Ganduri ravasite (fara legatura cu fan fic-urile)

[sasuke]

chiar scrii super nefe de ce nu te-ai facut scriitoare? oricum continua tot asa

[Nefertiti]

                                De ce „scriem” ?

      Mulţi se întreabă : „Ce mă face pe mine să scriu ?”, dar prea puţini ştiu un răspuns satisfăcător la această întrebare.
      Poate că scriem din nevoia de a spune cuiva ceea ce gandim, fiindu-ne mai uşor să ne „spunem” oful în faţa unei coli albe de hârtie care nu ne judecă şi nu ne reproşează nimic... Poate ne vine greu să transpunem în vorbe tot ceea ce ne frământă, alegând scrisul ca formă de materializare a acestor vorbe... Poate  simţim nevoia de a scrie şi doar atât !
      Uneori, însă, scrisul ajunge mai departe, căci noi vrem ca ceea ce am scris să ajungă mai departe, să citească şi alţii ceea ce vrem să spunem. Alteori, „închidem” scrisul într-un jurnal tainic pe care îl păstrăm ca pe cel mai preţios lucru al nostru...
      Se întâmplă – tot mai des – ca scrisul să ne elibereze de toate frustrările acumulate peste zi, de toate nemulţumirile legate de o anumită problemă ori situaţie...
      Dar... ce se întâmplă atunci când scrisul se transformă într-un „veritabil” roman de aventură, poveste sau orice altceva decât „simple gânduri” ?... Atunci intervine „talentul” de a scrie !
      Talentul este atributul pe care îl avem încă de la naştere. Depinde de noi dacă îl dezvoltăm înflorindu-l, fructificăndu-l sau îl abandonăm „omorându-l”. Totuşi... de unde suntem capabili să punem pe coala de hârtie cuvinte atât de meşteşugite, armonioase, plăcute celor care ne citesc ?...
      Ne e mai uşor să ne materializăm gândurile pe o coală de hârtie, decât să le transpunem în vorbe ?... Oare ne vine uşor din motivul legat de faptul că ai mai multă putere şi încredere în faţa unei coli albe ?... De unde vin dorinţa şi placerea de a scrie ?...
      Ce multe întrebări frământă viaţa omului !...
      Ce simplu şi împlinit lucru este acela de a trăi clipa !...

[Nashimo]

Wow! ..ce mult mi-a placut..
Sa stii ca ai dreptate,e mult mai usor sa iti asterni gandurile
pe o coala de hartie decat sa le spui cu voce tare..
imi place la nebunie cum scrii..astept cu nerabdare sa mai postezi

[Nefertiti]

                      Meditaţie... la drum.

   Gândindu-mă într-o zi cum aş putea să mă relaxez, m-am hotărât să mă plimb prin oraşul meu natal. Venindu-mi această idee pe când eram la graniţa dintre vis şi realitate, am adormit cu gândul să-mi pun în idea în practică chiar de a doua zi.
   A doua zi de dimineaţă, m-am trezit, am gustat ceva rapid, m-am îmbrăcat şi... la   drum ! De cum am ieşit însă pe uşă m-a izbit un miros înnecăcios de gaz.
   „Calmează-te !”, mi-am zis. „Doar eşti în Ploieşti, oraşul găzarilor !”
   Am purces mai departe la drum. Mirosul devenea din ce în ce mai înnecăcios cu cât mă departam mai mult de casă. Am încercat să ignor mirosul iuţind pasul pentru a ajunge în centrul oraşului. Ajunsă la destinaţie, am fost surprinsă, luată pe nepregătite de altceva !
   Alte arome mă împresurau. Gazul predomina, dar mai erau şi fumul de ţigară, de gogoşi, de câini şi câte altele ! Nu aveam nimic cu mirosurile, dar prea fusesem asaltată de-odată de atâtea senzaţii olfactive !
   În fine, am ignorat senzaţiile olfactive care se năpusteau asupra mea şi mi-am văzut liniştită de drum. Am înaintat afundându-mă în oraşul ce părea plictisit la ora aceea şi am constatat cu nedumerire altceva : oamenii nu se fereau să arunce gunoaie chiar în locul unde se revărsareră unele dintr-un coş de gunoi mai „şubrezit” ! Am tras aer în piept ignorând acea imagine şi am încercat să revin la adevăratul meu scop : relaxarea !
   Deodată, oraşul m-a asaltat pur şi simplu : zgomote de la maşini ce treceau pe lângă mine cu muzica urlând în boxe, oameni care vorbeau destul de „colorat”, nepăsându-le că sunt în public, oameni care ţipau unii la alţii, unii grabiţi care treceau pe lângă mine de parcă ar fi trecut un accelerat sau un rapid prin preajma mea, mirosuri care deveneau sâcâitor de tari... A început să se învârtă totul cu mine ! Adio relaxare, adio călătorie liniştită prin oraş !
   Am făcut urgent stânga în prejur şi m-am întors acasă. Oricum, cumpărasem cele necesare din oraş, dar vroiam să mai zăbovesc puţin. Întoarsă acasă, am binecuvântat în gând liniştea dintre cei patru pereţi ai casei mele şi m-am întrebat : „oare ce-a devenit oraşul meu” ?...

