"Strada" vietii (~~~Original~~~)

[Jane]

ohh..de ce?vreau pozee anyway,super si cap asta

[Nefertiti]

                                12. Onorarea comenzii. Febra sărbătorilor


      Întoarsă la atelier, Anna se apucă de lucru. Îşi luă o scăriţă şi începu să cureţe blocul de marmură rezervat pentru statuia Raishei. Lucra direct pe acel bloc, căci nu mai avea nevoie de încercări. Lustrui bine bucata de marmură, o pregăti şi apoi începu s-o cioplească. Lucra cu migală, pentru a reda trăsăturile feţei acelea. Vroia ca statuia să pară atât inocentă, cât şi matură. După multă trudă, ea se odihni, mâncând ceva. Kirk se îngrijise să-i aducă ceva de mâncare când observase că nu mai iese din atelier, căci altfel, ea ar fi rămas nemâncată. Noaptea o prinse pe Anna la atelier, ea dormind pe canapeaua aflată acolo. A doua zi, după micul de jun, se apucă din nou de treabă.
      Chipul acelei statui îi răpi şi acea zi, dar seara îl termină şi acoperi bucata cu ceva, urmând ca a doua zi să se ocupe de corpul statuii. În seara aceea, ea ieşi din atelier şi se duse la apartamentul său. Făcu un duş lung, apoi se relaxă ascultând muzica ei preferată, după care se duse la culcare. Ziua următoare, reveni la atelier, apucându-se de restul statuii. După încă vreo două zile în atelier, statuia era gata. Se duse la Kirk, pentru a-l anunţa.
   ─ Bună, zise ea intrând în birou.
      Se dezobişnuise să mai bată la uşă.
   ─ Bună, Anna, o salută el.
   ─ Sunt gata. Poţi să-l anunţi pe domnul Mustafa.
   ─ Impresionant, Anna. Credeam că o să-ţi ia mai mult de-o săptămână.
   ─ Şi eu am crezut asta, dar nu s-a întâmplat aşa.
   ─ Bine. Chiar azi îl sun. Mâine este vineri. Poate vrea deja s-o ducă acasă.
   ─ Ok, răspunse ea. Atunci pe mâine.
   ─ Pe mâine !
      Anna se întoarse la apartamentul său. Avea de gând să nu mai primească o vreme comenzi, pentru a putea să se ducă să cumpere cadouri. Vroia să petreacă Crăciunul acasă, în Germania, la soţii Doneck. Îi sunase deja şi aceştia fuseseră încântaţi de vestea ce le-o dăduse Anna. Abia aşteptau s-o revadă.
      Ziua de vineri sosi şi Anna îl găsi pe Mustafa deja acolo când veni la atelier.
   ─ Bună ziua domnilor, îi salută ea pe toţi
      Mustafa, Kirk şi oamenii lui Mustafa o salutară din cap pe Anna. Ea intră în atelier şi dezveli statuia finisată pentru a fi inspectată de către clientul ei. Şi Kirk şi Mustafa rămăseseră uimiţi de fineţea cu care erau redate trăsăturile Raishei, de liniile trasate.
   ─ Aţi făcut o treabă excelentă, domnişoară, zise Mustafa.
   ─ Să înţeleg că sunteţi mulţumit de rezultat ?
   ─ Încântat, de-a dreptul ! Am venit pregătit deja. Un CEC cu restul de bani pentru statuie.
   ─ Mulţumesc şi eu !
   ─ Vreau să mai faceţi una !
   ─ Nu se poate. Pentru un timp, nu mai primesc comenzi. Vreau să-mi petrec sărbătorile acasă în Germania şi am o mulţime de treburi de făcut.
   ─ Înţeleg. O să vă mai caut, dacă mai vreau şi a doua stauie.
   ─ Ştiţi unde şi prin cine mă găsiţi.
      Ea plecă de la atelierul lui Kirk şi se duse la banca unde avea cont deschis pentru a încasa CEC-ul. Statea liniştită la coadă la ghişeul unde se făceau încasările, urmând ca apoi să se mute la cel unde se puteau depune banii în cont, dacă aveai unul la acea bancă. Sosi rândul ei şi zise :
   ─ Am de încasat un CEC.
      Întinse CEC-ul funcţionarei. Aceasta, fiind nou-angajată şi ne mai lucrând până atunci cu sume mari de bani, făcu nişte ochi mari când văzu suma de bani de pe CEC şi întrebă :
   ─ Aveţi cont la această bancă ?
   ─ Da, răspunse Anna
   ─ Vă sugerez să vă duceţi la biroul pentru conturi cu acest CEC.
      Anna luă CEC-ul înapoi şi se îndreptă spre biroul cu pricina, neînţelegând ce era înneregulă. La ghişeu nu era nimeni la rând.
   ─ Bună ziua, zise ea.
   ─ Bună ziua. Vă pot ajuta ?
   ─ Funcţionara de la încasări CEC-uri, m-a trimis la dumneavoastră să rezolv cu acest CEC. Nu mi s-a întâmplat. E prima dată.
      Funcţionara, amabilă, luă CEC-ul şi zise :
   ─ Este nou-angajată şi nu a mai văzut o sumă de bani până acum, iar asta este destul de mare.
   ─ Cât de mare poate fi ? întrebă ea uimită. Am încasat într-o zi 5 milioane !
   ─ Pe acest CEC este trecută suma de 3 milioane, dar este mai complicat.
   ─ De ce ?
      Anna era uimită. „Ce poate fi complicat la 3 milioane ? Atât mi-a dat avansul Mustafa pentru statuie, iar acum restul. Deci statuia a valorat 6 milioane ! Ce e complicat în asta ?” gândi Anna
   ─ De ce este complicat ? îşi exprimă ea uimirea cu voce tare.
   ─ Cele trei milioane nu sunt în dolari, ci în aur. Va trebui să fac o operaţiune mai înainte ca să vă spun cât este suma de fapt. Asta este tot, răspunse funcţionara calmă.
      Anna era surprinsă, dar văzu că funcţionara tasta ceva şi cu mausul, din câteva click-uri era gata să-i spună suma.
   ─ Aveţi cont la noi ? o întrebă ea
   ─ Da, răspunse Anna arătându-şi Cartea de Identitate.
      Alte click-uri, alte tastări.
   ─ Într-adevăr, confirmă funcţionara. Deci transfer cele 12 milioane în acest cont, zise ea
   ─ Da, îi răspunse Anna, puţin neatentă.
      După cinci minute de tăcere Anna întrebă :
   ─ Cât aţi spus că transferaţi ?
   ─ 12 milioane !
   ─ Nu fusesem atentă.
   ─ Tranzacţia a fost efectuată. Vă doresc o zi bună în continuare !
   ─ Mulţumesc, zise ea.
      Anna se aşeză pe un scaun şi inspiră şi expiră, căci avusese impresia că vede stale verzi, apoi ieşi din bancă. Noroc că decembrie al acelui an la New York era mai rece, căci Anna simţise nevoia de răcoare. Se aventură apoi în marea metropolă pe la magazine şi mall-uri pentru a cumpăra cadouri. Se ducea în Germania de sărbători.

[Jane]

ohooo..se duce in Germania..merge la parintii lui Franz,nu?

[Nefertiti]

