Viata : Agonie sau Extaz (~~~Original~~~)

[Nefertiti]

Acesta este un nou fic al meu. Desi n-am mai facut niciodata asa ceva pana acum, o voi face acum : va cer cu umilinta sa va indurati si de mine si sa lasati un coment cat de mic, pentru a ma ajuta sa evoluez cat mai bine. Astept orice comentariu din partea tuturor ce binevoiesc a face acest lucru. Va multumesc inca de pe acum si lectura placuta !

                                                1.   Într-un confesional

      Luna septembrie a acelui an era mai friguroasă ca niciodată. În Roma, oraşul la care duceau toate drumurile, o ploaie mocănească spăla trotuarele şi şoselele. O tânără în vârstă de 18 ani, purtând pe ea o pelerină lungă neagră de ploiaie mergea pe străzi. Călători grăbiţi, cu umbrele negre sau cenuşii treceau pe lângă ea. Tânăra privea atent pe unde merge ca şi când ar fi avut grijă să nu dea peste cineva sau ar fi fost urmărită. Datorită norilor negrii aflaţi pe cer, ea nu-şi dădea seama ce moment al zilei era.
      Făptura aceea cu pelerină şi cu mers grăbit intră într-o biserică. Era biserica unde venea adesea să se spovedească şi să se împărtăşească. Intră înăuntru, dându-şi gluga de la pelerină jos. Îşi făcu semnul crucii şi se apropie de statuia Domnului Iisus răstignit. Privi spre statuie şi ochii i se umplură de lacrimi, ca şi când sufletul ei ar fi purtat o povară mare. Se rugă un timp, apoi se duse în sală pe una dintre bănci. În faţa ei erau şi alte persoane care meditau, se rugau sau citeau din cărţi.
      Tânăra avea un păr lung, de culoarea mierii şi ochi mari, expresivi, de culoarea castanelor. Se uita prin biserică parcă urmărind să găsească pe cineva. Lăsă capul în jos, dezamăgită parcă. În faţa ei, două doamne în vârstă discutau încet pentru a nu tulbura liniştea bisericii.
   ─ Ai venit la părintele Pedro ? întrebă una pe cealaltă.
   ─ Da. Azi e la confesional. Aştept să iasă persoana care a intrat şi mă duc şi eu, pentru că nu m-am mai spovedit de mult timp.
   ─ Te aştept aici.
      Misterioasei făpturi care intrase în biserică i se luminară ochii, de parcă găsise ceea ce căuta. Aşteptă cuminte până ce femeia care spusese că se duce în confesional intră înăuntru. Când o văzu că iese, se ridică ea şi intră înăuntru. Uşiţa confesionalului, de partea unde era părintele se deschise şi tânăra auzi vocea părintelui Pedro :
   ─ Dumnezeu fie cu tine !
   ─ Iertaţi-mă, părinte, căci am păcătuit, zise ea.
   ─ Doña Carlos, cu ce ocazie în umilul meu locaş ?
   ─ Spuneţi-mi Magdalenna, părinte. Am nevoie de ajutor.
   ─ Cum aş putea s-o ajut pe fata lui Don Carlos ?
   ─ Părinte, în urmă cu trei luni am cunoscut pe cineva de care m-am îndrăgostit. Nu are importanţă cum îl chema, dar l-am prezentat părinţilor mei. Aceştia nu l-au plăcut deloc şi mi-au spus asta fără nicio jenă. Mi-au interzis să mă mai văd cu el, deoarece eram sortită de soaţă altcuiva, se opri ea puţin din vorbit.
   ─ Continuă, fata mea. Nu te grăbeşte nimeni.
   ─ Părinţii mei, după cum ştiţi, fac mari afaceri şi sunt mai tot timpul plecaţi, eu fiind crescută de doica mea. Cum nu-i văd prea des şi se feresc să vorbească despre afaceri, am presupus că-s mafioţi. Ştiu că ei au ajutat mult biserica aceasta, dar asta nu-i absolvă de păcate. Nu ştiu ce să cred în privinţa afacerilor pe care le fac părinţii mei, dar de când mi-au spus că-mi găsiseră deja un soţ, am presupus că sunt mafioţi. Am surprins chiar un moment în care părinţii viitorului meu soţ, veniţi în vizită, au sărutat mâna tatei. Familie, afaceri, principii. Niciodată nu mi-a plăcut o astfel de viaţă. Cea care m-a crescut mi-a dat cu totul altă educaţie. Dumneata mă ştii de când eram mică, ştii ce fel de educaţie am primit.
   ─ Aşa este. Maria s-a îngrijit întotdeauna ca tu să ai ceea ce-i mai bun de la educaţie. Ea ţi-a fost într-un fel şi mamă şi tată. Pot afirma cu mâna pe inimă că   ţi-a dat o educaţie demnă de case mari. Şi asta în condiţiile în care eu te-am botezat şi ţi-am urmărit îndeaproape educaţia.
   ─ Aşa este părinte. Nu am acceptat niciodată aranjamentele făcute de tatăl meu, aşa că am continuat să mă văd cu băiatul pe care-l iubeam. S-a întâmplat ca într-o seară, pe când ai mei erau plecaţi din nou să cad în păcatul desfrâului.      M-am dăruit lui cu trupul, părinte, nesocotind porunca tatei de a nu mai ţine legătura cu el. Apoi, upă această întâmplare, el m-a părăsit. La puţină vreme după dispariţia lui, a început să-mi fie rău. M-am închis în camera mea. Doica, ce ştia tot ceea ce făcusem eu, m-a luat într-o zi cu ea la un doctor, care mi-a spus că am rămas însărcinată. N-am spus nimic părinţilor mei, iar doctorul mi-a dat nişte pastile ca să nu-mi mai fie rău. Am început să port haine largi, chiar dacă sarcina mea este de-abia la început, dar vroiam să mă asigur că părinţii mei nu-şi dau seama de nimic. Oricum, erau prea ocupaţi să-şi dea seama că eu îmi schimbasem vestimentaţia. Am plecat de-acasă spunându-le că mă duc la nişte rude de-ale doicii mele. Doica, deşi nu are rude, mi-a acoperit miciuna. Aşa am ajuns aici pentru a-ţi cere ajutorul. Vreau să plec din Italia şi să nasc copilul în altă parte. Dacă părinţii mei sunt chiar ceea ce cred eu că sunt, atunci nu vreau să-i ofer copilului meu o viaţă plină de pericole. Nepoata lui Don Carlos, destin hotărât dinainte şi alte cele. Vreau pentru copilul meu o viaţă normală. Mă ajutaţi, părinte ?
   ─ Copila mea, desigur că te ajut, dar chiar vrei să renunţi la sentimentul de împlinire pe care ţi-l dă un copil atunci când vine pe lume ?
   ─ Da, părinte, sunt sigură.
   ─ Îţi dai seama că dacă o să naşti copilul în altă parte decât aici, renunţi la el ?
   ─ Da, îmi dau seama. Vreau doar să aduc pe lume acest copil, să-l văd adoptat de o familie bună şi apoi să mă întorc acasă. Destul voi fi eu la „închisoare” părinte.
   ─ Cum aşa ?
   ─ Tatăl meu nu va renunţa la ideea de a mă căsători cu cel pe care mi l-a găsit. Nu am cum să mă împotrivesc tatălui meu. Dacă mă împotrivesc el îşi va da seama că ceva nu este în regulă cu mine şi o să pornească investigaţiile. Nu vreau aşa ceva. Voi suporta „închisoarea” tatei atâta timp cât am certitudinea că fiinţa pe care am adus-o pe lume are o nouă viaţă, o soartă mai bună decât aceea de a fi nepoata lui don Carlos.
   ─ Dar dacă fiinţa pe care o aduci pe lume, va afla la un moment dat adevărul ?
   ─ Eu sper să nu-l afle niciodată, dar dacă îl va afla, atunci mă rog Domnului să fie suficient de înţeleaptă şi să nu mă judece pentru ceea ce am făcut. Deci, mă ajutaţi, părinte ?
   ─ Te voi ajuta. Mai am de spovedit câteva persoane până ce o să închid biserica. Am să trec întâi pe la tatăl tău pentru a-ţi obţine un răgaz şi apoi o să vin acasă. Du-te la soţia mea, Marta şi spune-i că te-am trimis eu. Aşteaptă-mă acolo până când vin de la îndatoririle mele preoţeşti.
   ─ Mulţumesc, părinte !
   ─ Dumnezeu să te ierte de păcate, copila mea.
      Părintele Pedro-i dădu Magdalenei adresa locuinţei sale, apoi ea ieşi afară şi se îndreptă spre ieşirea din biserică. Părintele rămăsese în confesional pentru a termina pe ziua aceea de spovedit. Magdalena ajunse la adresa pe care o memorase, bătu la uşa casei. Îi răspunse chiar soţia preotului şi Magdalena spuse din partea cui vine. Marta o pofti înăuntru şi Magda se apucă să-i povestească şi ei ceea ce-i spusese lui Pedro.