[Nashimo]

Dap..realitatatea este exact ceea ce ai descris tu
in aceasta meditatie pe parcursul
drumului,foarte frumos scris..ca de obicei imi place mult!

[Nefertiti]

                                   Paradisul...

      Grădina Raiului... Paradisul...
      Cea mai simplă explicaţie a termenului de Paradis ar fi : un loc liniştit, plin de lumină, de Îngeri, de muzică Divină... locul unde cei buni, cei nevinovaţi se duc după moarte...
      O explicaţie atât de simplă şi atât de complexă...
      Deşi „aveam la îndemână” această explicaţie, un gând rebel nu-mi dădea pace : „Oare ce e Paradisul ?..” Aceasta era o întrebare care mă frământa de ceva vreme... şi am început a medita la ea în singurătate şi linişte. Am fost uimită de ceea ce-am descoperit !...
      O formă de Paradis putea s-o ia impresionantul Tibet, locul de unde curgea învăţătura, legendele, misterul... Altă formă e un răsărit de soare în deşert, când ai impresia că nu ştii unde începe cerul şi unde se sfârşeşte pământul... Lacuri de munte limpezi, ape învolburate sau cristaline, căderi spectaculoase de apă, păduri virgine necălcate de picior omenesc, o rază de soare care-şi croieşte drum printre stânci semeţe şi abrupte, mirosul florilor, zborul fluturilor, stolurile de păsări, aerul proaspăt şi curat de munte, peşerile, liniştea nopţii, micile bucurii, lucrurile ce ne înconjoară, prietenii, familia, luna, soarele, marea, stelele, codrii, toate acestea erau forme ale Paradisului.
      Lumina blândă a dimineţii, a vedea toate frumuseţile de pe pământ lăsate de Dumnezeu prin Creaţie, a vibra împreună cu muzica tainică a Universului, a simţi clipă de clipă bucuriile şi tristeţile vieţii, a iubi, a trăi, a fi erau verbe componente ale Pradisului...
      De-odată... m-am luminat !... Lumea în care trăiesc, mă trezesc, respir, văd, păşesc, aud e Grădina Raiului... Paradisul era, de fapt, Speranţa, Credinţa din interiorul meu ce mă făceau să văd lumea înconjurătoare ca pe un Paradis...

[Nashimo]

Nici nu mai am cuvinte ..sa stii ca m-a ajutat sa vad ca in jurul meu exista si lucruri frumoase..ca de obicei..ador cum scrii si ce scrii.Ai un mod de a gandi ff klumea...
Astept sa mai postezi

[Nefertiti]

                  Reîncărcarea bateriilor...