                       13. Crăciunul în Germania


      Cu două săptămâni şi jumătate înainte de Crăciun, Anna urma să se urce în avionul spre Berlin, apoi să coboare la aeroport, unde Fritz îi promisese că o aşteaptă.
      Sosi ziua plecării şi ea, încărcată de bagaje, majoritatea fiind cadouri, ajunse la aeroport. Avu timp să-şi cumpere reviste şi apoi se îndreptă spre poarta spre care ajungea la avion, căci auzise deja anunţul de „îmbarcare”. Locul ei, luat tot la clasa a II-a, era de data aceea la margine. Îşi ordonă bagajul mai mic în cuşeta lui şi îşi ocupă locul, începând să răsfoiască o revistă. Îşi relaxă picioarele întinzându-le în faţă şi se apucă de lectură. O voce masculină o deranjă din lectura ei :
   ─ Îmi daţi voie, domnişoară ? Am loc la geam.
      Ea-şi retrase picioarele şi privi la cel ce-i ceruse permisiunea. Era un bărbat înalt şi nu-i vedea chipul prea bine, deoarece ei îi bătea o lumină în ochi.
   ─ Desigur, cedă ea trecerea.
      Străinul îşi puse bagajul în compartimentul său, apoi îşi ocupă locul. Când se aşeză jos, ea observă că este un bărbat brunet, în jur la vreo 30-32 de ani, ce avea nişte ochi violeţi fascinanţi. Irisul violet al ochilor era străbătut de mici raze de albastru, ceea ce le sporea misterul şi farmecul. Chipul lui avea trăsături masculine ce-i ofereau maturitate, dar şi un dram de inocenţă. Mai observă şi tristeţe.
   ─ Ne cunoaştem ? întrebă străinul care se simţi studiat
   ─ Nu cred. E un obicei de-al meu prost să studiez chipurile. Îmi cer scuze.
   ─ Nu face nimic, îi răspunse el zâmbindu-i.
      Străinul îşi pregăti şi el o revistă, dar mai înainte studie şi el chipul partenerei lui de călătorie. Avea un păr lung blond, împletit cu grijă într-o coadă la spate, un chip fin, micuţ sau cel puţin aşa i se părea lui, cu trăsături feminine. Chipul ei era când inocent, când matur, când trist şi el fusese uimit de aceste trăsături. Ochii ei erau de-un verde ce-l făcuse să aibă impresia că se afundă în Pădurile Virgine.
   ─ Mă scuzaţi, zise el din nou. Am o curiozitate.
   ─ Da ? îi răspunse ea
   ─ De ce studiaţi chipurile ?
   ─ Sunt sculptor.
   ─ Acum înţeleg. Sunt Jack Austen. Încântat de cunoştinţă.
   ─ Vă cheamă ca pe celebra scriitoare Austen ! exclamă ea uimită.
   ─ Nu am nicio legătură cu ea, îi zâmbi el
   ─ Anna Andersen. Tot fără legătură !
      El râse mai întâi, apoi îi sărută politicos mâna.
   ─ Mergeţi în Germania ?
   ─ Da, la rude.
      Conversaţia celor doi, începută din neant fusese întreruptă de căpitanul zborului care anunţa decolarea. Pasagerii îşi puseră centurile şi avionul decolă. În spaţiul aerian, Anna reluă conversaţia :
   ─ Şi dumneavoastră în Germania ?
   ─ Spune-mi Jack, te rog. Da. Merg la sora mea care s-a căsătorit acolo. Abia aştept să-mi văd nepotul în vârstă de 3 ani.
   ─ Mă bucur ! zise ea
   ─ Dumneavoastră ?
   ─ Anna, te rog. La rudele din partea fostului logodnic.
   ─ Ah, zise el cu dezamăgire. Înţeleg.
   ─ Abia aştept să-i revăd. Mai ales că trebuie să fac o vizită şi pe la mormântul mamei şi al logodnicului.
   ─ Oh, îmi pare rău. Am devenit indiscret.
   ─ Nu-i nimic.
      Anna îşi reluă lectura. Nu mai vorbiră între ei. A doua zi de dimineaţă, ajunseră în aeroportul din Berlin. Fritz şi Martha Doneck deja o aşteptau pe Anna. Şi Jack era aşteptat de către sora sa şi nepoţel. Cei doi coborâseră împreună, căci el se oferise s-o ajute cu bagajele.
   ─ Uite-i, îi zise Anna
   ─ Ai zărit deja grupul care te aşteaptă ? întrebă Jack
   ─ Da. Tu ?
   ─ Şi eu.
   ─ Atunci, la revedere, zise Anna
   ─ La revedere ! zise Jack
      Anna se îndreptă spre cei doi soţi Doneck, cărora nu le scăpase faptul că Anna îşi luase la revedere de la un necunoscut.
   ─ Se pare că ai un prieten ! o tachină Fritz
   ─ Coleg de zbor ! răspunse ea. Ce prieten ? Nici nu ştiu dacă-i liber !
   ─ Lasă fata în pace, Fritz, îl dojeni Martha
      Anna şi cei doi soţi Doneck se urcară în maşina lui Fritz.
   ─ Frumoasă maşină, zise ea
   ─ Da. Am cumpărat-o de curând
   ─ Se vede !
      Drumul spre Dortmund, la casa familiei, dură vreo câteva ore bune, timp în care se mai şi opriseră din drum să facă pauză. Ajunse la casa familiei. Ei erau singuri.
   ─ Unde e studenta ? întrebă Anna făcând referire la Eliza
   ─ Într-o tabără în Elveţia. A aşteptat-o cu mare interes. S-a dus cu prietenele ei.
   ─ Am impresia că şi-a găsit pe cineva, zise Fritz.
   ─ Oau ! exclamă Anna
      Bagajele ei fuseseră duse în camera ce era rezervată doar pentru ea ori de câte ori ar fi venit acolo, iar Anna se schimbă, apoi ieşi din casă şi prima ei grijă fusese să se ducă la piaţa flori şi apoi la cimitir. Ajunse la cimitir, dar nu mai zăbovi la fel de mult ca în seara aceea înainte de plecarea ei. Observă că ambele morminte erau bine îngrijite, semn că cei doi Doneck îşi ţinuseră promisiunea de a avea grijă de ele. Se întoarse repede la casa gazdelor, mai ales că în Germania era mai frig ca în New York.
      În următoarea săptămână Anna şi Martha fuseseră ocupate cu a face casa curată de scrbători, de a cumpăra mâncare, unele cadouri. Anna nu mai cumpăra nimic, doar o ajuta pe Martha. În săptămâna de dinaintea Crăciunului începu nebunia : prepararea mâncării, cumpărarea bradului de Crăciun, prima ninsoare, împodobirea bradului, decorarea casei. În casa familiei Doneck era tradiţie ca în seara de ajun să se deschidă cadouri.
      Ajunul sosi, iar cei doi soţi, împreună cu Anna se strânseră în jurul bradului, sub care erau deja aranjate cadourile pentru a doua zi, ca să deschidă fiecare un cadou. Anna primi din partea celor doi soţi nişte unelte noi-nouţe de sculptat. Ea le era profund îndatorată, căci o parte din uneltele ei vechi se tociseră. Fritz primi de la Martha, soţia lui, un pulover, iar de la Anna un ceas elegant.
   ─ Nu trebuia să-mi iei un ceas, Anna, mai ales că ăsta pare destul de scump.
   ─ A fost un fleac ! N-a costat prea mult !
   ─ Mulţumesc. Apreciez cadoul tău.
      Martha primi de la soţul ei o breţară, iar de la Anna un set: cercei şi colier. Cei doi mai depănară o vreme amintiri, iar Anna le povesti de cele două statui, ne menţionând şi sumele fabuloase pe care le câştigase de pe urma lor.

[Jane]

ohoo..super..si nu se mai intalneste cu Jack? Anyway,frumos capitol

[Nefertiti]