[DreamsKeeper]

Pai sa incpem :
1.
''Făptura aceea cu pelerină şi cu mers grăbit intră într-o biserică. Era biserica unde venea adesea să se spovedească şi să se împărtăşească'' puteai sa spui ''sa se roage  '' sau alt teremen

2.
mia placut ''Luna septembrie ...... .............nu tulbura liniştea bisericii.'' pt ca am avut avut senzatia si mi am imagina popvestea de la Calymore si din filmul Ioana D'Arc si povestea

3.
nu cred ca o sa mi placa povestea pt ca e de dragoste CRED restul o sa vad pe parcus

[Nefertiti]

Uite-l si pe colegul critic ! Multumesc. Sa continuam...

                                         2. Aranjamentul

      După ce-şi termină îndatoririle bisericeşti, părintele Pedro se duse la casa lui Don Carlos. Printr-o minune, amândoi părinţii Magdalenei erau acasă. Alberto, tatăl ei îi răspunse la uşă, invitându-l înăuntru pe Pedro.
   ─ Ce bucurie neaşteptată părinte ! zise el
   ─ Dumnezeu să vă binecuvânteze ! zise Pedro.
   ─ Cu ce vânt pe la noi ?
   ─ Magdalena mi-a făcut o vizită la biserică. A dorit să se spovedească şi eu am ascultat-o. Am înţeles că doriţi s-o măritaţi.
   ─ Aşa este.
   ─ Să-mi fie iertată îndrăzneala, dar Magdalena mi-a cerut să o ajut să ajungă la o mânăstire, unde să se retragă pentru a se reculege. Încă nu e pregătită pentru măritiş. Vrea să-şi pună în ordine nioşte gânduri ce nu-i dau pace şi apoi să se mărite. Din câte mi-a povestit ea, am dedus că se împotriveşte ideii de măritiş.
   ─ Parcă taina confesiunii era sfântă, părinte,
   ─ Aşa şi este. Dar nu pot sta indiferent. Magdalena mi-a spus că nu poate accepta ideea de a se mărita forţat, aşa că vrea se reculeagă la o mânăstire pentru un timp, ca să înveţe să accepte ideea. Are nevoie de timp să accepte o căsătorie de convenienţă, făcută din anumite interese.
   ─ Sunt de acord, părinte. Ne-ai sfătuit întotdeauna numai de bine. De cât timp are nevoie fiica mea ?
   ─ De un an.
   ─ Un an ? Nu-i prea mult ?
   ─ În comparaţie cu faptul că va trebui să stea o viaţă întreagă lângă un om pe care nu-l cunoaşte, nu mi se pare puţin.
   ─ Accept, dar cu o condiţie.
   ─ Care, Don Carlos ?
   ─ Nu îi voi da bani. A plecat de-acasă punând-o pe doica ei să mintă pentru ea. Noi ştim că doica ei nu are rude. Aşa că nu-i voi da niciun ban.
   ─ Nu are nevoie de bani. La mânăstire, măicuţele nu pretind bani. Dar biserica are nevoie de ei, dacă doriţi să faceţi o milostenie.
   ─ Eşti direct, părinte !
   ─ Întotdeauna sunt aşa când e vorba să ajut, mai ales că cer de la cineva căruia nu-i prisosesc banii.
   ─ Atins ! Iată aici un CEC, părinte. Sper să fie suficienţi.
   ─ Mai mult decât suficienţi. Dumnezeu să vă răsplătească pentru milostenia voastră !
      Părintele împături CEC-ul oferit, îl puse într-un buzunar al sutanei sale şi se scuză, căci îl aşteptau treburi mai importante de făcut. Odată ajuns afară, Pedro se îndepărtă de casa aceea cât putu el de repede.
   „Doamne, iartă-l pe robul tău, păcătosul Pedro ! A minţit cu bună ştiinţă. Ajută-i sufletul să nu ajungă  iad”., aşa se ruga Pedro în vreme ce mergea spre casă, grăbindu-se să ajungă cât mai repede. Odată ajuns acasă, le găsi pe Magda şi Marta stând în sufrageria casei sale, de vorbă.
   ─ Bine v-am găsit. Domnul fie cu voi, salută el.
   ─ Ai terminat pe ziua de azi ?
   ─ Da, Marta, am terminat.
   ─ Slavă Domnului !
   ─ Aleluia ! Ce faci, Magda ?
   ─ Bine, părinte.
   ─ Am fost acasă la părinţii tăi. Le-am spus că vei merge la o mânăstire pentru a putea să te reculegi. Trebuie să accepţi ideea căsătoriei forţate, dar pentru asta îţi trebuie timp. Ţi-am obţinut un răgaz de un an de zile. Am îndrăznit să-i cer tatălui tău bani pentru biserică, dar nu-i voi folosi. Voi încasa CEC-ul dat de tatăl tău şi voi schimba banii în dolari americani. Sunt mai valoroşi decât lirele noastre. Nu sunt mulţi, dar îţi vor fi de ajutor. Am să vorbesc cu părintele Miguel de la Catedrala Sfântul Patrik din New York, SUA. Am să-i spun în câteva cuvinte despre tine şi de ce te trimit la el. Pentru că ai plecat fără acte de-acasă şi pentru că nu putem să dăm de bănuit, am să mă ocup personal şi de această chestiune.
   ─ Pot s-o rog pe doica mea să-mi aducă actele de-acasă.
   ─ Dacă poţi face asta, fără să dai de bănuit, fă-o ! Telefonul nostru îţi stă la dispoziţie. Marta, avem treabă. Mă ajuţi, draga mea cu această oaie rătăcită ?
   ─ Te referi la Magda ? Sigur că te ajut. Doar fata mea cea mare şi ea s-au jucat împreună cât au fost mici.
   ─ Dumnezeu să vă răsplătească pentru faptele voastre !
   ─ Vom fii răsplătiţi, dacă vei fi tu aranjată, Magda. Lasă-te pe mâinile noastre şi totul va fi bine.
      Marta şi Pedro merseră împreună pentru a alege nişte haine pentru Magda. Fata lor cea mare era cu doi ani mai în vârstă decât Magda. Plecase la Colegiu, în Anglia şi deja era anul II la Oxford, pregătindu-se intens. Multe din lucrurile ei îi rămăseseră mici şi cei doi se hotărâseră să-i aleagă Magdei nişte haine. Aceasta, rămasă în sufragerie sună acasă la ea. Îi răspunse mama ei la telefon.
   ─ Bună, mamă, zise ea. Vreau să vorbesc cu doica mea.
   ─ Bine.
      Magda aşteptă câteva minute, apoi auzi vocea doicii sale în telefon.
   ─ Doică, sunt eu, Magda.
   ─ Copila mea. Unde eşti ?
   ─ Eşti cu cineva lângă tine ?
   ─ Părinţii tăi sunt alături, în sufragerie. Eu vorbesc de la telefonul din holul casei.
   ─Înţeleg. Telefoanele sunt ascultate ?
   ─ Nu ştiu să-ţi răspund la asta, copilă.
   ─ Doică, eu sunt la părintele Pedro. Rămân la Marta în noaptea asta. Adu-mi şi mie câte ceva de-acasă.
   ─ Bine, copila mea, dar de ce atâta grabă ?
   ─ Mâine dimineaţă plec cu părintele la mânăstire. Mama şi tata ştiu despre ce e vorba.
   ─ Am să vin în seara asta să-ţi aduc câteva haine.
   ─ Te aştept.
      Doica închise telefonul. Ea ştia că trebuie să-i ducă Magdei actele, pentru că ea-i spusese din timp tot planul ei. Doica se îngriji să nu fie văzută de părinţii Magdei când îi ascunde actele şi apoi alese câteva lucruri pentru ea. Amândouă aveau norocul că părinţii Magdei nu erau chiar atât de suspicioşi din fire, încât să controleze totul. Astfel, doica reuşi să ajungă la casa părintelui fără prea multe incidente. Îi dădu Magdei ceea ce-i adusese şi apoi cele două îşi luară rămas-bun una de la cealaltă, iar doica se întoarse acasă.

PS. Cui nu-i convine termenii religiosi folositi, sa nu mai citeasca !

[Sharra Naght]

misto poveste !!!!!! bv bv bv!!!!!continua!!!

[Nefertiti]