      Într-o zi de vară mă scol cu o dorinţă acută de a-mi încărca bateriile, cam goale, cu aer proaspăt. Mi se urâse de atâta asfalt, pietre, toxine... Vroiam să evadez din oraş, care era îmbâcsit de noxe.
      De-odată, primesc din partea părinţilor mei o invitaţie de a ieşi şi de a merge la ţară, locul de naştere al mamei mele. Accept bucuroasă, căci auzisem multe despre satul acela de la mama mea şi era o ocazie buna de a mă relaxa.
      După încărcarea maşinii cu nişte scaune pliante, mâncare şi alte lucruri de folos, plecăm din oraşul zgomotos. Parcurgem nişte străzi, care mi se păreau mai întortocheate ca niciodată şi dăm   de-o reţea de stopuri menite, parcă, să stea în drumul nostru pentru a ne împiedica să ieşim din oraş... După multe minute, ce mie mi se păreau infernale, reuşim să scăpăm, intrând în şoseaua naţională. Oprim, firesc, la o benzinărie şi ne continuăm drumul.
      Maşina mergea pe drumul naţional... Vedeam de-a dreapta şi de-a stânga pământurile care fuseseră arate şi reînsămânţate...  Maşina coteşte spre dreapta şi întrăm într-o pădure. Cum plecasem într-o zi de week-end, pădurea era plină de maşini care mai de care mai colorate şi mai încărcate cu te miri ce, de parcă urmau să rămână pe-acolo săpămâni întregi !...
      Nu iau în seamă nimic din priveliştea ce-o vedeam... Peisajul se schimbă brusc, căci treceam printr-un sat... Din nou altă pădure, alt sat şi tot aşa până când, în sfârşit, ajungem la ţară... Ne dăm jos din maşină şi plămânii mei se încarcă de aer proaspăt. Chiar dacă eram doar într-o zonă de deal, aerul era curat şi se cunoştea diferenţa dintre oraş şi sat...
      O curte mare mă întâmpină, plină de verdeaţă. Urc un mal şi ajung în grădinâ... Mă uit de jur-împrejurul meu şi simt liniştea cum îmi invadează trupul amorţit de atâta oraş... Nu mă declar mulţumită doar cu grădina şi purced a mă plimba de una singură... Vedeam numai feţe primitoare în jurul meu care mă salutau, deşi nu mă cunoşteau. Îi salutam şi eu pentru că-mi dădusem seama că era un obicei din partea locului !
      Paşii mă poartă pe uliţa satului şi mă afund din ce în ce mai mult în acele locurri necunoscute mie. Ajung pe nişte dealuri... Privesc în jurul meu, încerc să aud ceva, dar... nimic. Iata liniştea pe care mi-o doream !... Revin în curtea de unde plecasem şi aflu, spre dezamăgirea mea, că trebuia să revin în oraş...
      Deşi maşina parcurgea acelaşi drum pe care venisem, apropierea de oraş mi se părea mai rapidă decât fusese cea de ţară... Ajunsă din nou în oraşul banal, agitat, fără culoare, mă declar, totuşi, mulţumită, căci reuşisem să realizez ceea ce-mi propusesem : o undă de relaxare !

[Nashimo]

Foarte klumea..ca de obicei
Mi-a placut cum ai descris aceasta "unda de relaxare"
Astept sa mai postezi cat de repede poti tu

[Nefertiti]

Cine a citit "Strada" vietii (~~~Original~~~), sigur isi aminteste de acest fragement.

            Drumul vieţii...



