Ganduri ravasite (fara legatura cu fan fic-urile)

[Nefertiti]

Uneori stau si ma gandesc asupra unor probleme din viata mea de zi cu zi, iar gandurile mi le pun pe o coala de hartie. Asa s-au nascut reflexiile mele, meditatiile sau gandurile ravasite. Am sa potez primul "gand"...


De ce ?...

      De ce plângem ?... Ce ne face pe noi oare să vărsăm lacrimi ?... Oare bucuria ori necazul ?... Sau doar plângem din nevoia de a ne descărca de toate tensiunile acumulate peste zi ?... Plângem când simţim că totul în jurul nostru se destramă, când suntem veseli de ceva sau când suntem trişti, plângem dacă simţim că înăuntrul nostru s-au acumulat atât de multe lucruri, încât avem impresia că numai lacrimile ni le pot şterge, plângem uneori doar din nevoia de a ne uşura sau pur şi simplu plângem fără un motiv anume.
      De ce suntem trişti ?... Suntem trişti din aceleaşi motive care aduc plânsul. Tristeţea nu bate la poarta inimii noastre întrebându-ne : „vrei să fii trist?”, ci pur şi simplu ne invadează fără un motiv anume. Atunci devenim melancolici, apatici, trişti. Nu trebuie să dăm explicaţii de ce suntem trişti, căci uneori nu avem un motiv anume la tristeţea noastră.
      De ce râdem ?... Râdem doar ca să uităm de necazuri, râdem pentru că râsul este cel mai de preţ medicament. Râsul ca şi medicament te revigorează, îţi dă puterea de a răzbi mai uşor în viaţă, îţi umple plămânii de un aer proaspăt, revigorant, care te mobilizează, te întăreşte, te înalţă.
      De ce vorbim sau tăcem ?... Se spune că atunci când vorbeşti prea mult eşti guraliv, moară hodorogită şi persoanele de lângă tine au tendinţa să te îndemne să mai taci pentru că le sâcâi. Dacă, din contră, nu prea vorbeşti, fiind o fire mai tăcută, atunci ţi se pune pe dată eticheta de „ciudat” ori „taciturn”, nimeni nu se întreabă din ce anume motiv taci. Poate tu taci reflectând la ceea ce spun cei din jurul tău, poate taci fiindcă meditezi la ceva anume, poate taci gândindu-te că dacă ai spune ceva ai jigni pe cineva sau poate taci doar din dorinţa de a nu spune nimic. Poate că tăcem doar din nevoia de a procesa cu ajutorul creierului nostru – această materie cenuşie eminentă, această uzină-labirint – informaţia pe care tocmai o percepem de la o persoană ce vorbeşte sau propriile noastre gânduri, păreri. Poate că tăcem din dorinţa de a ne construi propoziţiile, ce le vom spune, mai bine, mai armonios, aşa încât să nu rănească pe cel căruia îi vom adresa acele cuvinte. Cine poate şti uneori de ce anume tăcem ?... De ce trebuie neapărat să fim rapid etichetaţi dacă vorbim prea mult sau tăcem ?...
            De ce unele persoane merg la psiholog sau consilieri de tot       felul ?... În ţările occidentale, cu o cultură mult mai dezvoltată, cu o mentalitate deschisă, mersul la un consilier sau psiholog nu este ceva nefiresc. Pentru un occidental un psiholog, un expert, îl poate ajuta să gândească mai limpede, îl poate ajuta să vadă când anume greşeşte, îl poate îndruma spre o cale bună atât pentru el cât şi pentru cei din jurul lui. În ţările neoccidentale, cu o mentalitate puţin mai închisă, învechită, mersul la un psiholog este un subiect tabu sau mai rău: intervine concepţia conform căreia dacă mergi la psiholog eşti nebun !
      Oare toate întrebările încep cu „de ce ?” ?... Complicat acest „de ce” şi destul de plin de îndoieli, de nedumeriri !... De ce aceasta este structura unui „de ce” ?...

PS. Astept sa-mi spuneti ce parere aveti despre acest prim "gand'. Mai am si altele...