                              3. Căutându-l pe părintele Miguel


      A doua zi dimineaţă, părintele Pedro, împreună cu Magda, se ocupară de cele necesare plecării ei în America. Părintele îi spusese că nu poate veni cu ea, deoarece îndatoririle bisericeşti nu puteau fi amânate. Regreta că nu putea merge cu ea pentru a se asigura că ajunge sănătoasă în America, dar îi spusese că o lasă în grija Domnului. În seara acelei zile, Magda, însoţită de Marta ajunse la aeroport, unde se urcă în avionul ce mergea spre New York.
      Magda, îşi ocupă locul în avion, mergând la clasa a III-a, cu toţi, de-a valma. Fusese un noroc pentru ea că găsise un loc liber. Nimeni nu îndrăzni s-o zburătăcească din locul ei pentru că, înciuda bluzei sale largi, sarcina i se vedea la o privire mai atentă. După ce avionul decolă, Magda era pe cont propriu. Adormi în avion, obosită.
      Când se trezi, avionul era deasupra oceanului. Parcursese deja jumătate din drum. Magda se gândea la ce pericole aveau s-o pândească în America, dar strânse mai tare rozariul dăruit ei de către părinte şi scoase o cărticică de rugăciuni, începând să citească din ea pentru a căpăta curaj.
      Curând, ea auzi vocea căpitanului care anunţa că se apropiau de aterizare. Ridică apărătoarea de la geamul avionului şi privi afară. Zări Statuia Libertăţii, înălţându-se mândră, apoi zgârâie norii oraşului. Era anost fără cele două turnuri, dar nu conta pentru ea. Oricum fusese destul de mică atunci când acestea căzuseră. Nu dăduse prea mare importanţă acestui lucru. Avionul ateriză pe aeroport, iar Magda era singura făptură din tot avionul ce nu era aşteptată de nimeni în sala aeroportului.
      Privea cu tristeţe la tinerii care se regăseau, se îmbrăţişau, la părinţii care-şi luau copiii în braţe. Toţi cei care coborau erau aşteptaţi de către cineva. Nimeni nu era singur. Doar ea era excepţia. Pe ea nu o aştepta nimeni. Banii   care-i mai avea la ea abia îi ajungeau pentru mâncare, aşa că se duse în holul aeroportului pentru a-şi cumpăra o hartă a oraşului. O luă pe cea mai ieftină din toate şi porni singură, cu rucsacul său în spate către catedrala unde trebuia să ajungă. Biata Magda nu avea de unde ştii că hărţile ieftine erau şi cele mai prost concepute. Te încurcau, în loc să te descurce. Ştiind că New York-ul era un oraş periculos, actele şi banii le ţinea aproape de trupul ei, lăsând în rucsac doar hainele ce le avea cu ea.
      Ghidându-se după harta cumpărată, ea nu ştia încotro merge. Ştia că trebuia să ajungă la catedrala Sf. Patric, dar curând, constatase că acea hartă o încurca şi o aruncase. Omisese să se uite la adresa catedralei şi acum, chiar era o oaie rătăcită, într-o metropolă care părea înspăimântătoare pentru o tânără de 18 ani, ce aştepta un copil. Mergând ea aşa în neştire, se opri în faţa unui restaurant cu autoservire, de unde-şi luă ceva de mâncare. Mâncă în grabă, căci nu vroia s-o apuce noaptea pe străzi şi deja era destul de târziu. După ce mâncă, porni la drum.
      Apucând-o pe străduţele New York-ului, întâlni în drumul ei nişte oameni binevoitori, care o îndrumaseră spre catedrala căutată. Spre catedrală, avu ghinionul să dea peste o bandă de golani, care reuşiseră să-i fure rucsacul cu haine. Doar cu hainele de pe ea, cu actele şi banii rămaşi, pe care le ascunsese foarte bine, strângând mereu rozariul ei, merse spre destinaţia ei.
      Deodată, o ploaie măruntă începu să cadă peste străzile prăfuite. Era ploaie rece, de toamnă, care-i udă hainele rapid. Norii negrii şi blocurile uriaşe, dădeau impresia de întuneric. Becurile de pe străzi se aprinseră şi dacă nu se grăbea să ajungă la catedrală, risca să se îmbolnăvească. Reuşi în cele din urmă să ajungă la destinaţia ei. Era udă toată şi deja începuse să strănute. Intră în biserică şi se îndreptă spre altarul ei. Era pustiu la ora aceea. Doar candele dădeau o lumină palidă în jurul lor.
      Începuse să aibă febră, frisoane, să-i fie din ce în ce mai rău. Se opri în faţa treptelor ce urcau la masa altarului, privi statuia Fecioarei din stânga ei. Avea un chip blând, cu ochi trişti. Ochii ei se înceţoşară şi ea leşină din cauza febrei mult prea mari. Leşinată pe treptele ce duceau spre altar o găsi părintele Miguel. Acesta nu ştia cine era fiinţa aceea şi o ridică în braţele sale, ducând-o spre una din camerele de refugiu aflate undeva în spatele bisericii. Observă că necunoscuta era o copilă, cam la 18 ani, ce era însărcinată. Văzând că are febră mare, se schimbă de hainele sale preoţeşti, închise biserica şi plecă spre casa acestuia.
      Părintele ajunse acasă, unde-şi strigă soţia. Luiza, soţia lui, medic de meserie, veni repede şi Miguel i-o dădu ei în grijă pe necunoscută. Luiza îl rugă pe soţul ei s-o ducă într-una din camerele casei lor. Miguel se conformă, iar soţia lui îşi luă trusa medicală pentru a-i acorda primul ajutor tinerei. Aceasta observă că este însărcinată şi prima sa grijă era să-i scadă febra copilei. Cu ajutorul compreselor de apă rece puse pe fruntea ei, febra Magdei scăzu. Nici Luiza, nici soţul ei nu dormiseră în acea noapte, veghind-o.
      A doua zi, părintele se duse la treburile sale şi Luiza rămase acasă, deoarece se afla în concediu. Febra Magdei scăzuse, şi pe la prânz fata deschise ochii. Desupra ei era aplecat un chip blajin al unei femei. Se sperie puţin.
   ─ Nu te speria, draga mea. Eu sunt Luiza Alonso. Soţul meu, Miguel Alonso, te-a găsit prăbuşită în biserica unde păstoreşte. Cum te numeşti ?
   ─ Magdalena. Soţul dumneavoastră la ce biserică este preot ?
   ─ De fapt, este la Catedrala Sf. Patrik.
   ─ Atunci pe dânsul îl căutam. Vin din partea părintelui Pedro, din Italia.
   ─ Tu eşti Madga cea de care ne-a vorbit ?
   ─ Da.
   ─ Săraca de tine ! Ce ţi s-a întâmplat ?
      Magda îi povesti Luizei prin ce peripeţii trecuse ca să ajungă la catedrală, iar seara, Miguel avea să fie informat de către soţia lui. Cei doi, fiind în temă cu starea Magdei şi cu motivul venirii ei acolo, o luară sub aripa lor protectoare până ce aceasta avea să nască. Îngerul Păzitor fusese tot timpul lângă ea şi sarcina decursese în mod normal, lunile rămase până la naşterea copilului trecând ca vântul.