                               14. Anul Nou în New York


      A doua zi, de Crăciun, în Germania ningea. Fulgii de diverse mărimi cădeau acoperind trotuarele şi grădinile cu o pătură albă, pufoasă. Anna şi ceilalţi se treziră şi-şi desfăcură cadourile, lăsându-le sub brad pe cele ale Elizei ce urma să se întoarcă şi să-şi petreacă Anul; Nou acasă. Anna mai zăbovi câteva zile, iar în week-end se duse din nou la aeroport pentru a se întoarce acasă în New York. Din nou în aeroport şi din nou în avion. Anna îşi rezervase loc din timp la clasa I de data asta. Fusese nevoită să aleagă acea clasă, deoarece biletele la clasa a II-a fuseseră epuizate. Ea luase ultimul bilet. Avea noroc : era din nou la margine. Îşi ocupă locul, constatând pe loc diferenţa între cele două clase şi se afundă în lectura unei cărţi de data aceea. Găsise într-o librărie o carte aparţinând aceleiaşi autoare ce scrisese „Viaţa printre străini” ce-o fascinase.
   ─ Ar trebui să nu ne mai întâlnim prin avioane ! o trezi din lectura ei o voce familiară.
   ─ Jack ! îl recunoscu ea. avea memoria figurilor.
   ─ Bună, Anna.
      Rămase plăcut surprinsă când văzu că şi el îşi aminteşte numele ei.
   ─ Din nou la geam ?
   ─ Din nou ! Şi tot lângă tine.
   ─ Ultimul bilet presupun ?
   ─ Penultimul !
   ─ Aha ! Multă lume spre New york, de data asta.
   ─ Da. Unii la rude, alţii vor să-şi petreacă Anul Nou în piaţă. Vin pentru artificiile ce se dau atunci din plin.
   ─ Aha. Eu cred că le voi privi din apartamentul meu din balcon. Stau la etajul 76. ce-mi mai trebuie sa ies în stradă ?
   ─ Ha, ha, ha, râse el. În stradă e mai palpitant. Se pot întâmpla multe : de la a-ţi revedea o rudă despre care nu mai ştii nimic, până la aţi găsi un iubit. Pentru cei deja cuplaţi este frumos, pentru că îşi peţesc jumătatea la lumina artificiilor.
   ─ Frumos. Dar cred că mă mulţumesc cu balconul.
   ─ Hm ! Ciudată alegere ! Mai bine ai veni şi tu în piaţa aceea.
   ─ Îmi dai cumva o întâlnire ?
   ─ De ce nu ?
   ─ Bine. S-a făcut !
      Cei doi nu mai vorbiră nimic de-a lungul zborului. Coborâră împreună la aeroport şi când o întrebă în ce zonă stă, iar ea-i spuse, el se oferi s-o ducă acolo cu taxiul, pentru că el stătea mai departe, dar putea face un ocol special pentru ea..   
   „Oau, îşi zise ea. Nu-l cunosc bine, n-am vorbit prea mult cu el şi deja accept o întâlnire ! Oare dragostea pluteşte prin aer ?” Ridică din umeri şi acceptă propunerea lui de-a fi condusă spre casă. Taximetrul ajunse la clădirea unde-şi avea ea apartamentul şi ea-şi plăti drumul până acolo, apoi merse în apartament. Se odihni toată ziua, apoi, a doua zi se duse la Kirk pentru a-i da şi lui cadourile cu ocazia Crăciunului. El observă că ea este schimbată în bine.
   ─ Ţi-a priit întoarcerea acasă. Arăţi mai bine ! Cumva ai cunoscut pe cineva acolo ?
   ─ Am cunoscut pe cineva, dar nu acolo, ci în avion. E american presupun. Nu l-am întrebat.
   ─ O, o ! zise el. Dragostea pluteşte în aer !
   ─ Şi tu crezi asta ?
   ─ Da.
      Anna îi dădu cadourile, apoi plecă spre casă. În loc s-o ia spre apartament, ceva o făcuse s-o ia spre librăria ei favorită. Intră înăuntru şi nu o zări pe doamna aceea drăguţă, dar la o vreme o vşi o auzi zicănd :
   ─ Jack, alegeţi ce vrei de-acolo !
      „Jack ? îşi zise ea. Probabil cineva cu nume asemănător !”
   ─ Bună, salută ea
   ─ Clienta mea favorită !
   ─ Mă cheamă Anna.
   ─ Anna ! Ce plăcere ! Alte cărţi de-acolo ?
   ─ Şi de-aici şi de-acolo !
   ─ Uită-te în linişte.
   ─ Scuzaţi-mi curiozitatea. Mai devreme aţi pomenit numele unui oarecare Jack. Presupun că dânsul este acum acolo, că o să rămân eu aici.
   ─ Jack Austen, da. Un alt client de-al meu. Mereu vine aici.
      „Nu se poate ! Coincidenţa este mult prea mare !”
   ─ Atunci mă duc şi eu tot acolo !
   ─ Cum doreşti, Anna. Eşti ca la tine acasă !
   ─ Aş putea ştii cum vă numiţi ?
   ─ Gretta Parker.
   ─ Mă bucur că v-am cunoscut. Anna Andersen.
   ─ Şi eu mă bucur !
      Anna se duse în spate. Într-adevăr, Jack era cel care se uita la nişte cărţi cercetându-le şi neştiind pe care din cele două alese s-o cumpere. Îl recunoscuse din profil văzându-l şi observase că alesese unul din cele două exemplare ale unei cărţi despre Egipt, unul dintre exemplare fiind la Anna şi o carte despre Grecia.
   ─ Îţi recomand cu mare căldură cartea despre Egipt ! îi zise ea.
   ─ Nu se poate ! zise el uimit
   ─ Bună. E librăria de unde mă aprovizionez.
   ─ Şi eu !
   ─ Să nu îndrăzneşti să spui din nou că nu mai trebuie să ne întâlnim aşa !
   ─ Nici nu vroiam să spun asta !
      Râseră amândoi cu poftă.
   ─ Deci, îmi recomanzi cartea despre Egipt.
   ─ Da. Este fascinantă. Am citit-o deja.
   ─ Citeşti cărţi de civilizaţie ?
   ─ Da.
   ─ Interesant. Şi eu, câteodată.
   ─ Ce meserie ai ?
   ─ Sunt arhitect. Arhitect restaurator.
   ─ Aha.
      Cei doi ieşiră din spatele librăriei, fiecare cu porţia lui de cărţi.
   ─ Ia te uită, zise Gretta. Ţia-i făcut o prietenă !
   ─ Se poate spune şi aşa.
   ─ Mă bucur. Erai un adevărat şoarece de bibliotecă. Anna, poate-l mai scoţi tu cu nasul din cărţi !
   ─ Nicio şansă ! Şi eu tot şoarece sunt !
      Gretta râse amuzată de gluma Annei. Cei doi îşi plătiră cărţile şi se despărţiră, fiecare ducându-se spre apartamentul său. În noaptea de Revelion, Anna se decise să stea în apartamentul ei. Privi focurile de artificii de la balconul ei, apoi se culcă, în timp ce restul new york-ezilor îşi petreceau mai departe Revelionul pe străzi sau în casele lor.

[Sharra Naght]

super povestea

[Nefertiti]

                              15. Alte comenzi

      După ce Anul Nou trecu, Anna se întoarse la atelierul lui Kirk.
   ─ Bună. La mulţi ani !
   ─ La mulţi ani şi ţie !
   ─ Sunt cu chef de muncă azi !
   ─ Atunci hai la triat oferte ! Se pare că doamna din Anglia, care a luat prima ta statuie şi Mustafa ţi-au făcut publicitate mascată. Ai primit nişte oferte tare interesante.
   ─ Nu le-ai sortat tu pentru mine ?
   ─ Nu. Te-am aşteptat. În fond, tu-ţi cunoşti propriile limite, nu eu !
   ─ Aşa este. Mai am cumva oferte cu avans ? Că nu mai primesc din acelea.
   ─ Sunt câteva.
   ─ Să vedem despre ce e vorba.
      Anna începu să-şi sorteze ofertele. Două dintre ele erau cu avans şi le lăsă primele. În ciuda afirmaţiei că nu va mai primi oferte cu avans de bani, prima o atrase deoarece persoana solicita o statuie a unui bărbat, iar Anna o considerase un fel de provocare, pentru că ea sculptase nişte chipuri feminine până atunci, iar alta o fascinase doar prin provocare : să sculpteze „Marile Lacuri’. Era o provocare demnă, mai ales că acestea se aflau în Canada. Apoi alte oferte veneau după acestea două.
      Anna le consemnă pe toate într-o agendă pe care şi-o cumpărase şi apoi zise :
   ─ O să lucrez la asta. Mi se oferă 2 milioane avans pe o statuie masculină. Uite poza.
   ─ Interesant bărbat.
   ─ N-am ami sculptat bărbaţi până acum.
   ─ De unde facem rost de material ?
   ─ Căutăm un furnizor pentru aşa ceva.
   ─ Nu prea sunt în New York.
   ─ Mai ai telefonul domnului Mustafa ?
   ─ Sigur. Uite-l !
      Anna formă numărul de telefon, care era din America, nu din Arabia şi-i răspunse chiar Mustafa.
   ─ Alo ? Aş dori cu domnul Mustafa. Anna Andersen la telefon. I-am făcut o...
   ─ Bună, domnişoară Anna. Eu sunt la telefon. Cu ce vă pot ajuta ?
   ─ I-a plăcut Raishei sculptura ?
   ─ Nu numai că i-a plăcut ! A pus-o într-un loc de cinste.
   ─ Nu cunoaţi un furnizor pentru materiale de sculptură ? Am înţeles că aici nu prea sunt. Aş avea nevoie de un furnizor.
   ─ Vă recomand eu un furnizor. Nu este prea cunoscut, dar calitatea materialelor furnizate de acesta este impecabilă. Numele lui este Robertson. Să-i spuneţi că vi l-am recondat eu.
   ─ Bine, zise ea în timp ce-şi nota adresa domnului Robertson şi numărul de telefon al acestuia.
      După ce închise telefonul, formă noul număr şi vorbi cu domnul Robertson, care se arătă încântat să fie furnizorul Annei. Odată rezolvată partea cu furnizorul, ea luă legătura cu noul client, ce cerea statuia masculină. Află cu ocazia aceasta că dorea doar chipul, nu şi corpul stauii, ceea ce-i dădu posibilitatea să comande bucata dorită.
      Când furnizorul îi aduse bucata, ea se apucă imediat de treabă, lucrând mai repede decât la o statuie întreagă. În trei zile onoră prima comandă, apoi se interesă de comanda cu Marile Lacuri. Acea comandă era o adevărată provocare, căci era vorba de natură, nu de oameni.
      Plecă de la atelier, după ce află că cel care comandase „Marile Lacuri” nu se grăbea deloc şi plecă spre librăria Grettei.
   ─ Bună, Gretta, o salută ea intrând în librărie.
   ─ Alte cărţi ?
   ─ De data aceasta nu. Vreau să te întreb ceva.
   ─ Spune.
      Când s-o întrebe, Anna îl observă pe Jack.
   ─ Iar a venit şoarecele ? glumi ea
   ─ Anna, zise el observând-o
   ─ Ce vroiai să mă întrebi ?
   ─ Vine multă lume aici ?
   ─ Suficient de multă.
   ─ Atunci nu ştii pe cineva care ar putea să mă ducă şi pe mine în Canada să văd marile Lacuri ? Am o nouă comandă la o sculptură intitulată chiar aşa.
   ─ Normal că ştie, răspunse Jack. Eu !
   ─ Tu ?!?
   ─ Am o casă de vacanţă chiar foarte aproape de Marile Lacuri ! Te invit eu la casa mea.
   ─ Mulţumesc. M-ai salvat !