[Jane]

....hmm...ff adevarat ce spui si gandesti tu aici ..
Râsul ca şi medicament te revigorează, îţi dă puterea de a răzbi mai uşor în viaţă, îţi umple plămânii de un aer proaspăt, revigorant, care te mobilizează, te întăreşte, te înalţă.
Da da,eu is considerata o pers prea happy,in love with life or somt
 <mersul la un psiholog este un subiect tabu sau mai rău: intervine concepţia conform căreia dacă mergi la psiholog eşti nebun !>
Oh daaa din pacate asa-i..dar stii cum se zice..
 "A wise man makes his own decisions, an ignorant man follows the public opinion."
 
so..lasa-i in pace..le e frica de nou sau ceva de genu'..in orice caz,nu merita

[LaDy_D3viL]

Te rog, Nefer, mai pune... M`am simtit atat de bine citindu`l, de parca eu l`as fi scris. E frumos tot textul, tot acest gand, aceasta reflexie... Poti sa mai pui linistita, astfel ne vom putea da seama cu adevarat de viata noastra....

[Nashimo]

sooper! ..e foarte frumos ceea ce ai scris..
oare de cate ori nu m-am intrebat si eu "de ce"?
interesante ganduri..abia astept sa mai postezi,Nefertiti!

[Nefertiti]

O, Doamne ! Nu am crezut ca o sa aiba priza asa ceva ! Urmatorul gand...

               Timpul...

      Oare care ar fi cea mai bună şi potrivită definiţie a timpului ?... Timpul nu se vede şi nu se percepe cu ajutorul celor cinci simţuri ale omului... Lui i se potrivesc verbele „a exista” şi „a curge”, ultimul arătând şi o acţiune iereversibilă...
      Măsurat cu ajutorul unui instrument ingenios inventat de mintea strălucită a omului, timpul se trăieşte !...
      Se pot evidenţia, însă, unele aspecte ale timpului...
      Timpul ca o clipă ar putea fi „înfăţişat” printr-o intersecţie aglomerată plină de maşini şi pietoni, unde totul merge pe „repede-înainte”...
      Timpul ca o viaţă... E cel mai lung şi mai plin de semnificaţii aspect al lui, căci viaţa se trăieşte zi de zi, an de an... Convieţuieşti într-o lume mare, populată cu fel de fel de oameni, o lume care se agită, se frământă, vibrează... Din această lume, o bucăţică îţi aparţine ţie, prin cunoscuţii pe care îi ai aproape de tine, cărora le urmaăreşti acţiunile şi atunci cănd o persoană pleacă la Domnul, mult mai târziu înţelegi că viaţa acelei persoane a fost un film ca o clipă, pe care nu l-ai văzut pe o peliculă, ci l-ai simţit pe propria ta piele, fiind tu însuţi un personaj al acelui film... Viaţa, asemenea unor valuri, te poate ridica pe cea mai înaltă culme a gloriei, a carierei tale, ca apoi, dacă nu ştii să rezişti pe acea culme, valul te poate arunca fulgerător, cu o forţă uimitoare către abis... Şi atunci când începi să cazi, îţi dai seama cât de greu, anevoios a fost să urci şi cât de uşor, lesnicios este să cobori... Atunci ţi se pare că întortocheturile vieţii sunt adesea asemenea unui labirint în care te simţi rătăcit, fără a avea un ghid care să te scoată afară... De ştii să gestionezi cu abilitate valurile vieţii, urcuşurile şi coborâşurile nu te vor mai lua prin surprindere, ci le vei trece firesc, ţinându-le piept cu forţă şi capul sus...
      Timpul ca prieten este acea clipă pe care ţi-o rezervi ţie însuţi pentru a reflecta asupra unui aspect din viaţa ta, unei probleme ce te frământă sau pur şi simplu momentul tău de relaxare deplină...
      Timpul ca duşman. Atunci când ai atâtea de făcut, de rezolvat, încăt minutele, orele, zilele şi anii trec pe lângă tine pe nesimţite, cu viteza unui intercity, atunci timpul devine un duşman, începe să te încurce, să devină sufocant, transformându-te încet, dar sigur, în sclavul lui...
      Indiferent care ar fi aspectul timpului, se evidenţiază o concluzie : Tempus edax rebum – timpul, devorator a tot ceea ce există... El e mereu timp ca o clipă !...

      

[Nashimo]

soooperb! ..
deci,imi place la nebunie cum gandesti si asezi
pe hartie cuvintele astea..astept si alte posturi!!!!

[Nefertiti]

Nashimo, special pentru tine...

            Singurătatea... boală sau medicament ?