[Sharra Naght]

e tare povestea dar o mica corectura: Nu e nici Patric,nici Patrik e Patrick

[Nefertiti]

                              4. Naşterea şi adopţia copilului

      Sub aripa ocrotitoare a celor doi soţi, Magda se simţise răsfăţată, dar încercase şi sentimentul de protecţie, sentiment pe care i-l oferea doica sa din Italia. Se ferise s-o sune, pentru a nu risca să-i răspundă la telefon unul din părinţii ei. Nici nu-i scrisese doicii sale tot pe motiv de frică. Soţii Alonso, în special Luiza, care urmărise îndeaproape evoluţia sarcinii Magdei, se ocupară îndeaproape de căutarea unor părinţi adoptivi pentru copilul ce avea să vină curând pe lume.
      Într-o seară, pe când magda citea din cărticica sa de rugăciuni, soţii Alonso stăteau împreună la o conversaţie.
   ─ Miguel, ai avut succes în căutările tale ?
   ─ Nu. Nu vrea nimani să adopte un copil, mai ales că nu se furnizează date despre mama care-l dă spre adopţie. Dar tu ?
   ─ Nici eu, dar cred că am candidaţii ideali.
   ─ Cine sunt ? Îi cunosc ?
   ─ Pe ea o cunoşti foarte bine. Îmi povesteşti adesea despre ea. o cheamă Eliza Parker, iar soţul ei este cunoscutul om de afaceri James Parker.
   ─ Bogătaşii ăia ?
   ─ O spui de parcă a fi bogat este un păcat. Mi-ai vorbit deseori despre Eliza. Mi-ai spus odată că ei doi nu pot avea copii.
   ─ Aşa este. De fapt, cred că ai dreptate. Deşi sunt bogaţi şi de familie onorabilă, cei doi nu pot avea copii.
   ─ Ştii ce mult îşi doresc un copil. Ce-ar fi să le fac o vizită şi să-mi încerc norocul şi acolo ? Într-o familie cu stare, copilul ar putea avea tot ceea ce mama lui naturală nu-i poate oferi şi ceva în plus.
   ─ Bine. Încearcă şi cu ei, dar dacă nu merge, renunţăm.
   ─ I-am promis lui Pedro că vom face tot ce ne stă în putinţă ca să-i găsim copilului o familie !
   ─ Ştiu.
      A doua zi, Luiza se duse într-o vizită la familia Parker. Îi găsi pe-amândoi acasă. Era într-o zi de duminică după-amiaza, când ea sună la uşa apartamentului lor. Eliza-i deschise, poftind-o înăuntru, bucuroasă că o vizita. Cele două erau bune prietene. James, care auzise vocea Luizei, o întâmpină cu bucurie.
   ─ Cu ce vânt p la noi, Luiza ?
   ─ Aş dori să stau de vorbă cu amândoi într-o chestiune foarte importantă.
   ─ Luiza, eşti foarte serioasă. Mă sperii. I s-a întâmplat ceva lui Miguel ?
   ─ Nu. Cât timp mai staţi în oraş cu afacerile ?
   ─ Până în aprilie. Acum deja este februarie. Dar de ce întrebi ?
   ─ Vă spun direct. Eu şi soţul meu avem grijă de o tânără pe nume Magdalena. Este o fată de condiţie bună, numai că s-a născut într-o familie nepotrivită. James, tu trebuie să-l ştii pe Don Carlos, căci faci afaceri cu el.
   ─ Aşa este.
   ─ Magda este fata lui. A avut o relaţie cu un băiat şi a rămas însărcinată. A venit în America pentru a naşte aici. Vrea să-i ofere copilului ei şansa de a avea o viaţă normală, nu una în care familia este pe primul loc, dacă aţi înţeles ce vreau să spun.
   ─ Da. Continuă.
   ─ Magda a venit aici îndemnată de părintele Pedro. Soţul meu a găsit-o leşinată în biserică. A avut parte de o răceală frumuşică, dar şi ea şi copilul sunt bine. Nu ştim ce aşteaptă, pentru că a refuzat să mă lase şi pe mine când i sde făceau ecografiile. Le-a spus medicilor să nu-i spună, chiar dacă aceştia ştiu şi nici la alţii să nu spună. Magda este hotărâtă să dea copilul spre adopţie imediat după naştere, pentru că actele de adopţie în asemenea situaţie sunt mai lesnicioase. Şi eu, şi soţul meu am căutat până acum părinţi pentru viitorul micuţ, dar nu am găsit, aşa că m-am gândit şi la voi, dacă nu sunt prea îndrăzneaţă. Garantez eu pentru sănătatea mamei şi a copilului.
   ─ Trebuia să fi venit de la început la noi, îi zise James. Ar fi o mare onoare şi bucurie pentru noi să-l adoptăm pe micuţ sau micuţă, ce-o vrea să fie.
   ─ Sunteţi siguri ?
