Sentimente

[Kiera]

Sentimente


    Oricine are sentimente, chiar si cineva cu inima de gheata, dar poate nu stie sa si le exprime. Asa sunt eu, o fire inchisa, care desi se ascunde mereu in spatele unui zambet sufera enorm. Dar sper deosebire de ceilalti eu pot citi durerea din sufletele oamenilor doar privindu-i.
    Nu arat aceste sentimente deoarece nu mai am incredere in nimeni. Am fost tradata de “ prietenii mei” de nenumarate ori.
Cum poti avea incredere in cineva care azi iti zice ca iti va fi mereu alaturi iar maine iti intoarce spatele?
    Poate unele persoane au dreptate si eu nu stiu sa imi aleg prietenii. Acum am ajuns la concluzia ca e mai bine sa fi singur decat sa ai prieteni care, atunci cand ai nevoie de ei, te parasesc rand pe rand gasind niste scuze penibile pe care uneori nici ei nu le cred. Insa e greu si asa, pt ca atunci cand simti nevoia sa vorbesti cu cineva nu poti. De multe ori nu am vrut sa spun nimanui care sunt problemele mele. Stiam totusi ca pt ca cineva sa te ajute trebuie sa ii povestesti problemele tale, dar la mine nu a fost nimeni dispus sa le asculte.
    Am devenit o persoana ciudata( dupa parerea celor din jur) care nu vorbeste cu nimeni, si care nu are nici un prieten. Preferam singuratatea si intunericul.
    O singura fata mi-a fost aproape in fiecare moment. Ciudat cum o persoana atat de mica poate intelege totul de parca ar fi trait intr-o viata anterioara. Aceasta fetita era in clasa a 6-a si pot spune ca era o eleva model. Cred ca a fost si va ramane singura persoana caruia poti sa ii povestesti orice problema, deoarece era dispusa sa te asculte in orice moment.
    Cel mai mult am suferit cand a murit si am inceput sa ma port mai urat cu persoanele din jur si sa ii critic pe toti de parca erau vinovati si trebuia sa ma razbun.  Am simtit cum o parte din mine s-a dus o data cu ea. Nu pot intelege cum Dumnezeu mi-a luat singura prietena adevarata, si de parca nu ar fi fost de ajuns cand totul pare ca a trecut, se intorc toate amintirile neplacute si iti pun stapanire pe minte si suflet. Suferinta prin care treci nu o poti uita nici o data, ranile sufletesti dor mai rau de cat cele fizice si spre deosebire de acestea nu se vindeca decat prin lacrimi (cate o data nici macar asa). V-ati gandit vreo data cum e sa fiti facuti nefolositori chiar de parintii vostrii? Sa va zica uneori ca ar fi fost mai bine fara voi? Acest lucru te raneste enorm si ajungi sa iti doresti chiar si tu sa nu te fi nascut, iar cand te trezesti sa te intebi ce rol ai in aceasta viata. Singurul lucru pe care il mai poti face e sa nu bagi la suflet nimic din ce ti se spune si sa nu iti pese de ce cred ceilalti despre tine.

[andemon]

desi ideea am auzit-o de multe ori [no friends, no hope, no use] imi place k fiecare povestire/marturisire/reflectie de genul asta are ceva specific.
ceea ce ma surpinde e k nu lasa loc de continuare, asa k de aia astept sa vad ce urmeaza.

[Kiera]