      Singurăteatea... O sabie cu două tăişuri... Un cuvânt ce poate avea atâtea interpretări...
      Singurătatea ca boală... Oare cum o fi ?... Te laşi cuprins de această stare şi declari că vrei să fii singur... La început, toţi te înţeleg, căci singurătatea începe ca un fenomen. Toţi îşi spun că o să-ţi revii după ce rămâi o vreme singur.
      Fenomenul singurătate ţi se pare atât de dulce la început, încât ai vrea să zăboveşti mai mult în acea stare... Te identifici atât de mult cu starea în care ai intrat, că nu-ţi dai seama că ai devenit un taciturn, care nu vede decât lumea lui, lume în care nimeni nu mai are voie să intre. Nu observi că ţi-ai făurit un glob de sticlă în jur, iar în acel glob nimeni nu se mai află în afară de tine... Nu observi că toţi prietenii te-au părăsit, că n-ai mai comunicat cu nimeni de-o vreme foarte îndelungată, că te complaci atât de mult în singurătate, încât nimic din ceea ce aveai mai înainte de această stare nu mai există...
      Când, în sfârşit, îţi dai seama de aceste lucruri, ai impresia că esti pe marginea unei prăpăstii... Strigi disperat după ajutor, dar nu este nimeni lângă tine să ţi-l ofere şi atunci... începi să cazi... Cazi într-un abis necunoscut în care pierzi tot ceea ce însemnai tu ca om şi nu este nimeni care să te salveze... Iată singurătatea ca o boală !...
      Cealaltă faţă a singurătăţii este aceea în care simţi nevoia să evadezi... Ai mulţi prieteni în jurul tău, citeşti cărţi, te laşi purtat de valurile vieţii care te urcă şi te coboară şi totuşi îţi doreşti o clipă de evadare... Evadezi citind o carte bună, indiferent dacă ai mai citit-o sau nu înainte... Te uiţi la un film care-ţi place, scrii ceva ce-ţi trece prin minte şi simţi liniştea care te înconjoară... Iată singurătatea ca un medicament !...
      Diferenţa dintre cele două este că la singurătatea ca o boală nu ştii când anume te-ai îmbolnăvit şi nu mai poţi să te vindeci, iar la singurătatea ca un medicament eşti conştient că trebuie să revii la lumea pe care o ai, să nu te laşi pradă acestei stări dulci şi ademenitoare, ci doar să mai iei din când în când câte-o doză din ea, ca să-ţi refaci psihicul !...
      Singurătatea este, totuşi, un cuvânt pe care fiecare este liber să-l interpreteze cum doreşte !

[Nashimo]

so..e absolut...sooperb!
sa-ti spun ceva..m-am cam regasit pe mine dintr-un trecut nu prea departat in ceea ce ai scris...mi-am dat seama ca uneori singuratatea e intr-adevar ca o boala si mi-am revenit exact cand eram pe punctul de a pica de pe prapastie!...arigato pt "dedicatie"..mai astept sa mai citesc cand vei mai posta,pt ca ador cum scrii! 

[Nefertiti]

                             Lumea umană şi legile ei

      Societatea umană este alcătuită dintr-o serie de indivizi, care se ghidează după regulile proprii. Într-o societate nu poţi supravieţui fără reguli după care să te ghidezi... Există reguli generale şi reguli proprii...
      O dată cu dezvoltarea tehnologiei, societatea a evoluat fiind nevoită să se adapteze noilor conduite ce i se impuneau...
      Lumea în care trăim se mişcă uneori foarte repede şi nu aşteaptă pe nimeni s-o testeze mai întâi, ca apoi să se integreze în ea.
      Privită ca un grup mai larg sau mai restrâns de oameni, lumea pare guvernată de o singură lege : cel puternic supravieţuieşte !
      În viaţa de zi cu zi şi viaţa de societate, omul a început să se confrunte cu multe probleme. Cea mai fierbinte şi acută problemă este cea a banilor, niciodată suficienţi... Pentru un om, de cele mai multe ori, banul reprezintă mărul discordiei. Omul de rând, chiverniseşte banul cum ştie el mai bine... Cel mai adesea îl recunoşti după ţinutele modeste pe care le abordează şi mai mereu e plin de datorii, dar niciodată nu lasă banul să-l guverneze !...
      Omul care aleargă după bani ca să-i strângă, să nu-i împartă cu nimeni, să-i aibă doar pentru sine, lasă banul să-i guverneze viaţa. Dar când omul nu vede alt scop în viaţă decât BANUL, atunci acela este bolnav, sclavul banului, căci banii i-au devenit stăpân...
      La început o categorie mai restrânsă, dar apoi din ce în ce mai mare, se conturează o mână de oameni ce se ghidează după un singur principui : „DIVIDE ET IMPERAT !” – Dezbină şi stăpâneşte !
      Acest periculos principiu afectează restul lumii ce e compusă şi din societăţi mai puţin dezvoltate... Lumea, din orice punct sau unghi ai privi-o este o junglă : jungla umană şi toţi trăim în ea după LEGEA JUNGLEI !...