Bonus

                                    16. În Canada la Marile Lacuri

      Neştiind câtă vreme va sta la Jack, la casa lui de vacanţă din Canada, Anna îşi pregăti bagajele şi vorbi în prealabil cu Kirk, ce devenise între timp un fel de manager pentru afacerea Annei, iar în ziua stabilită, Jack veni s-o ia de la apartament. Cum ea-i dăduse adresa completă, el urcă cu liftul până la etajul 78 unde stătea ea şi sună la uşa apartamentului. Ea-i deschise.
   ─ Bună, Jack. Sunt gata.
      Îşi luase un singur troler cu ea ce nu era nici prea mare.
   ─ Numai un troler iei ? În ianuarie este destul de frig în Canada, mai ales în zona Marilor Lacuri.
   ─ Am tot ce-mi trebuie în interiorul lui !
   ─ Bine. Mergem ?
   ─ Gata.
      Anna verifică încă o dată toate obiectele electrocasnice din apartament să fie închise, gazele la fel şi apoi încuie uşa şi plecă împreună cu Jack. Un taximetru îi aştepta afară. Amândoi urmau să ia un avion de la New York şi să ajungă la Ottawa. Călătoria celor doi fusese lipsită de peripeţii şi ajunseră la casa de vacanţă a lui Jack. Aşa cum îi spusese, era foarte rece în ianuarie acolo, iar Anna nu fusese mult prea interesată de casă sau împrejurimi. Nu vroia să zăbovească acolo decât timpul necesar pentru a vedea obiectivul  ce-o interesa. Aventura ei la casa aceea de vacanţă fusese una scurtă, iar ea se întoarse repede la lucru după ce văzuse obiectivul şi-l fotografiase.
      În timp ce cei doi se întorceau în New York, ea-l întrebă pe Jack
   ─ Ce-ar fi să repetăm experienţa mai la vară când este totul înverzit şi este mai cald ?
   ─ Cu ceam mai mare plăcere. Asta-i cartea mea de vizită, cu numărul de telefon unde mă poţi găsi.
   ─ Trebuie să-mi fac şi eu urgent cărţi d’astea !
      În fine, cei doi se reîntoarseră la joburile lor şi timpul trecu precum vântul, deoarece Anna fusese ocupată cu noile comenzi, iar Jack cu firma lui. Se mai întâlneau din când în când la librăria de unde amândoi îşi procurau cărţi. În cele din urmă, vara sosi, iar Anna îşi luă concediu. La fel şi Jack şi amândoi plănuiseră o vacanţă în Canada, după care aveau să se ducă în Caraibe, la plajă.
      Ziua în care trebuia să revină în Canada sosi pentru Anna, care era nerăbdătoare să plece în primul ei concediu. Avea ocazia să vadă casa lui de vacanţă mai bine, să vorbească mai mult timp cu el, să-l cunoască mai bine. Ca şi data trecută, Jack o luă pe Anna din faţa apartamentului ei, căci era mai pregătită ca niciodată pentru acea vacanţă. Spre prânz, într-o zi superbă de iulie, ajunseră acasă la Jack.
      Anna era acum atentă la fiecare detaliu, aşa că observa totul. După ce Jack deschise o poartă monumentală din fier forjat, pe ea o întâmpină o alee din beton mozaicat ce avea peluze de-a dreapta şi de-a stânga. Cea din stânga avea plantaţi din loc în loc diverşi arbori pitici, iar cea din dreapta era foarte interesantă. În ea se ascundeau figurine de porţelan colorat, de dimensiuni destul de mari, reprezentând diverse figurine vesele ori serioase. Puţin mai încolo, ghiulele de piatră pentru catapulte erau îngropate în iarbă, oferind privirii un aspect straniu de sol selenar inundat însă de viaţă. Cosmosul întreg părea că şi-a găsit în acel loc liniştea. Nişte lampioane pitic puneau în evidenţă fiecare loc, iar noaptea, când se aprindeau, probabil luminau feeric.
      Aleea conducea spre o casă monumentală, ce era veche de 100 de ani, dar care fusese recondiţionată la fel ca atunci, reconstituind un univers parcă magic : ceva între vis şi realitate. Având aspectul de poveste al unui castel, faţada prezenta „coloane contraforţi”, ce păreau metamorfozate de vrejuri vegetale uriaşe. Ferestrele în acoladă, caracteristice stilului gotic, erau numeroase şi generoase ca dimensiuni. Crenelurile ce străjuiau cornişa completau fericit aspectul istoricist al clădirii. Întregul aspect exterior al ansamblului te copleşea prin „forţa” impactului vizual datorat decoraţiei
      Jack descuie uşa casei, ce era dezvoltată atât pe parter, cât şi pe etaj. Intrând în casă, îi întâmpină holul central, dezvoltat pe lungime, format din trei compartimente de-a lungul cărora erau dispuse saloanele casei. Impresionant prin echilibrul volumelor şi armonia dispunerii elementelor decorative, acel spaţiu era întunecos. Arcadele de trecere dintr-un segment în altul erau de asemnea în acoladă, formă reluată ca într-o suită de oglinzi la cadrele uşilor, ferestrelor şi nişelor întregii case. Unele dintre arcuri prezentau ornamente florale din piatră, dând uşii un aspect magnific. Coloanele impozante din stuc susţineau aceste profile şi încadrau fericit dantelăria de lemn a deschiderilor profilate pe geamuri mate. Plafoanele celor trei compartimente ale holului erau pictate în frescă.    Consolele-pitici din segmentul al doilea al holului surprindeau în acest aspect interior sobru şi misterios.
      Gazdă bună, Jack începu să facă un tur al casei cu Anna. În primul salon al casei, stucatura de la îmbinarea peretelui cu tavanul fusese modificată prin scafe ce permiteau difuzarea luminii fără a se vedea sursa directă de iluminat. Al doilea salon beneficia de o bogată stucatură în partea superioară a peretelui : creneluri puternic profilate şi mascheroane, vrejuri decorative şi panouri în care vegetalul era nota specifică; toate acestea într-un sistem ce părea că străjuieşte  cocori ascunse.
      Al treilea salon, nu se putea numi „salon”, deoarece era o sufragerie de aproape 30 m2, ce era dominată de mobilierul stil Empire, finisat cu lac vişiniu, compus dintr-o comodă şi un bufet ce avea coloane de alabastru, o masă de 12 persoane cu scaunele corespunzătoare. Covorul, cu model pe nuanţe albastru şi vişiniu se asorta cu tapiţeria scaunelor. Încăperea era luminată de o lustră foarte veche.
      Revenită în holul central după ce văzuse şi bucătăria ce era modern utilată, pe Anna o copleşiră impresiile ce le trăia : o scară monumentală de marmură albă de Carrara, cu balustrade din fier forjat lucrat cu arabescuri şi forme vegetale, se urca la etaj. Stucatura aurită, luminatoarele, plafoanele pictate, fastuoasele candelabre de Murano, oglinzile veneţiene, toate creau un cadru opulent. Jack consideră că dormitorul lui era neinteresant pentru a putea fi prezentat, aşa că deschise o uşă pentru a-i arăta Annei dormitorul unde avea să stea.
      În dormitor, mobilierul era tot stil Empire şi consta în piese masive cu linii rafinate, un pat încadrat de două tăblii, două noptiere, un şifonier placat cu oglindă şi o oglindă de toaletă cu dulăpioare încorporate şi un săcunel. Husa patului, pe fond bleumarin, cu imprimeuri moderne, înviora atmosfera sobră instaurată prin mobilierul stil. Obiectele decorative erau presărate cu discreţie, unele devenind astfel ad-hoc : vaze din loc în loc, aplice în formă de sfeşnice, sticle de parfum. Anna deja se simţea ameţită. Ceru să se odihnească puţin, iar Jack o lăsă în intimitatea dormitorului ei, utilat, de asemenea, cu o baie modernă. Ea se odihni puţin pentru a-şi reveni din ameţeala ce i-o produse acea casă impresionantă. Nu uitase de invitaţia lui adresată înainte de a ieşi pe uşă de a vizita şi grădina din spatele casei.
      După odihnă, ea-l găsi pe el la bucătărie, gătind
   ─ Nici tu nu eşti american tipic ?
   ─ Poftim ? tresări el.
   ─ E o glumă a lui Kirk. Am gătit într-o seară mâncare mai multă decât trebuia şi i-am dus şi lui, iar el mi-a zis că americanii tipici sunt : restaurante sau fast-food-uri !
   ─ Aha, înţeleg, râse el. Gătesc pentru că îmi place să fac asta. Consideră că sunt unul dintre specimenele pe cale de dispariţie : un bărbat care găteşte.
   ─ Ha, ha, ha ! râse ea cu poftă. Nu ştiam că mai există şi astfel de „specii” !
      Râse şi el odată cu ea, apoi mâncară ceva şi ieşiră în spatele casei unde se afla grădina. De pe veranda deschisă aflată în spatele casei, trei trepte realizate din piatră de râu coborau spre nivelul grădinii. Pătrunse într-un spaţiu unde rolul principal îi revenea gazonului. Urcând potecile aflate acolo, se trezi într-o grădină ce îmbina mai multe culturi la un loc. Blocuri neregulate de piatră ofereau mediul propice dezvoltării vegetaţiei ascetice, căderi mici de apă, imaginând cascade, alimentau un iaz, zone plane alternau cu denivelări line, podeţe de lemn erau ascunse în spatele unor arbori decorativi. Piatra de râu, adusă special pentru acea grădină, era un element decorativ ce evidenţia cadrul creat. Astfel, fusesră realizate adevărate jardiniere, alăturarea cu verdele plantelor dădea naştere unor compoziţii încântătoare. Decorul era completat de prezenţa apei : un mic bazin decorativ oferea clipe de răsfăţ pentru peştii multicolori aflaţi în el.
      Totul era minunat, iar ea se bucură şi de un apus de soare sublim : soarele îmbrăca în purpură şi aur câţiva nori ce alcătuiau cortegiul său în apus.