Asa am facut eu si am ajuns ceea ce sunt azi: o fata care nu ia in seama tot ce zic oamenii, nu ii pasa ce crede lumea despre ea. Intr-un fel m-am izolat de toti si de toate. Totusi la un moment dat am simtit nevoia sa fac ceva. Ador gimnastica si m-am gandit sa intru in echipa liceului. Asa am si facut, dar asta nu a fost de ajuns pentru mine....vroiam mai mult...sa ii pot face pe parinti mandri de mine si sa nu regrete ziua in care am venit pe lume asa cum fac eu. Imi place muzica dar nu am voce asa de buna asa k m-am apucat de scris versuri pentru melodii.
     Dar cu toate k am fost ranita de multe ori imi place sa ajut si de aceea chiar dak cineva ma uraste eu incerc sa-l fac sa se simta bine.
    Colega mea se credea cea mai buna prietena ( poate asa i-am dat de inteles eu ) si cand ma jignea se astepta sa rad si sa ma simt bine, asta pana in ziua in care m-am gandit ca ajunge si ca trebuie sa o fac sa inceteze. I-am scris un bilet (care avea cam patru pagini ) in care i-am explicat ca nu imi place ceea ce face si k o rog sa inceteze. Apoi a venit si ea cu un alt bilet in care mi-a scris ca intelege ca am o personalitate mai intunecata, dar nu stie cum poate sa ma raneasca fara sa faca nimic.
    M-am gandit ca ra trebui sa purtam o discutie deschisa fata in fata. Intr-o ora nu a venit profesoara iar eu am luat-o pe colega mea si am iesit in curtea scolii unde ne-am asezat pe una din bancile de langa iarba. Am inceput sa-i explic ca orice om are sentimente si poate fi ranit de cuvintele urate care ii sunt adresate  si ca durerea sufleteasca doare mult mai rau decat cea trupeasca. Atunci ea a zis ca eu am o inima de ghiata si ca foarte bine sa putea fi numita “regina de gheata”, iar pe  persoanele ca mine nu le afecteaza niste cuvinte adresate cu ura. Stiu ca uneori m-am purtat si eu aproape ca ea, de aceea vreau sa o ajut sa se schimbe si sa reuseasca sa inteleaga cum e sa te simti ranita sufleteste. I-am zis ca jumatate din liceu ar vrea sa o bata si nu o suporta ( ceea ce e adevarat). Atunci a inceput sa vada ca toti pe care ii credea prieteni o barfeau pe la spate. S-a gandit mai bine la tot ce i-am zis, apoi mi-a lasat un alt bilet in ghiozdan in care scria:
   “Imi pare rau ca mereu te zapacesc de creieras, dar ma port asa cu tine pentru ca am crezut ca o sa te simti mai bine. Acum dupa ce am citit biletul de la tine imi dau seama ca nu te-ai schimbat deloc si k ai o parte dark care pune iar stapanire pe tine.
   Ar trebui, nu stiu, sa faci anumite lucruri pe care inainte nu le faceai, asa ca mine,eu m-am apucat de desenat, poti face si tu asta, sau incearca sa iesi seara afara, sa privesti stelele, gandindu-te ca esti una din ele!!!Iti multumesc ca esti o prietena asa de buna, chiar daca imi ascunzi unele lucruri...
   O sa-mi fie dor de tine cand o sa te muti!!! Cu cine o sa mai vorbesc eu ? Cine o sa ma mai ajute?”
   Cand am citit biletul acasa mi-am dat seama ca daca ai vointa te poti schimba, numai ca uneori e nevoie de cineva care sa-ti arate ca gresesti, cineva care sa-ti arate ce inseamna sa-ti fie ranite sentimentele.

[Crow]

dragut, putin melodramatic, dar trebuie sa recunosc ca seamana cu cineva cunoscut mie, dar care va ramane anonim.

[Kiera]