[LaDy_D3viL]

Da, e adevarat... Multi oameni sunt condusi in viata de banii lor, fiind hipnotizati de valoarea lor. Dar ce nu se poate cumpara cu banii? Multe... De exemplu, prietenia, iubirea, familia, o viata linistita.. acestea nu se pot cumpara cu bani, niciodata... Si e adevarata si chestia aceea cu jungla... Si la varsta mea, o varsta frageda, dupa parerea mea, mi`am dat seama de cat de urata e lumea. Dar sa nu uitam ca nu lumea ne conduce pe noi, ci noi conducem lumea, astfel o putem schimba, daca ne trezim la timp...

[Sado]

ce tare scrii ...adevarate ganduri!

[Nefertiti]

                                  Cine ?...


      Cine oare ne încurajează atunci când ne-a dispărut orice dram de curaj ?... O singură persoană este cea care ne încurajează mereu, ne dă sfaturi, se află lângă noi de fiecare dată când suntem veseli, trişti, bolnavi... Acea persoană e... mama. Dar prin ea ne vin toate de la Dumnezeu !
      Cine oare te sprijină când ai nevoie de un sprijin ?... Mulţi ar răspunde : părinţii, rudele, prietenii. E adevărat că părinţii te înţeleg cel mai bine, dar rudele şi prietenii au şi ei propriile lor probleme şi nu te pot înţelege uneori. Atunci, cel mai bun şi firesc răspuns           este : Dumnezeu. El te cunoaşte, El te vede chiar dacă tu nu-L vezi, El e mereu lângă tine ! Îşi trimite îngerul dat ţie de El !...
      Cine te ridică atunci când tu te afunzi ?... Îngerul ! Pentru fiecare dintre noi e un înger care veghează, ridicându-ne.
      Cine-ţi dă înapoi aripile când ele ţi-au fost tăiate ?... Numai credinţa ! Speranţa că mâine este o nouă zi, că totul poate fi altfel !
      Cine te iubeşte atunci când simţi că nimeni n-o face ?... La ceastă întrebare e bine să cauţi în interiorul tău răspunsul. E bine să pătrunzi în cămările cele mai tainice ale sufletului tău, să scotoceşti prin sertarele închise din mintea ta pentru a găsi răspunsul.
      Cine ?... Cât de multe propoziţii încep cu această întrebare ! Această întrebare este una mai simplă decât altele. Indiferent de întrebarea care începe cu „cine”, se găseşte întotdeauna un răspuns pentru ea !

[Nashimo]

Wow!...ce frumos a fost... ...imi place la nebunie cum scrii

[LaDy_D3viL]

Da, e adevarat... Cine scrie asa frumos? Iata raspunsul: Nefertiti.... Vezi? Ai avut dreptate: exista un raspuns la fiecare intrebare.... Mai pune, mi`a placut si aceasta

[Nefertiti]

               Cum ?...

      Cum poţi să-ţi ceri iertare de la cineva, când nici tu nu ştii prea    bine ?... Cum să vorbeşti cu cineva şi să-l faci să înţeleagă cât de mult ai     greşit ?...
      Cum să te ascunzi, atunci când nici un loc de ascunzătoare nu mai e liber ?... Cum să „bandajezi’ o inimă rănită, când nu există bandaje pentru ea ?... Cum poţi să taci şi să-i asculţi pe toţi, când simţi că ai vrea să strigi ?... Cum poţi să nu vorbeşti, când ai atâtea de spus ?...
      Cum să cauţi pe cineva care să te înţeleagă, când toţi în jurul tău nu te înţeleg ?... Cum să stai să aduni la un loc bucăţile unei inimi sfărâmate, când însăşi timpul nu stă în loc ?...
      Cum să înveţi să comunici mai bine ca să nu răneşti pe cei din jurul tău ?... Cum de poate fi viaţa atât de plină de necunoscut, de întrebări fără răspuns, atât de dură şi totuşi atât de frumoasă ?...