   ─ Ştii bine cât de mult suferim eu şi soţia mea că nu avem un copil al nostru. Îl vom considera pe acesta al nostru şi nu-i vom face nimic rău.
   ─ Ştiu asta. E incredibil că vreţi asta fără să puneţi condiţii sau întrebări.
   ─ Vreau s-o cunosc pe Magda, zise Eliza.
      Luiza, eliza şi James veniră în vizită la casa primei. Miguel le deschise. Era îngrijorat.
   ─ Bine că ai venit. Cred că Magdei i s-a rupt apa.
   ─ Dar trebuia să nască de-abia în martie.
   ─ Se pare că micuţul s-a hotărât să vină mai devreme !
      Luiza-i lăsă în grija lui Miguel pe cei doi şi urcă în camera Magdei. Constată că i se rupsese apa, aşa cum se temuse soţul ei şi o strigă pe Eliza să vină s-o ajute. Amândouă o coborâră cu grijă pe Magda şi toţi cinci se urcară în taximetrul pe care-l chemase James între timp. Odată ajunşi la maternitate, Eliza şi Luiza se ocupară de internarea Magdei. Asistentele îi administară un calmant pentru durerile pe care le avea, urmând s-o bage în sala de naşteri.
      Luizei, care era medic, i se permise să intre în sala de naşteri. Soţul ei, împreună cu familia Parker rămaseră afară pe coridor, aşteptând. Părintele Miguel începuse să se roage. În sala de naşteri, travaliul Magdei începu şi ajutată de Luiza, aceasta născu o fetiţă. Asistentă-i dădu o pălmuţă şi copila începu să plângă. Mamai i se mai acordau îngrijiri post-natale, iar micuţa era înfăşată. Dechisese nişte ochi mari albaştrii, nu mai plângea şi se uita în jurul ei cu o curiozitate ieşită din comun. Asistenta i-o duse Magdei care-şi ţinu fetiţa în braţe.
   ─ Luiza, zise ea.
   ─ Nu vorbi. Ai făcut efort.
   ─ Ai găsit pe cineva pentru Alexandra ?
   ─ Alexandra ? Acesta va fi numele ei ?
   ─ Da.
   ─ Am găsit.
   ─ Du-o la ei. Îmi va fi mai uşor aşa.
   ─ Bine. Mâine vin şi te externez. Va trebui să stai până ce ei fac actele de adopţie, apoi te poţi întoarce acasă în Italia.
   ─ Sunt de acord. Acum pleacă ! Înainte să mă răzgândesc.
      Asistentele se îngrijiră ca Magda să fie mutată într-un salon privat al spitalului, iar Luiza ieşi cu fetiţa în braţe.
   ─ A născut o feţiţă. O cheamă Alexandra. Este a voastră, dacă o doriţi, zise ea spre Eliza.
      Atât Eliza, cât şi soţul ei se emoţionară şi plânseră. Liza luă fetiţa în braţele sale. Un boţ mic, cu ochi albaştri o privi preţ de câteva secunde, apoi închise ochii. Era un copil liniştit. Eliza vru să rămână în spital cu ea în noaptea aceea, pentru a se asigura că totul este aşa cum trebuie.
      A doua zi, se făcu externarea copilei, care fusese dusă la apartamentul celor doi. Cum cei doi nu se aşteptaseră să li se întâmple o minune ca aceea, nu aveau nimic aranjat şi o lăsară în patul lor mare, până ce James avea să se ducă să cumpere cele necesare pentru un nou-născut. De la momentul naşterii, timpul se scurse într-o succesiune rapidă de evenimente. Familia Parker reuşi să o adopte fără probleme pe micuţa Alexandra şi Magda se pregăti pentru întoarcerea acasă. În ziua plecării Magdei, soţii Parker plecau şi ei spre Los Angeles, unde-şi aveau locuinţa. În aeroport, ei se despărţiră cu greu de Magda.
   ─ Cum am putea să te răsplătim pentru minunea pe care o trăim ?
   ─ Aveţi grijă de Alexandra. Va fi o mulţumire suficient de mare pentru mine s-o ştiu alături de voi. Cred că veţi fi cei mai buni părinţi din lume. Nu cred că mi-aş fi dorit alţii mai buni pentru fiica mea.
   ─ Îţi rămânem veşnic recunoscători. Nu uita, aceasta este adresa noastră din Los Angeles. Dacă vreodată ţi se va face dor de ea...
   ─ Mulţumesc, am să păstrez adresa, dar nu mi se va face dor de ea. Dacă am să mai revin vreodată în America, o voi face ca simplu vizitator, nu ca mama a lui Alexandra. Acum tu eşti mama ei, Eliza. Mulţumesc.
   ─ Noi îţi mulţumim.
      Din incinta acelui aeroport, drumurile lor se despărţiră. Magda se urcă în avionul către Roma, iar cei doi soţi în avionul către Los Angeles. Magda era ferm încredinţată că-şi lăsase fata pe mâini bune şi nu avea să se înşele.