Cu timpul am cunoscut o fata la gimnastica si a reusit sa ma faca sa-i povestesc cate ceva despre trecutul meu, desi acest lucru era extrem de dureros pentru mine. Dupa ce i-am povestit o parte din povestea mea Katya ( asa o chema pe fata) a inceput sa planga si mi-a spus k nu e de mirare ca nu am incredere in nimeni si ca ma port asa de dur cu cei din jur.
Minune, pentru a doua oara in viata m-am simtit inteleasa si sentimente noi au luat nastere in sufletul meu.
Cu ajutorul Katyei ( o fata pe care o cunosteam doar de cateva zile deoarece pana atunci am ignorat-o total) am redescoperit ce inseamna viata si mi-am amintit ca pot zambi. Nu stiu cum a reusit sa ma schimbe, deoarece multi au incercat dar fara folos. Simteam ca ea e diferita de ceilalti si ca voi putea avea incredere ca nu ma va trada.
In scurt timp din fata cu o personalitate intunecata am devenit o persoana energica, vesela, care treaieste fiecare zi din viata la maxim ca si cum ar fi ultima.
Mai erau si momente in care imi reveneau in minte toate amintirile neplacute, dar atunci imi dadeam seama de ce mi-a spus Katya: “Ana sa sti ca undeva departe e cineva pentru care merita sa traiesti si care te roaga sa lasi trecutul in urma” ( ati vazut bine Ana, acesta este unul dintre prenumele mele, asa mi se zice la scoala ).Acest lucru m-a ajutat foarte mult si am realizat ca visul meu este sa fac pe toata lumea fericita, un vis care poate e imposibil de realizat.
Poate ca uneori visele trebuie sa ramana doar vise ( desi in adancul sufletului meu simteam alceva).
Intr-o zi mi-a venit o idee si mi-am dat seama ca orice vis trebuie realizat iar pentru acest lucru trebuie sa lupti.
Cum poti transmite un mesaj tuturor oamenilor? Simplu, scriind o carte care sa fie citita. Aceasta era ideea mea, dar pentru acest lucru aveam mult de lucru si de aceea am cerut ajutorul Katyei, stiam ca va vi dispusa sa ma ajute si asa a fost. Am inceput sa-mi astern sentimentele pe hartie si a iesit chiar mai bine decat speram. Cand am terminat de scris i-am dat Katyei sa citeasca si sa critice, apoi profei de romana care a ramas placut impresionata si mi-a spus k nu a a vazut nici o data aceasta latura a mea. Am sunat la editura si mi-au zis ca ma pot ajuta sa public cartea ( asta binenteles dupa ce au citit-o). Eram super fericita si am sunat-o si pe Katy sa o anunt, dar am avut o surpriza , mi-a raspuns mama ei ( ciudat Katya nu-si lasa nici o data telul acasa). Am rugat-o sa mi-o dea la telefon si aceasta a inceput sa planga si mi-a zis ca a fost calcata de masina si e in stare grava la spital. Privirea mi s-a intunecat, am scapat telefonul din mana si lacrimile mi-au acoperit obrajii.

Continuarea nu o mai pun decat dak primesc 2 commenturi.

[Crow]

tragic... i love it! imi place si stilul. nu-s eu mare analist, dar arata ca un jurnal, o biografie.

[andemon]