[Jane]

super capitol

[Nefertiti]

                       17. Peripeţii în Caraibe

      După ce văzu acel apus sublim de soare, fiecare se duse la culcare, a doua zi de dimineaţă, fusese rândul lui Jack s-o găsească pe Anna preparând micul de jun şi cafeaua.
   ─ Bună dimineaţa, o salută el.
   ─ Bună. Cafea, ceai, suc sau lapte cu cereale ?
   ─ O cafea, mulţumesc.
      Cei doi îşi serviră cafelele şi începură o conversaţie.
   ─ Tot ne întâlnim accidental în librăria Grettei, dar habar n-am ce cărţi îţi plac, începu el.
   ─ Pune-mi în mâini o carte de istorie sau de geografie ori despre civilizaţii şi o citesc aproape pe nerăsuflate.
   ─ Interesant. N-am mai auzit până acum pe cineva să fie pasionat de astfel de gen de cărţi.
   ─ Tu ?
   ─ Eu mai citesc şi beletristică ocazional, dar mai mult caut cărţi prin care să fiu la curent cu noutăţile apărute în domeniul meu, arhitectura. Dacă găsesc cărţi mai vechi în care se vorbeşte despre arhitectură, le iau şi pe acelea.
   ─ Aha. Îmi permiţi să întreb câţi ani ai ?
   ─ Desigur. Am 31 de ani.
   ─ Iar eu am 28 ! Ai firma ta de arhitectură sau lucrezi pentru altcineva ?
   ─ Am propria firmă.
   ─ Pari destul de tânăr în comparaţie cu vârsta !
   ─ Şi tu !
      Ea-i zâmbi, apoi se ocupă de spălarea ceştilor de cafea şi a farfuriilor.
   ─ N-ar trebui să faci treabă. Doar eşti oaspete în casa mea !
   ─ Nu-i nimic. Mă simt utilă.
      În ziua aceea şi-n următoarele, până la plecarea în Caraibe, cei doi vizitaseră foarte multe lucruri. Anna văzuse Marile Lacuri pentru a doua oară, apoi   într-una din zile el o dusese să vadă Niagara, iar ea făcuse o mulţime de poze. Într-o zi de sâmbătă ei plecară spre Caraibe. Aveau rezervare la un hotel modest. Nu căutau luxul, deşi amândoi şi-l permiteau.
      Zborul din Canada spre Caraibe fusese foarte antrenant în dialog, cei doi vorbind despre nimicuri. Până a-şi deschide inima complet unul faţă de celălalt, mai era cale lungă, dar din nimicuri se clădea o frumoasă prietenie.    Într-adevăr, atât Gretta, cât şi Kirk, avuseseră dreptate : dragostea plutea undeva în aer. Ajunşi în Caraibe, cei doi se duseră direct la hotel, apoi se odihniră.
      A doua zi, Anna, înarmată cu obiectele necesare pentru plajă, ieşi pe nisipul care începea să se înfierbânte încetul cu încetul de la razele toride ale soarelui. Îşi căută un loc mai retras pe plajă, apoi îşi întinse prosopul, îşi descheie rochiţa de vară la naturi şi rămase într-un costum de plajă verde închis, care îi accentuau ochii şi culoarea părului. Pentru a nu avea probleme cu părul ei, îl strânsese într-un coc şi-şi luase şi ceva pentru cazul în care ar fi dorit să înnoate. Se aşeză pe prosop şi începu să profite de soarele Caraibelor. În ziua aceea apa oceanului era propice pentru înnot sau „bătăi cu apă”, deoarece valurile erau domoale şi nu era niciun steag de avertisment ancorat. Era o zi ideală din toate punctele de vedere.
      În timp ce Anna profita de soare, la câteva minute după ea, sosi şi Jack. Nu ştia unde să se aşeze cu prosopul lui, iar zona Annei era prielnică şi pentru el. Cum nu o recunoscuse pe ea în costumul acela verde de baie, se apropie şi întrebă :
   ─ Domnişoară, spaţiul de lângă dumneavoastră este revendicat sau e liber ?
      Anna începu să râdă cu poftă când auzi vocea lui, iar el era foarte uimit ce găsea necunoscuta aceea atât de amuzant.
   ─ Poţi să te aşezi, Jack, că nu muşc !
   ─ Anna ? recunoscu el vocea
   ─ Da, chiar ea.
   ─ Nu te-am recunoscut, zise el întinzându-şi prosopul.
   ─ Nu m-ai văzut niciodată aşa, zise ea.
      Când el se aşeză pe prosopul de plajă, ea obseră că are un trup bine clădit, care ar atrage orice personaj feminin de pe acea plajă. În ziua aceea arăta seducător.
   „Atată seducător ! îşi zise ea. Oare chiar arată sau mi-l închipui eu aşa ? Anna ! Alo ? Eşti acasă ? îşi întrebă ea raţiunea. Se pare că nu ! Gretta avea dreptate ! Dragostea începe să plutească undeva prin aer. E adevărat că atunci când l-am cunoscut pe Franz, amândoi am ştiut că suntem făcuţi unul pentru celălalt. Eram două jumătăţi ale aceluiaşi măr, dar cu Jack este diferit. Nu ştiu dacă să mă hazardez încă să numesc dragoste ceea ce simt pentru el. Poate ar fi mai nimerit termenul de respect reciproc, de apreciere. Cu Franz, cred că a fost vorba despre dragoste la prima vedere, dar cu Jack nu ştiu. Am început deja   să-mi pun anumite probleme. Habar n-am dacă el simte ceva pentru mine ! Anna ! Trezeşte-te ! Bucură-te de viaţă ! Lasă lucrurile să vină de la sine şi apoi mai vedem ce-o fi !”, îşi încheie ea şirul gândurilor, hotărându-se să se ducă în apă.
      Nici Anna nu arăta mai prejos. Avea un trup zvelt, mlădiu, dând senzaţia că este tras printr-un inel, iar Jack putu să observe că trecerea Annei printre cearceafurile, prosoapele sau şez-long-urile de pe plajă ce aveau persoane masculine pe ele, nu trecea neobservată. Văzuse la un moment dat, că unul chiar fluieră admirativ după ce ea trecuse pe lângă el, iar altul fusese mai îndrăzneţ din fire şi se oferise s-o „conducă” până în apă, deşi mai erau doar câţiva paşi până în ea. Jack văzu că Anna refuzase politicos prezenţa bărbaţilor. Nu-i plăcea să fie luată drept păpuşă sau un corp bine-proporţionat care să fie cel mult un obiect al unor mici fantezii de vară.
   „Anna..., începu Jack să gândească. Eşti misterioasă. Uneori mi se pare că ascunzi o mare durere. Hm ! Încep să mă gândesc la tine într-un mod special. Mi-aş dori uneori să fiu eu confidentul tău. Am început să ţin la tine, deşi am iubit foarte mult pe cineva. Am pierdut persoana iubită de lângă mine şi nu mai vreau să-mi deschid inima chiar atât de repede. Totuşi, tu, cu firea ta, ai ajuns să te strecori în gândurile mele pe nesimţite. Îi dau dreptate Grettei : dragostea începe să plutească undeva în aer”, îşi încheie şi el şirul gândurilor. Observă că Anna se întoarse la prosopul ei.
   ─ Scuză-mă, Jack, dar mă duc mai în faţă. Am văzut nişte puşti care construiesc un castel de nisip şi le-am propus să facem o fortăreaţă, iar eu m-am oferit să le fac păzitorii fortăreţei. Au acceptat încântaţi, iar eu abia aştept să mă joc cu nisipul ! Pa, pa !
      Ea-şi luă prosopul şi dispăru rapid din faţa lui, lăsându-l cu gura căscată. Nu se aşteptase la aşa ceva. Trebuia neapărat s-o vadă şi pe-asta ! Îşi strânse prosopul şi plecă în căutarea ei. O găsi repede, căci grupul de puşti ce lucra la o adevărată fortăreaţă mare era numeros, iar figurile Annei, făcute din nisip, atrăseseră mulţi gură-cască acolo. Se îndreptă şi el spre terenul care era urmărit îndeaproape de foarte mulţi spectatori. Ea, în mijlocul puştilor, făcând figuri din nisip, părea foarte copilăroasă. Rădea şi se bătea uneori cu apa din găleţi cu ceilaţi „muncitori”.
   ─ Hei ! zise Jack. Mă primiţi şi pe mine ?
   ─ Tu ce ştii să faci ? întrebă un puşti
   ─ Ne va face arhitectura fortăreţei, nu-i aşa domnule arhitect ? îl întrebă ea veselă
   ─ S-a făcut, acceptă el, trecând deja la treabă.
      Cei doi, împreună cu puştii de-acolo, lucrau de zor. Se strângea tot mai multă lume şi era evident că opera de artă ce avea să rezulte, urma să fie admirată şi eventual fotografiată, chiar dacă existenţa ei avea să fie cât se poate de efemeră. După ce realiză figurile din nisip, Anna trecu la zidurile fortăreţei. Lucra cu sârg şi nu mai era atentă decât la lucrarea ce-o făcea, pentru ca opera de artă să nu se ruineze înainte de finisarea ei. Deodată, mâinile ei, pline de nisip, se întâlniră cu mâinile lui Jack. Fusese de ajuns să se atingă doar vârfurile degetelor, ca pe ei să-i treacă un fior rece pe şira spinării şi să-i facă să se oprească din lucru uitându-se unul în ochii celuilalt preţ de câteva minute, ca apoi să-şi reia fiecare treaba. Opera de artă fusese finisată, iar privitorii aplaudară creaţia aceea măreaţă, ba chiar o şi fotografiaseră unii, căci pe plaja aceea nu se mai făcuse niciodată aşa ceva.