[Sharra Naght]

haide .... de ce trebuie sa se desparta magda si alexandra???continua e fff frumos

[Nefertiti]

                                        5. Întoarcerea acasă

      Magdalena îşi ocupă locul în avion şi aşteptă ca acesta să decoleze. Se întorcea acasă, la părinţi, mulţumită că reuşise să ascundă faţă de aceştia micul ei păcat. „Mic păcat ?” se gândi ea. „Nu-i deloc mic. Voi plăti toată viaţa pentru păcatul acesta. Nu-mi pot vedea fetiţa crescând, nu pot să-i aud primele cuvinte şi nici să văd când începe să meargă ! Aceste lucruri vor fi crucea şi durerea mea, dar le voi purta cu mine, ştiind că Alexandra va avea ceea ce-i mai bun pentru ea. Sper ca îngerii să fie de partea ta, copila mea şi să-ţi dea o viaţă fericită şi îmbelşugată.”
      Lacrimi mari, sărate începură să curgă pe obrazul Magdalenei, dar ei nu-i păsa. Familia Parker se îngrijiseră să aibă parte de o călătorie confortabilă. Îmbrăcată elegant, cu haine cumpărate de Eliza, având bilet la clasa I, Magda se simţea asemenea reginelor. Cei doi soţi ţinuseră morţiş să facă toate acele lucruri pentru ea, ca recompensă infimă pentru că ea avusese încredere în ei şi-şi lăsase copila pe mâinile lor.
      Cursa spre Italia i se păru mai lungă decât cea spre America. Poate i se părea aşa deoarece ştia ce-o aşteaptă, pentru că pierduse pe cineva drag. Nu putea să nu simtă o ruptură. Nu făcuse întrerupere de sarcină, dar se simţea de parcă tocmai făcuse una. Având în minte chipul copilei ei, Magda adormi în avion. Curând acesta ajunse la Roma, unde aceasta coborî. Părintele Pedro o aştepta la aeroport şi o luă în grija sa, pentru că nu se împlinise încă răgazul ce-l ceruse părinţilor ei.
      În tot acest timp, cât Magda lipsise, părinţii se ocupaseră de afaceri. Cuvântul după care aceştia se ghidau era : Bani. Nu conta de unde ieşeau banii sau cum făceau rost de ei. Cu cât aveau mai mulţi, cu atât ar fi vrut şi mai mulţi. Erau şi darnici, dar numai când interesele o cereau.  Cel mai profitabil interes pentru ei era s-o mărite pe Magda.
      Părintele Pedro, însoţit de Magda, ajunseră la dânsul acasă şi Marta, soţia lui o întâmpină cu braţele deschise. Aceasta acceptă căldura oferită de braţele protectoare ale Martei, dându-şi frâu liber lacrimilor. A doua zi, cele două se duseră la biserică pentru a se ruga. Magda mai făcu o vizită la confesional, unde-şi povesti întâmplările, apoi plecă spre casa părinţilor ei.
      La casa din care fugise era prilej de sărbătoare, căci venise logodnicul Magdei în vizită. Doica avea să fie cea care deschise uşa.
   ─ Bună, doică. M-am întors.
   ─ Intră, copilă. Doamnă Marta, intraţi.
   ─ Nu, mulţumesc. Eu mă întorc. Magda, ai grijă de tine !
   ─ Mulţumesc pentru tot.
      În timp ce doica îi spunea repede ce se întâmpla în casă în acel moment o întrebă :
   ─ Cum a mers ?
   ─ Totul e bine. O cheamă Alexandra şi e pe mâini bune !
   ─ Slavă Domnului !
   ─ Subiectul e de domeniul trecutului. E tabu. Nu mai vorbim despre el !
   ─ Bine.
   ─ Să mergem să-mi cunosc logodnicul.
   ─ Desigur.
      Cele două ajunseră în sufrageria casei. Acolo era familia Riva, împreună cu fiul lor Marcos. Marcos era un tânăr timid, înalt de statură, cu păr şaten şi ochii verzi. Îşi asculta părinţii, dar nu orbeşte. O văzuse pe Magda din întâmplare şi se îndrăgostise fulgerător de ea. pentru a-şi căpăta independenţa, îşi întrebase părinţii ce anume trebuia să facă, iar aceştia îi spuseseră că va trebui să se însoare. Fireşte, totul în numele Familiei ! Marcos acceptase cu o singură condiţie : Magdalena Carlos să-i fie soţie. Bineînţeles că părinţilor lui Marcos le conveniseră de minune alegerea, mai ales că era vorba doar de afaceri.
      Marco avea să primească dar de nuntă o casă superbă într-un carier luxos al Romei şi bani la discreţie, iar Magda avea să primească bani şi nişte acţiuni. Nici prin cap nu le trecuse părinţilor lui Marcos că fiul lor ar putea fi îndrăgostit de Magda.
   ─ Bună ziua, îşi salută ea părinţii.
   ─ Magda, scumpa mea. Ce frumoasă te-ai făcut. A trecut deja un an ? întrebă mama ei.
   ─ Nu mamă. M-am întors eu mai devreme, atâta tot.
   ─ Fata mea, zise tatăl ei, familia Riva a venit să-ţi ceară mâna pentru fiul lor, Marcos.
      Magda se uită la părinţii lui Marcos şi-şi dădu seama dintr-o privire că era vorba de afaceri acolo. Îl privi şi pe Marcos, viitorul ei soţ şi bănui că şi el era o victimă ca şi ea în acea căsătorie, dar în acelaşi timp, avea interese ascunse, particulare. Şi Magda avea şi simţi că alături de Marcos, va avea o viaţă cât de cât bună şi va fi ocrotită.
   ─ De ce sume de bani e vorba aici ? glasul magdei se schimbase. Era dur, rece, indiferent.
   ─ Simple afaceri, draga mea.