ori cunosti oameni ghinionisti...ori porti tu ghinion...din 2 una...xcum, sunt curios cine o mai pateste, asa k next.
imi place ideea cu ajutatul tuturor...si imi place k tu duci lucrurile si un pic mai departe de simple dorinte.

[Kiera]

uhm nu ma asteptam sa primesc asa de repede 2 posturi si ca sa nu ziceti k nu ma tin de cuvant uitati continuarea:
Privirea mi s-a intunecat, am scapat telefonul din mana si lacrimile mi-au acoperit obrajii.
- De ce? Ce a facut sa merite asta?
Aveam in minte tot felul de intrebari la care nu existau raspunsuri. M-am imbracat repede si am fugit la spital. Acolo mama ei mi-a zis ca vrea sa ma vada, am intrat incet in camera si nu-mi venea sa cred cand am vazut-o conectata la atatea aparate. Vroiam sa fie doar un vis urat, sa ma trezesc si totul sa fie la fel ca inainte. M-am abtinut cu greu sa nu plang si m-am apropiat de patul ei. Cand m-a vazut a afisat un zambet fortat ca sa nu ma sperie si mi-a spus:
- Ana, promite-mi ca vei continua sa-ti duci visul mai departe, ca nu-ti vei pierde speranta. Eu o sa fiu alaturi de tine si te voi veghea.
- Nu vorbi asa prostuto, o sa te faci bine si ne vom urma visele, vom face lumea sa uite de probleme, sa fie toti fericiti....
- Nu incerca sa ma minti ca voi fi bine, stiu ca nu mai am sanse. Tu promite-mi!
- Bine promit.
Am vazut cum s-a stins incet si acest lucru m-a durut enorm. Imi doream sa pot fi eu in locul ei, sa o scap de suferinta prin care trecea. Parintii ei erau distrusi, si-au pierdut orice speranta, o parte din ei s-a dus o data cu Katya. Am plecat acasa si m-am inchis in camera mea, nu mai vroiam sa vad pe nimeni, nu mai vroiam sa stiu nimic. Trei zile nu am iesit decat sa-mi iau mancare. Am ramas fara lacrimi, pur si simplu nici sa plang nu mai puteam, nu mai aveam putere sa fac nimic.Mereu imi veneau in minte cuvintele ei: “ Ana promite-mi ca vei continua sa-ti duci visul mai departe, ca nu-ti vei pierde speranta.”
Nu o puteam dezamagi, nu dupa cat m-a ajutat. Trebuie sa merg mai departe, sa depasesc momentul si sa-mi urmez visul cum mi-a zis ea, in acelasi timp duceam mai departe si visul Katyei. Am continuat sa scriu, pe fiecare foaie imi asterneam sentimentele, lucru care mi-a schimbat felul de a scrie. Sufletul meu devenea din ce in ce mai intunecat, simteam ca nu mai am ce cauta in aceasta lume, ca rolul meu s-a terminat. Cu toate acestea nu am renuntat, am mers mai departesi am incercat sa- mi fac prieteni noi.
Aveam momente in care vroiam sa ma sinucid dar ma gandeam ca nu asa se rezolva problemele si daca as fi facut acest lucru mi-as fi incalcat promisiunea facuta Katyei.
Dupa o saptamana in care am stat acasa pentru a depasi moartea prietenei mele, am revenit la scoala. Multi mi-au zis ca par schimbata dar nu isi pot da seama in ce fel. In privirea mea se citea durere. Am incercat sa ascund aceasta durere in spatele unui zambet si se pare ca am reuzit, pentru ca nimeni nu si-a dat seama de acest lucru.
 