[DreamsKeeper]

Hmmmm !!! intresting 

[Sharra Naght]

sunt cu jane

[Nefertiti]

                                 18. Mărturisiri şi un sărut sub clar de lună

      După finisarea operei de artă, Anna se retrase în camera ei de hotel, urmând să iasă mai spre seară din cameră, pentru a putea să vadă apusul de soare la malul oceanului. Seara sosi, şi ea se duse pe plajă. Găsi un loc prielnic : se putea vedea apusul de soare foarte bine de-acolo. Plaja era pustie, căci nu mai erau doritori. Îşi întinse pe nisip un prosop mai gros, împăturit, pentru a nu-i fi rece, apoi începu să aştepte apusul de soare. Lângă ea veni şi Jack.
   ─ Pot să-ţi ţin companie ?
   ─ Sigur.
      Priviră amândoi apusul de soare. O minge roşie apunea în ocean, dând o senzaţie de sângeriu apelor verzi-albastre. Ochii ei se umeziră de lacrimi, ceea ce-l uimi pe el.
   ─ Nu ştiam că apusurile de soare te fac să plângi.
   ─ Îmi amintesc de două lucruri importante din viaţa mea.
   ─ Îndrăznesc să te întreb : care ?
   ─ Era acum mult timp în urmă. Mama mea era încă sănătoasă pe-atunci, iar eu eram mică. M-a dus la ocean şi am văzut un apus de soare împreună. Când am împlinit 20 de ani, am pierdut-o. Doctorii îmi spuneau că nu mai aveau ce-i face. Când eu întrebam de ce suferă mama mea toţi imi spuneau că nu ştiu sau că e vorba de o boală incurabilă. Nu am crezut. Boală incurabilă ! Termenul acesta trebuia să fi avut un nume. Numele lui era leucemie avansată. Mama refuzase tratamentul, iar boala se agravase atât de mult, că medicii n-au mai avut ce-i face. Apoi, îmi mai amintesc tot de ocean, pe vremea când îl cunoscusem pe Franz, logodnicul meu. Amândoi plănuiam cu mare vervă nunta noastră. El îmi spunea că este supărat că procesul clientului lui se amână într-una, deşi juriul ar fi trebuit să formuleze un verdict. Îmi spunea că procesul se mutase din Dortmund la Frankfurt şi că spera că se va da verdictul cât mai repede. S-a dus la Frnkfurt şi apoi m-a sunst pe când se întorcea acasă, că se terminase procesul şi era nerăbdător să mă întâlnească. Apoi, un nebun de vitezoman, ce mergea pe contrasens, l-a obligat să încerce să-l ocolească, acest ocol, costându-l viaţa pe Franz. De aceea mi se umeziseră ochii. Mi-am amintit două momente de neuitat din viaţa mea. Asta-i tot.
   ─ Îmi pare rău să aud asta. Credeam că sunt singurul care suferă la pierderea unei persoane iubite.
   ─ Toţi suferim într-un fel sau altul. Unii mai mult, alţii mai puţin.
   ─ Aici ai dreptate. Şi eu am pierdut o logodnică, dar ea nu a murit ca logodnicul tău. Am iubit-o enorm de mult pe Marry, dar ea şi-a cam bătut joc de sentimentele mele. Eu nu iubesc doar de dragul de a iubi. Eu vreau ceea ce vor toţi : o soţie, un căţel, o casă cu gard alb şi copii. Nu chiar în ordinea asta, dar ea nu a înţeles. Considera că eu o manipulez. Când am cerut-o de soţie, mi-a răspuns în faţă că ea este o femeie independentă. Nu doreşte să devină sclava unui bărbat, făcându-i de mâncare, spălând rufe sau gătind. Nici nu o vedeam aşa, adică femeia la cratiţă şi atât. O vedeam ca pe o parteneră a mea, o extensie a mea, cineva care să mă ajute. Să vorbesc cu ea despre nimicuri erau cele mai valoroase momente din viaţa mea, dar ea m-a părăsit. În mod ciudat, în ciuda concepţiilor pe care le avea despre căsătorie, a ajuns o femeie care îmbină succesul afacerilor ei cu o căsnicie minunată. M-am întâlnit odată cu ea şi mi-a mărturisit că a fost tare oarbă când mi-a refuzat cererea în căsătorie. Are un soţ minunat acum şi doi copii. M-am bucurat pentru ea. Pe vremea în care mă părăsise, însă, credeam că toată existenţa mea încetase în ziua refuzului ei. Sincer, mă crezi că mai păstrez şi acum inelul pe care i-l cumpărasem atunci ?
   ─ Te cred, zise ea. Şi eu l-am păstrat pe-al lui Franz o vreme, dar pe urmă mi      l-am scos de pe deget când am hotărât să plec în America şi să încep o viaţă nouă. L-am lăsat în casa de unde am plecat, soţii Doneck, părinţii lui, care au devenit într-un fel şi ai mei de când am rămas singură, au vândut acea casă. Sincer, nu ştiu ce-or fi făcut cu acel inel şi nici nu-mi pasă. Ar trebui să te rupi de trecut ! Şi ruperea ta de trecut va veni odată cu momentul în care eşti pregătit să renunţi la acel inel pe care zici că-l mai păstrezi.
   ─ Oare ?
   ─ Da. Gândeşte-te că pentru fiecare fir de iarbă de pe pământ există umbra lui. Aşa şi pentru oameni. Undeva pe pământul acesta mare, există pentru fiecare dintre noi o jumătate, o extensie a celuilalt. Nu e exclus ca tu să-ţi întâlneşti mai devreme sau mai târziu jumătatea. Nu cred că ea ar vrea să ştie că inelul pe care-l foloseşti s-o ceri de soţie, a mai fost folosit pe cineva care te-a refuzat !
      Jack tăcea. O privea pe Anna. La cei 28 de ani ai ei avea o maturitate aparte. Probabil moartea mamei, pierderea logodnicului, o făcuseră să devină atât de matură sau poate că fusese matură şi el nu ştia şi ea doar acum îşi dezvăluia maturitatea. Ea se uită la el.
   ─ S-a întâmplat ceva ?
   ─ Nu, nimic.
   ─ Uite luna ! Vai, ce mare este ! Pare atât de aproape, zise ea visătoare.
      Razele argintii ale lunii se reflectau parcă în părul ei blod, dându-i o senzaţie de albeaţă şi lumina chipul ei delicat mângâindu-l încet.
   ─ Anna ? o întrerupse el din visare
   ─ Da ? îi răspunse ea întorcându-se spre el.
      El se trase mai aproape de ea şi-i luă chipul în mânile lui calde. Avea degete lungi, de parcă nu ar fi fost făcute pentru un arhitect. Ochii lui violeţi, cu raze albastre deveneau şi mai profunzi, mai misterioşi în lumina lunii. El se aplecă spre ea şi o sărută pe buze. Nu se împotrivi, lăsându-se sărutată de acele buze moi şi fine. Îi răspunse la sărut din toată inima, dar el se retrase curând.
   ─ Îmi pare rău, zise el
   ─ Nu-i nimic ! îi răspunse ea. Mă întorc în camera mea. Ar fi mai bine să uităm ce s-a întâmplat. Ne-a luat pe-amândoi valul.
   ─ Da, aşa este.
   „Nu cred că m-a luat valul, Jack, când te-am sărutat. Eu, cel puţin nu voi uita această seară, cu siguranţă !” îşi zise ea.
   „Ce m-a apucat ? Jack, revino-ţi !” îşi zise el.