   ─ Mai precis ?
   ─ De la familia Riva o casă şi bani la discreţie, de la noi acţiuni şi bani.
   ─ Am înţeles. Accept căsătoria, dar pun şi eu condiţii. Acţiunile să fie numai pe numele meu, banii pe numele amândouăra, iar casa pe numele lui Marcos. Altfel nu accept.
   ─ S-a făcut.
   ─ Mai întâi actele şi apoi căsătoria. Îi voi spune da lui Marco când actele vor fi gata.
   ─ Accept ! zise Marco.
      Era uimită de propria sa atitudine. De unde căpătase acea răceală şi indiferenţă ? Găsi repede răspunsul : de când o pierduse pe Alex, fiica ei. Avea să fie rece, avea să înveotul despre afacerile familiei şi până la urmă avea să preia ea toată afacerea. Ştia că nu se va lăsa până ce nu va duce la bun sfârşit ceea ce-şi propusese. Ura-i era aliatul acum, iar sentimentele le lăsase undeva în America...
      La câteva săptămâni, căsătoria se oficializă cu surle şi trâmbiţe. Toţi se grăbiseră. Părinţii pentru schimbul avantajos de afaceri care se schimbau între ei şi pentru alianţa care se închega, copiii lor pentru independenţa pe care o obţineau. Rapid, eficient, fără sentimente aproape. Doar simple afaceri !

[Sharra Naght]

fffffff frumos fff frumos Bravo continua!!!!!!!

[Nefertiti]

                                  6. Copilăria, cei mai frumoşi ani

      În timp ce în Italia Magda-şi negociase libertatea, soţii Parker ajunseră în Los Angeles. Se duseră direct la casa lor, unde aveau foarte multă treabă. Trebuiau să-i facă fetiţei o cameră, pentru că nu aveau aşa ceva. Nu spuseră nimic părinţilor lor şi rudelor. Se ocupară îndeaproape de camera fetiţei.
      Dintr-o încăpere ce era folosită drept cameră de depozitare a diverselor diplome, trofee, amintiri de familie, aranjară camera fetiţei. Eliza supraveghe vigilent toate schimbările ce se produceau. Cel mai mare avantaj al acelei camere era faptul că era lângă dormitorul lor, ceea ce le uşura munca. Se renunţă la uşa de la cameră, mărindu-se intrarea printr-o arcadă. Camera avea să fie vopsită într-un bleu liniştitor. Un pătuţ comod, cu lenjerie cu lemn de culoarea cireşului se amplasă în mijlocul camerei, apoi nişte dulăpioare în care aveau să stea hăinuţe sau jucării fuseseră şi ele puse în ansamblul decorativ al încăperii.
      În ziua următoare, părinţii se ocupară de achiziţionarea a fel de fel de jucării care mai de care mai viu colorate. Nu lipseau păpuşile, cea mai dragă achiziţie fiind una de porţelan ce făcuse cândva parte dintr-o colecţie. Hăinuţele nu lipsiră nici ele de pe lista de cumpărături. Când week-end-ul sosi, cei doi merseră la biserica din cartier pentru a vorbi cu preotul despre botezul fetiţei.
      Naşii de cununie ai familiei fuseseră onoraţi să le boteze fetiţa. Erau singurii care ştiau adevărul despre copilă. După ce şi această etapă trecuse cu bine, cei doi îşi invitară părinţii şi rudele pentru a o prezenta pe micuţa Alexandra Parker. Când casa soţilor se umplu de rude, sărbătoarea începu. Cei doi se hotărâseră să spună adevărul cu privire la faptul că fata era adoptată.
      Nici faptul că Alex era adoptată, nici faptul că avea un trecut atât de trist, nu întunecă bucuria ce-o resimţeau cu toţii în acea zi specială. Alexandra avea să fie considerată un membru al familiei, ca şi când Eliza ar fi fost mama ei, ci nu altcineva. Aveau tot respectul pentru magda şi-şi propuseseră s-o recompensese într-un viitor pentru gestul făcut.
      James se întoarse la afacerile sale, iar Eliza se ocupă de creşterea lui Alex. Fusese un copil cuminte, iar lunile treceau ca vântul pe lângă Eliza. Se simţea împlinită şi mulţumită, de parcă ea era cea care o născuse. Ca orice copil mic, avusese şi ea parte de răceli, colici şi altele, specifice celor mici.
      La un an de zile, începu să meargă prin casă, umplându-i de bucurie pe părinţii ei. Cel mai emoţionant moment, înregistrat, de altfel, fusese acela în care fetiţa spusese „mama” şi „tata”. Se întâmplase într-o zi când amândoi erau acasă şi atunci plânseseră de bucurie. Eliza încercase să-i scrie Magdei o scrisoare prin care să-i povestească despre fetiţă, dar primi plicul înapoi, deschis, împreună cu o altă scrisoare. Eliza citi scrisoarea cu atenţie, întristându-se, dar era decizia Magdei să nu dorească să ştie nimic despre Alex. Poate că aşa putea să suporte durerea mai bine, să nu se mai gândească la trecutul ei.
      Alex crescu, ajungând la vârsta la care copiii mergeau la cămin sau grădiniţă. Eliza nu vroise s-o ducă, dar munca ei deja fusese întreruptă pentru o perioadă de timp şi se hotărâse s-o lase la cămin. Începea o nouă etapă în viaţa lui Alex, o etapă ce avea s-o poarte pe cărările extazului sau agoniei. Depindea de ceea ce-i rezerva destinul...