 Continuarea:
 Ca oricarei fete de liceu a inceput sa-mi placa de un baiat de la o clasa alaturata si i-am povestit totul colegei mele. Vroiam sa ma schimb, sa incep sa am iar incredere in cei din jur, dar iar am gresit (sau cel putin asta am crezut cand colega mea i-a povestit baiatului respectiv totul.)
Alex ( baiatul de care imi place) a crezut ca e doar o gluma si nu a luat in serios ce i-a zis.
Intr-o zi cand iesam de la ore, foatre nervoasa ca profesorul de psihologie se da la mine, am intrat intr-o fata si am cazut peste ea.
Mi-am cerut scuze si am ajutat-o sa se ridice, apoi am facut cunostiinta si mi-a spus ca o cheama Mira si ca e de la o clasa de a 9-a. A devenit una din cele mai bune prietene ale mele si cu timpul am aflat ca e sora lui Alex, lucru care m-a ajutat sa ma apropii de el mai mult, dar nu avea sa dureze mult aceasta prietenie.
Mi-am facut multi prieteni noi si credeam ca totul o sa se schimbe si ca pot sa fiu iar fericita, sa am incredere in cei din jurul meu si ca pot reveni la normal, sa am o viata ca oricare alta si sa uit de toata suferinta,dar atunci vin parintii mei cu ideea sa ne mutam. Abia incepusem sa-mi fac prieteni noi si acum sa plec si sa las totul in urma? De ce cred ei ca e asa usor? Adica e adevarat ca am suferit mult aici dar totusi am si cateva amintiri placute pe care nu vreau sa le las in urma. Chiar daca sunt o fire sociabila nu o sa-mi fac chiar asa de repede prieteni noi.
Timp de o saptamana am incercat sa ascund prietenilor mei faptul ca ma voi muta si ca poate nu ii mai voi vedea vreodata.Am reusit pana in ziua in care mama a venit la scoala sa vorbeasca cu dirigintele si sa ceara transferul .
Normal ca atunci cand au aflat s-au suparat pe mine si timp de doua zile au incercat sa ma evite. Ma simteam prost ca i-am mintit si m-am purtat ca si cum nimic nu se intamplase si mai ales ca mai aveam doar 4 zile pana la plecare si nu suportam gandul ca vor ramane suparati pe mine. Dar in penultima zi a venit Alex si a zis ca are o surpriza pentru mine, un lucru pe care spera ca nu il voi uita. M-a legat la ochi si m-a dus undeva unde se aflau prietenii mei.
Avea sa fie intradevar un lucru pe care nu il voi uita nici o data. Erau prietenii mei adevarati si m-au iertat ca i-am mintit, in plus au organizat o petrecere de ramas bun. Cand am vazut totul am realizat ca exista intradevar prieteni buni pe care te poti baza si care nu te tradeaza si care poate nici nu te uita chiar daca esti departe, Pastreaza toate amintirile placute si iti scriu cat de des posibil. Cand petrecerea s-a terminat Alex s-a oferit sa ma duca acasa, iar ceilalti s-au retras lasandu-ne singuri. In drum spre casa a inceput sa-mi spuna tot felul de cuvinte frumoase care sa ma ajute sa uit ca voi pleca. La un moment dat s-a oprit si m-a luat de mana zicandu-mi ca tine prea mult la mine ca sa ma piarda. Atunci eu am tras mana si am alergat spre strada fara sa ma uit. O masina venea cu viteza, iar Alex m-a inpins si a fost calcat. Am chemat salvarea care l-a dus la spital, apoi i-am anuntat parintii si prietenii. Cand ei au ajuns eu am plecat in fuga spre parc. Cerul incepe sa se intunece, apoi apar si picaturile de ploaie care lovesc violent asfaltul. Ma apropii de lac si ma las incet in jos pe pamantul rece. Vroiam sa plang dar nu aveam lacrimi, vroiam sa tip, dar nu aveam voce. Tot ce gandeam atunci era: “ Daca moare e numai vina mea. As vrea sa imi pot da viata pentru ca el sa traiasca.”
Atunci o lumina apare in fata mea si se aude o voce:
- Chiar vrei sa-ti dai viata pentru el?
- Da, as face orice sa nu moara.
- Te pot ajuta dar sa nu regreti mai tarziu.
- Te asigur ca nu voi regreta. raspund eu hotarata.
Atunci lumina se face din ce in ce mai puternica si ma acopera, iar vocea se aude iar:
- Mai ai vreo dorinta?
- Una singura: Toti sa-si aduca aminte doar clipele bune petrecute cu mine.
- Iti promit ca asa va fi dar inainte sa trecem mai departe trebuie sa-ti mai spun ceva. Vei fi blestemata sa ramai pe pamant ca o fantoma, nimeni sa nu te poata vedea sau auzi, decat in noptile cu luna plina. Accepti totusi?
- Da. raspund si mai hotarata.
In acel moment imi era deajuns sa stiu ca Alex va fi bine si ca nimeni nu va mai suferi din cauza mea. Am simtit cum corpul meu se raceste si mi-am vazut intreaga viata trecand prin fata ochilor, dar cu toate acestea nu eram trista si nu regretam nimic.
Stiam ca va fi mult mai rau decat daca m-as fi mutat deoarece aveam sa imi vad prietenii zilnic dar nu voi putea vorbii cu ei. Dar imi ajungeau noptile cu luna plina.
Totul a luat sfarsit si m-am trezit la spital langa patul lui Alex care se trezise din coma si se simtea destul de bine. Atunci intra doctorul in camera si trece prin mine. Trebuia sa fiu pregatita pentru asta dar ma durea enorm de rau ceea ce se intampla. Ca nu puteam fi acolo sa ma bucur alaturi de ceilalti pentru revenirea lui.
- Ma mir ca ai mai scapat. Nu iti mai dadeam nici o speranta. Cred k un inger te pazeste. se aude vocea serioasa a doctorului.
- Intradevar un inger. Ana va fi intodeauna un inger pentru mine,un inger care m-a parasit si care si-a dat viata pentru mine. raspunde cu tristete Alex.
Am plecat de acolo pentru ca imi doream sa pot sa ii spun ca imi pare rau pentru tot, sa il rog sa ma ierte, dar acest lucru nu mai era posibil. Totusi noptile cu luna plina erau o binecuvantare pentru mine si astfel am putut sa-mi cer scuze si sa gasesc pacea de care aveam nevoie.
Am ramas o fantoma din neant, care bantuie in cautarea unui loc, un loc unde sa pot ramane fara a mai sti de ce se intampla in jur.
 
                                                              The End

[Crow]

imi place sfarsitul! dar cred ca am inteles gresit, ai murit sau nu? daca ai murit... cum ai ramas o fantoma?
anyway super povestea, tragica rau