      Deschidem ochii şi silabisim primul nostru cuvânt, chiar dacă acesta e doar un sunet... Atunci înseamnă că ne-am născut, am început să mergem pe drumul vieţii...
      Dar oare ce e acest drum al vieţii ?... Este o şosea pe care mergem după ce ne naştem... Maşina care rulează pe acel drum este trupul nostru, iar benzina este sufletul... Pătrundem pe drum goi şi neputincioşi şi părinţii sunt cei care ne călăuzesc paşii... Este momentul în care înveţi cum să mănânci, cum să vorbeşti, cum să mergi... Este clipa în care jucăriile viu colorate fac parte din universul tău, momentul în care fiecare lucru din jurul tău îţi stârneşte o curiozitate nemăsurată...
      Începem să facem primii paşi, lumea întreagă ni se pare prea mare pentru noi care suntem mici, dar în acelaşi timp ni se aşterne în faţa noastră. Ne mişcăm mai de-a buşilea, mai în picioare, descoperind încetul cu încetul casa în care creştem... Ieşim dintre cei patru pereţi atunci când suntem suficient de puternici şi ştim să vorbim, să mâncăm şi alte treburi fireşti omului. Primul contact cu exteriorul ni se pare brusc, având un impact mare asupra noastră, dar viaţa noastră începe odată cu mersul la cămin ori la grădiniţă.
      Lumea din exterior ni se pare mare, dar încercăm să comunicăm cu cei din jurul nostru atât cât ne pricepem. Constatăm cu uimire că cei din jurul nostru ne înţeleg şi vorbesc aceeaşi limbă ca şi noi. Atunci începe integrarea noastră în comuniune, vorbind cu cei din jurul nostru, învăţând lucruri noi şi interesante.
      Dar timpul se scurge şi ne trezim în clasele primare, când încercăm să descifrăm tainele întortocheate ale alfabetului şi ale scrisului. Scriem mai stingher, mai stângaci, mai urât la început, dar ne perfecţionăm pe măsură ce evoluăm pe scara socială, căci din clasele primare, ne putem considera integraţi în societate ! Sărim pe nesimţite în clasele gimnaziale, când decoperim cu uimire fascinaţia materiilor : istorie, geografie, matematică, română şi alte materii. Unii prindem gustul pentru istorie, fascinându-ne tot ceea ce este nou sau ceea ce e vechi, alţii prindem gustul pentru calcule şi câte şi mai câte alte îndeletniciri...
      De la gimnaziu, ajungem la liceu şi, de atunci, suntem şoferi pe propriul drum. Încep necazurile, încep bucuriile, nopţi nedormite uneori, primii fiori ai iubirii... Colegi noi, lume interesantă, poveşti, bancuri, o lume în care te simţi interpret într-o piesă de teatru. Drumul pe care începi a-l parcurge nu este deloc o şosea dreaptă, ci una cu multe curbe, cu suişuri şi coborâşuri, unde nu există semne de circulaţie care să te ghideze. Rulăm cu viteză mai mare sau mai mică şi când dăm de greu ni se pare că urcăm cea mai abruptă pantă şi ne întrebăm cu mirare de unde a apărut ea în faţa noastră, dar o urcăm, căci nu avem o altă soluţie. Ne enervăm, obosim, dar nu încetăm să urcăm, căci dincolo de panta aceea ştim că ne aşteaptă ceva minunat.
      Când abandonăm ceva, simţim cum mergem cu o viteză uluitoare la vale, coborând o altă pantă, periculos de înclinată, dar simţim că avem aripi ca să zburăm şi parcurgem şi bucata aceea de drum curioşi să vedem ce ne aşteaptă la capătul ei. De devenim trişti dintr-un motiv sau altul ne trezim brusc într-un tunel. E întuneric acolo, e rece, e umezeală, ne este frică, dar vedem o lumină şi accelerăm spre ea şi când ieşim mai în larg, mai în lumină, râdem, căci am dat de o porţiune de drum netedă, ce ne lasă să răsuflăm uşuraţi după eforturile pe care le-am făcut...
      Ne trezim la facultate, moment în care facem paşi către maturizarea noastră, dăm piept cu lumea întreagă şi învăţăm pentru viitorul nostru. Ne trezim apoi la casa noastră... Suntem noi înşine părinţi, avem copii pe care trebuie să-i îndrumăm pe drumul vieţii la fel de bine cum   ne-au îndrumat pe noi părinţii... Suntem, în sfârşit, maturi !...
      Drumul continuă nestingherit, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu tuneluri, cu porţiuni din ce în ce mai mari de drum întortocheat sau drept... Dar, la un moment dat, drumul se termină brusc. În faţă nu mai este nimic, decât o prăpastie... Te întorci, vrând să o iei inapoi, dar drumul pe care ai ajuns acolo a dispărut... Te simţi obosit, picioarele ţi se inmoaie, te aşezi jos să-ţi tragi răsuflarea, meditezi la tot ceea ce ai văzut sau întâlnit pe drumul parcurs, închizi ochii şi eşti mai  uşor... Aceea e clipa în care ai trecut într-o nouă etapă, etapa imaterială, unde drumurile nu există. De atunci, trupul încetează să se mai mişte, căci maşinii i s-a terminat benzina...
      Acesta este drumul pe care îl parcurgem fiecare dintre noi. El începe din punctul zero şi se termină într-un punct pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte... Cât trăim, parcurgem drumul hărăzit fiecăruia dintre noi, drum care duce spre acelaşi inevitabil sfârşit, dar care ne învaţă cât de minunat este să fii OM !...