Bonus

                                           19. Un nou artist la atelierul lui Kirk

      Vacanţa petrecută în Caraibe se termină şi Anna împreună cu Jack reveniră fiecare la cotidian : ea la sculpturile ei, el la arhitectura lui. Când ea se întoarse la atelierul lui Kirk, constată cu uimire că marea hală unde lucrase până atunci singură, mai era închiriată de către cineva.
      Anna pătrunse în hala cea mare şi văzu cu uimire o tânără, ce părea apropiată ca vârstă cu ea şi care lucra de zor la nişte sculpturi. Tânăra avea părul potrivit de lung, de culoarea castanelor. Lucra în piatră, dar lucra mai mult peisaje, ci nu persoane aşa ca ea. Se opri s-o privească.
      Tânăra se simţi privită şi se întoarse spre privitoarea ei.
   ─ Bună, zise ea veselă. Tu trebuie să fii Anna, cea despre care Kirk mi-a vorbit. L-am convins tare greu să-mi închirieze şi mie măcar un sfert din hala asta mare !
   ─ Bună, zise Anna politicos. Da, eu sunt Anna. Pot şti care este numele   tău ?
   ─ Îmi cer scuze. Mă numesc Kate Roberts.
   ─ Aha. Sculptor ca şi mine !
   ─ Da, dar am înţeles că tu lucrezi cu chipuri, pe când eu...
   ─ Lucrezi cu natură. Felicitări ! Ştii să surprinzi foarte bine în piatră imaginea de ansamblu după care te ghidezi. Modul în care lucrezi, face ca natura sculptată de tine să para vie, lucru ce mie nu mi-a reuşit chiar atât de bine !
   ─ Mulţumesc. Este o onoare pentru mine că mă apreciaţi.
   ─ Termină ! Ai lucrări ? Pardon, comenzi ?
   ─ Nu. De-abia l-am convins pe Kirk să mă lase să exersez.
   ─ Gata cu exersatul ! Am multe comenzi de sculpturi de natură. Eu vreau să mă ocup mai mult de chipuri. Aşa că mi-ar prinde bine un asociat sau partener de lucru. Te interesează ?
   ─ Da, sigur că da.
   ─ Bun. Atunci să ne apucăm de treabă. Kirk ! strigă ea.
      Kirk, care auzise că este chemat sosi în atelier.
   ─ Văd că aţi făcut cunoştinţă. Ce e Anna ?
   ─ Vreau să-mi aduci toate ofertele. Le triez acum. Kate va fi partenera mea !
   ─ Bun. Vin acum ofertele.
      Aşa se face că cele două deveniră partenere de lucru. Anna îi mai dădea sfaturi lui Kate, iar Kate Annei. Munceau de zor, cu mare spor şi vorbeau vrute şi nevrute. Conversaţiile cele mai „suculente” erau bârfele despre bărbaţi. Comenzile pe care Anna le primise şi care la început fuseseră multe, începeau să se împuţineze văzând cu ochii. Alte şi alte comenzi soseau şi ea nu se mai simţea chiar atât de singură în hala aceea mare.
      Într-o zi, Kate îi zise :
   ─ Anna ?
   ─ Da ?
   ─ Pot să te întreb ceva ?
   ─ Bineînţeles. Ne cunoaştem de ceva vreme.
   ─ Au trecut 6 luni de când ne tot cunoaştem.
   ─ Ouau ! Acum vine din nou Crăciunul !
   ─ Crezi în magie ?
   ─ Ce fel de întrebare e asta ?
   ─ Îmi place de un bărbat. E cu doi ani mai mare ca mine, dar sunt prea timidă ca să fac eu primul pas.
   ─ Aşa. Şi ?
   ─ M-am gândit să mă duc la o ghicitoare să văd dacă voi fi cu el sau nu.
   ─ Eşti nebună ? N-am mai auzit una ca asta până acum ! Să te duci la o ghicitoare să-ţi zică dacă o să fii sau nu cu cineva anume !
   ─ Dar ce să fac ?
   ─ Simplu ! Dacă îţi place de el, acţionează !
   ─ Nu e a uşor precum spui.
   ─ Şi o ghicitoare va rezolva problema ?
   ─ Nu ştiu. Nu vrei să mergi cu mine să aflu ?
   ─ Vrei să spui că ai găsit o ghititoare ?
   ─ Da. Kirk mi-a recomandat-o !
   ─ Şi mai vrei să spui că deja ai o programare la ea ?
   ─ Da.
   ─ Şi vrei ca eu să te însoţesc ?
   ─ Te rog !
   ─ Ouau ! Ce s-au schimbat mentalităţile ! Bine ! Du-te şi te schimbă. Merg cu tine. Sunt curioasă !
   ─ Mulţumesc.
      În timp ce Kate se schimba, iar Anna se pregătea s-o însoţească, ea se gândi :
   „Felicitări, Anna ! Auzi la tine ! «Dacă-l placi, acţionează !» Dar tu ce faci în cazul lui Jack ? Trebuie să admiţi că îţi place de el, dar după ce te-ai întors din Caraibe, unde el te-a sărutat, n-ai mai trecut nici măcar pe la librăria Grettei, de teamă să nu te întâlneşti cu el şi să te ruşinezi de ceea ce s-a întâmplat în vacanţă între tine şi el ! Şi de când gândeşti că s-au schimbat mentalităţile ?  Las-o baltă ! Eşti în America !”
      Se opri din şirul gândurilor sale, pentru că partenera sa de lucru era gata de mers la ghicitoare. Aşa că amândouă porniră într-o aventură.

[sasuke]

povestea ii faina continua tot asa

[Nefertiti]

