Giovani Riva ?
   ─ Da, eu sunt.
      Individul misterios, se dădu la o parte, lăsând să se vadă parcată în faţa uşii casei o limuzină neagră, lungă, cu geamuri fumurii. Giovani îl văzu pe cel care îi pusese întrebările îndreptându-se spre limuzină şi deschizând portiera. Din luxoasa limuzină neagră, coborî un bărbat în vârstă, tot la costum negru şi cu ochelari de soare asortaţi, ce avea un trabuc gros în mână. Trase un fum din trabucul său, i-l dădu celui ce-i deschisese portiera, îşi dădu ochelarii jos şi se îndreptă spre uşă, unde era Giovani.
   ─ Credeai că dacă pleci din sânul familiei şi te muţi la Roma, nu te găsesc ? întrebă acel bărbat misterios
   ─ Tată ! excalmă Giovani, puţin dezamăgit.
   ─ Mă inviţi înăuntru sau mă laşi să stau afară ?
   ─ Intră, te rog.
      Cel care fusese numit „tată” intră în casă. Giulia, ieşi din bucătărie întrebând :
   ─ Cine era, dragule ?
   ─ Bună ziua, cumnată, o salută tatăl lui Giovani.
      Giulia, ce se afla cu un castron de porţelan în mână, luat pentru a pune în el salata ce-o preparase, îl scăpă jos. De după fusta ei, se ivi şi Sam.
   ─ De ce te-ai speriat cumnată ?
   ─ Nu te aam să vii, tată.
   ─ Pot să stau jos ?
   ─ Stai.
   ─ Cine e tânărul din spatele soţiei tale ?
   ─ Este fiul meu. Giulia, du-l pe Sam în camera lui.
      Giulia plecă împreună cu Sam şi-i dădu ceva de joacă, spunându-i să fie cuminte şi se întoarse pentru a strânge cioburile de la castronul de porţelan.
   ─ De ce ai venit tată ?
   ─ Văd că nu te înveţi minte că faci parte din familia Riva, ci-ţi corieşti un drum independent de familia ta.
   ─ Tată, nu vreau să fiu implicat cu nimic în afacerile tale dubioase !
   ─ Numeşti afacerile pe care le fac eu dubioase ? Ştii ce ţi s-ar putea întâmpla ?
   ─ Ştiu, tată. Eşti un sicilian pânăn-n vârful degetului mic. Crezi că nu ştiu ce este familia în viziunea ta ? Pur şi simplu nu vreau să mă implic în acel mediu !
   ─ Îmi pare rău să te aud spunând asta. Te rog să-l chemi pe asistentul meu care a rămas afară.
      Giovani se duse afară şi-l chemă pe individul care sunase la uşa casei lui cu ceva timp în urmă. Acesta intră înăuntru.
   ─ Marco, te rog să aflii unde este camera copilului fiului meu şi să mi-l aduci.
      Cel care fusese numit Marco dădu din cap scurt şi-şi îndeplini misiunea în mai puţin de cinci minute, aducându-l pe micul Sam, care era foarte speriat. Tatăl lui Giovani zise :
   ─ El va merge cu mine în Sicilia. Mă voi ocupa eu de educaţia lui. Marco, ocupăte de cei doi. Eu nu mai am niciun fiu. Am doar un nepot !
      Tatăl lui Giovani, îl prinse pe Sam zdravăn de mână şi-l târî afară. În urma lui, Marco scoase un pistol, împuşcându-i pe Giovani şi Giulia fără să clipească. Micul sam se uitase în urma lui şi văzuse groaznica scenă a împuşcăturilor. Deşi avea trei ani şi nu înţelegea mai nimic din infernul care avea loc chiar sub ochii lui, acea zi fusese ultima în care Sam plânsese. De atunci, nu avea să mai plângă deloc. Nu ştia ce e ura, căci sufletul lui era pur, dar ştia că domnul ce-l trăgea după el era cel care îi omorâse părinţii fără milă.
      Carlos Riva, căci aşa-l chema pe tatăl lui Giovanii îşi duse nepotul la limuzină şi-l băgă înăuntru. Marco veni şi el şi maşina se puse în mişcare.În câteva ore, toţi se aflau în imensa casă a lui Don Carlos cum era numit, în timp ce în Roma, poliţia venise la faţa locului în casa lui Giovani. Poliţia fusese anunţată de poştaş, care văzuse uşa deschisă când se întorcea spre casa lui aflată în acelaşi cartier cu cea în care avusese loc crima.
      Poliţiştii criminalişti prelevară amprente de la locul crimei şi duseră cadavrele la morgă pentru autopsie. În urma analizelor, autopsiei şi cercetărilor era clar că acela fusese un atentat mafiot. Aşa şi era, căci Don Carlos făcea parte din mafia siciliană şi se ghida după principii dure : când cineva trăda familia în orice mod, trădătorul trebuia să moară. Nu conta dacă acel trădător îi era lui Carlos rudă de vre-un fel.
      Carlos, în schimb, avea de gând să scape de Sam, căci un plod din partea fiului lui mort, nu-i era de ajutor. El luă legătura cu nişte afacerişi influenţi dintr-o ţară musulmană şi le dădu lor copilul contra unei sume enorme de bani.

[Sharra Naght]

acum si parintii lui Sam au MURIT??Saracul Sam la musulmani.... ai s urm capitol?