[Nefertiti]

         Vreme e pentru orice îndeletnicire...


      Căutând prin mintea mea un subiect asupra căruia să meditez, un impuls necunoscut mă îndeamnă să răsfoiesc un caiet de amintiri... Aici erau aşternute cu mare conştiinciozitate citate copiate de mine din diverse cărţi. Privirea mi se opreşte asupra unuia copiat din Biblie. Îl parcurg alene şi deodată, pentru fiecare frază citită de mine, se contura câte un răspuns, aşa că m-am apucat să analizez fiecare frază în parte.
      Vreme e să te naşti şi vreme să mori... Ce adevăr simplu ! Ce minunat este să te naşti, ce trist e să mori !... Acestea sunt doar simple cugetări, căci momentul naşterii şi al morţii numai Dumnezeu îl poate şti.
      Vreme e să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit... Aşa e ! Primăvara este un anotimp propice pentru a sădi seminţe din care vor ieşi roade bogate ori flori colorate.
      Vreme e să răneşti şi vreme să tămăduieşti... Să răneşti pe cineva poate fi foarte simplu, fie că rana este doar fizică, fie că este sufletească... Rănile fizice se vindecă greu, dar se vindecă, însă rănile sufleteşti lasă mereu cicatrici nevindecate...
      Vreme e să dărâmi şi vreme să zideşti. Să dărâmi ceva nefolositor e foarte uşor. Să zideşti ceva de durată presupune o muncă titanică, efort, cheltuieli, tărie de caracter pentru a duce la bun sfârşit lucrul început...
      Vreme e să plângi şi vreme să râzi... Plângi când eşti trist, când eşti bolnav, când ai făcut ceva rău sau pur şi simplu plângi fără un motiv anume. Râzi atunci când te bucuri de ceva, atunci când simţi că râsul este cel mai bun remediu, cea mai bună vitamină pe care puteai s-o iei...
      Vreme e să jeleşti şi vreme să dănţuieşti. Jeleşti plecarea cuiva drag ţie atunci când se duce la Domnul şi dănţuieşti atunci când e petrecere.
      Vreme e să arunci pitre şi vreme să le strângi... Oare ce vrea să însemne ?...
      Vreme e să îmbrăţişezi şi vreme să fugi de îmbrăţişare... Să îmbrăţişezi pe cineva care are nevoie de asta şi să fugi atunci când nu ai nevoie de ea.
      Vreme e să prăpădeşti şi vreme să agoniseşti... Oare câţi se ghidează după acestă frază în lumea asta în care banul este vedeta, banul contează uneori prea mult ?...
      Vreme e să păstrezi şi vreme să arunci... Să păstrezi aproape de tine toate lucrurile care-ţi sunt dragi şi să ştii la ce anume să renunţi, când un anumit lucru devine inutil...
      Mai sunt şi alte fraze, dar multe dintre ele nu au nevoie de explicaţii : Vreme e să rupi şi vreme să coşi; vreme e să taci şi vreme să grăieşti. Vreme e să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace... Câte lucruri simple poţi descoperi în aceste fraze !...