                                         20. La ghicitoare

      Cele două tinere parcurseră o mulţime de străzi întortocheate din New York spre locul unde-şi avea „cabinetul’ ghicitoarea. Anna era ferm convinsă că cea care îşi zicea „ghicitoare” era o persoană care profită la maxim de firi influenţabile ca şi Kate şi, bazându-se doar pe 3% adevăr şi pe restul de 97% invenţie, spuneau ceea ce doritorul ar fi vrut să audă. În cele din urmă, după o oră şi jumătate, timp de mers pe jos, cele două ajunseră la „cabinet’.
      Un panou viu colorat, luminat intens anunţa trecătorii „Aici pătrundeţi în lumea magică a Cassandrei”. Cele două intrară într-un hol luxos, unde o secretară îmbrăcată la cel mai sexy costum posibil, cu unghii mari, lăcuite, întreba persoanele ce intrau înăuntru dacă aveau programare.
   ─ Aveţi programare la legendara Cassandra ?
   ─ Poate în mitologia greacă o fi fost legendară, dar nu ştiu cât de legendară este şi în prezent, răspunse Anna cu o notă de ironie. Nu eu am programare, ci domnişoara Kate Roberts. Eu doar o însoţesc.
      Secretara verifică agenda şi confirmă programarea, iar Anna află că prietena ei era următoarea persoană care trebuia să intre.
   ─ Eşti următoarea la rând după ce iese persoana aflată înăuntru.
   ─ Mulţumesc. Mă însoţeşti şi înăuntru ?
   ─ Las-o baltă ! Am venit până aici ! Nu mă încred eu în chestii d’astea ! Te duci singurică ! În fond, tu eşti cea care vrea să afle ceva, nu eu ! În plus am făcut o remarcă destul de ironică în ceea ce priveşte „numele” ghicitorii, iar secretara mi-a aruncat o privire...
   ─ Bine, dar mi-e frică.
   ─ Păi atunci de ce ai mai venit ?
   ─ Pentru că vreau să aflu !
   ─ Cine să te mai înţeleagă ?
      Secretara îmbrăcată sexy, veni să o anunţe pe Kate că este rândul ei să intre.
   ─ Hai, Kate ! Curaj, îi zise Anna
   ─ D-na Cassandra a zis să intraţi şi dumneavoastră.
   ─ Cine ? Eu ? zise uimită Anna
   ─ Da.
      Cele două intrară într-o cameră luminată mai mult de lumănări puse în fel de fel de sfetnice, răspândite peste tot. La o masă rotundă, cu nişte cărţi de tarot în mână, se afla o doamnă plinuţă. Nu era excesiv de grasă. Avea unghii mari, date cu ojă roşie, buzele erau rujate din plin cu un roşu strident aproape în semi-întunericul acela, cu haine viu-colorate pe ea, pline de sclipici, cu nişte ochi albaştrii spre verde, uşor spalăciţi, cu o faţă rotundă şi cercetătoare. Atmosfera din interior, ţinuta ei, îi dădu senzaţia Annei de grotesc. Îşi auto-sugestionă, că totul era acolo de decor, de impresie şi luă loc împreună cu prietena ei, când Cassandra le făcu semn să se aşeze.
      Femeia ce-şi zicea Cassandra, o puse pe Kate să amestece pachetul de cărţi de tarot şi începu să-i zică ce „vede”. Aşa cum bănuise Anna, tot ceea ce ghicitoarea îi spunea prietenei sale, i se părea cam tras de păr. Când se termină ghicitul, Anna deja se ridicase şi vroia să plece.
   ─ Ai însoţit-o pe prietena ta, dar nu crezi nimic din ce i-am zis, o auzi ea pe acea femeie. Eşti sculptoriţă. Te cheamă Anna şi eşti nemţoaică de origine !
      Anna înţepeni locului, „Cum de ştie despre mine atâtea fără să-i fi spus nimic ?” Se uită la Kate, dar aceasta avea o moacă de inocent, cu ochi mari şi gura căscată, aproape salivând la ceea ce zicea Cassandra. Era clar că nu Kate era cea care furnizase informaţiile despre ea.
   ─ În momentul acesta te gândeşti cine mi-a furnizat informaţii despre tine ! Nimeni ! Ştiu că ai cunoscut un bărbat pe nume Jack. El ţi-e ursitul ! Dar până ce veţi fi împreună, veţi trece amândoi prin proba înşelăciunii. Minciuna întotdeauna are „haine frumoase”. Minciuna poate lua chipul unui înger, dar sub aspectul ei frumos, rămâne tot o minciună. Vei cunoaşte o persoană de sex opus, frumoasă la chip, dar neagră la inimă. Te va ademeni în mrejele lui cu vorbe meşteşugite. Te vei lăsa accaparată de el, dar nu uita : trezeşte-te înainte să fie prea târziu şi să pierzi adevărata ta dragoste ! Va întâlni şi el pe cineva, dar la el va fi invers : îl va umili pe faţă, deşi el încearcă s-o apere şi să se apropie de ea ! Veţi fii până la urmă împreună, dar stă în puterea voastră să vreţi asta !
   ─ Aţi terminat ? zise Anna sâsâit
   ─ Da !
      Anna ieşi din camera aceea tulburată, dar nu arătă nimănui. Nu avea să se gândească tocmai ea la spusele acelei femei ! Mergea hotărât înspre atelier şi mai repede decât mersese înspre ghicitoare. De îndată ce ajunse la atelier, se apucă de lucru fără să mai zică nimic altceva.


                                           21. „Îngerul” din faţa minciunii

      Zilele se scurgeau repede şi Anna cot la cot cu Kate lucrau de zor. Niciuna dintre ele nu mai aduseseră în discuţie ziua în care merseseră la ghicitoare. Anna îşi luase într-o zi inima în dinţi şi se duse la librăria Grettei, pentru a-şi procura cărţi. Sperase să-l vadă pe Jack, dar nu fusese aşa. În plus, mai aflase de la Gretta că făcuse cunoştinţă cu cineva chiar în librăria ei. Îi povestise Annei chiar cum cei doi se mai întâlniseră de câteva ori acolo, dar de la o vreme încoace nu-l mai văzuse pe Jack.
      Fusese foarte tulburată în ziua aceea şi treburile îi merseseră pe dos tot timpul. Nu putuse să-şi reprime un gând fugar care-i zburase spre spusele ghicitoarei şi de aceea pierduse concentrarea în ziua aceea şi-şi luase liber.
      Pe când ea şi Kate lucrau împreună, aceasta din urmă o abordă :
   ─ Anna, unde-ţi petreci Crăciunul anul acesta ?
   ─ În apartamentul meu. Anul trecut am fost în Germania, acasă, dar anul acesta nu am chef să mă duc !
   ─ Eu mă duc la verişoara mea. Acolo mă întâlnesc cu Leo al meu ! De ce nu vii şi tu ? Te invit eu. Mai cunoşti şi tu altă lume !
   ─ Da, dar tu vei fi cu Leo, verişoara ta o să fie cu cineva, iar eu o să mă nimeresc precum nuca în perete !
   ─ Leo a zis că-l aduce pe prietenul lui cel mai bun, pe nume Tom Fritzgerald, cred că e de origine germană.
   ─ Încerci cumva să mă cuplezi ?
   ─ Nu.
   ─ Hm ! Ştii ceva ?
   ─ Ce ?
   ─ Fie ce-o fi ! Dă-mi adresa, ora la care trebuie să fiu acolo şi voi veni şi eu la verişoara ta ! În fod, nu am alte planuri !
   ─ Bine ! Nu ai să regreţi !
   ─ Deja regret ! zise ea în glumă
      Kate îi scrise adresa verişoarei ei şi ora la care trebuia să fie la petrecere, apoi se reapucară de lucru amândouă.
      A doua zi, Anna se duse la cumpărături. Nu se cuvenea să vină la o petrecere de Crăciun cu mâna goală. Timpul trecu precum vântul pe lângă cele două prietene şi Anna se trezi cu trei zile înaintea Ajunului că ea nu are cu ce să se îmbrace de Crăciun, când se va duce seara la verişoara lui Kate. În ziua în care îşi dăduse seama de asta, se duse să-şi cumpere o rochie. Nu vroia ceva elegant, ieşit din comun. Se mulţumea cu ceva obişnuit. Nu vroia să atragă atenţia asupra ei ! Alese în cele din urmă, după lungi căutări, o rochie simplă, dar elegantă şi apoi se duse la apartamentul său.
      În Ajunul Crăciunului, ea-şi pregăti rochia, accesoriile, cadourile şi trusa de machiaj, apoi se odihni. Dimineaţa Crăciunului, şi-o petrecu singură, mai mult pe telefon, sunându-i pe puţinii ei cunoscuţi. După prânz, începu să se îmbrace de seară, să se aranjeze la păr şi să se îmbrace, lăsând la urmă fardurile.
      Îşi comandă un taxi şi apoi porni spre casa unde urma să participe la petrecere. Ajunsă la destinaţie, plăti taxiul şi urcă la etajul 107 al unui zgârâie-nori cu ajutorul liftului. Acolo se ţinea petrecerea. Sună la uşa apartamentului unde-i spusese Kate să vină. Îi răspunse chiar Kate.
   ─ Anna ! Ai venit !
   ─ Bună, Kate ! Îmi rămâi datoare că am acceptat !
   ─ Da, da ! Cum spui tu ! Intră, te rog !
      Anna intră în apartamentul spaţios, fiind condusă spre sufragerie, unde se ţinea petrecerea. Nu era o petrecere zgomotoasă, ci una la care prieteni vechi stăteau la bârfă despre nimicuri. Kate îi fău Annei cunoştinţă cu verişoara ei, cu logodnicul acesteia, cu Leo al ei, cu alţi prietenei şi cu prietenul lui Leo, Tom. Tom era un tip înalt de statură. Blond, cu ochi albaştrii-verzi, dând impresia de splălăcit. Arăta frumos la chip şi părea un gentelmen desăvârşit. El era „îngerul” din faţa minciunii de care îi atrăsese atenţia Cassandra. Dar Anna uitase de spusele ei şi se lăsase acaparată de acel chip frumos.