[Sharra Naght]

wow mininat capitol continua e super

[Nefertiti]

7. O întâmplare ciudată

      După ce perioada de dus la cămin se termină, Alex ajunse la şcoală. Părinţii se îngrijiseră să o dea la o şcoală bună, care să fie aproape de casă. Aşa începură etapele învăţăturii pentru Alex. În timpul şcolii ea se dovedi a fi o elevă model, care obţinea cu uşurinţă note de A. Avea o memorie fantastică, dar şi învăţa mult, studia şi niciodată nu se ducea nepregătită la şcoală. Când în sfârşit intră şi la liceu, Alex deja era o domnişoară frumoasă. Avea păr lung, blond, ochi verzi, luminoşi şi un trup mlădiu. Era mereu atentă cu aspectul său exterior, iar băieţii cam roiau în jurul ei.
      Deşi era curtată de foarte mulţi băieţi, ei nu-i stătea mintea la aventuri, pentru că făcuse o pasiune din a învăţa, din a cunoaşte lucruri noi, ce pentru ea erau fascinante. Părinţii nu aveau ce să-i reproşeze, căci era o elevă premiantă, ce avea multe diplome obţinute la diverse concursuri la care participase.
      Într-o seară, pe când Eliza se afla în biroul său de lucru, se hotărî să scrie o scrisoare. Aflase prin investigaţii proprii adresa unde locuia Magdalena Carlos-Riva şi vroia să-i scrie. Îşi pregăti coli de scris, pixuri şi stătu în faţa lor multă vreme. Trebuia să încerce să o facă pe Magda să accepte veşti despre fiica ei, pentru că se simţea rău că Magda nu ştia nimic.
      Întoarsă de la cursuri mai devreme decât se aştepta, Alex întrebă pe bucătăreasa familiei dacă nu o văzuse pe mama ei. Aceasta îi spusese că o văzuse intrând în biroul ei. Alex se duse la uşa biroului şi o întredeschise uşor, fără să facă prea mult zgomot şi o auzi pe mama ei zicând :
   ─ Nu o să te las ! N-o să renunţ aşa uşor. Ştiu şi cum îţi voi scrie scrisoarea !
      Uimită de cele auzite şi neînţelegând nimic, Alex se retrase în camera ei. Fel de fel de gânduri puseră stăpânire pe ea, dar se linişti, căci avea încredere în mama sa. Eliza, se apucă de scris scrisoarea.

            „Magda,

   Încep această scrisoare prin a-ţi spune din capul locului s-o citeşti până la capăt. Te rog din suflet să nu o arunci sau să mi-o înapoiezi, aşa cum ai mai făut cu una. Ştiu că mi-ai scris că nu vrei să ştii nimic despre Alexandra, dar nu mă obliga pe mine să trăiesc cu povara faptului că n-am încercat măcar să-ţi scriu cum merg lucrurile.
   Ştiu ce durere este în sufletul unei mame, obligate de împrejurările din viaţa sa să renunţe la cel mai preţios lucru al său. Crede-mă că ştiu perfect cum te simţi, cum te doare că nu ştii nimic despre fiica ta, cum e să fii orb.
   Am aflat adresa locuinţei tale dintr-o pură întâmplare. E adevărat că am făcut şi investigaţii, dar acum mă bucur că ţi-am aflat adresa.
   Magda, fiica ta s-a făcut mare. Este o adolescentă frumoasă, în jurul cărora roiesc mulţi băieţi. Pasiunea ei cea mai mare este învăţătura. Învaţă cu plăcere, reţinând cu uşurinţă date, formule sau fraze întregi. Ai crede că dacă este atât de frumoasă, se dă în vânt după relaţii, dar nu este aşa. Nu pot spune că este o fire retrasă, căci are o mulţime de prietene, dar nu-i stă capul la o relaţie cu un băiat. Preferă mai degrabă să se ducă la o bibliotecă decât să iasă cu cineva. Am poreclit-o şoarece de bibliotecă, iar ea mi-a răspuns în glumă că deocamdată nu a întâlnit pe cineva care să mertite atenţie din partea ei.
   Am încercat să fiu o mamă cât mai bună pentru ea. Nu i-am dat nici aripi, dar nici nu am ţinut-o lângă mine. Poate că tu n-ai fi văzut aşa educaţia ei, dar eu aşa am văzut-o. Mi-am propus să o educ fără cărţi care să mă îndrume. Am trăit experienţa de a fi mamă la maxim, evoluând parcă împreună cu fiica mea. Mă simt de parcă aş învăţa de la ea cum e să treci prin viaţă.
   Îţi scriu pentru că nu mai vreau să te izolez. Măcar prin această scrisoare să-ţi aduc o mică alinare la suferinţa ta. Fiica ta, este un model la învăţătură, având obţinute diverse diplome. Îţi trimit câte o copie după fiecare, ca să te mândreşti şi tu. Nu vreau să-mi crească numai mie două inimi când mă gândesc la miile de bucurii pe care Alex mi le oferă zi de zi, ci vreau să te bucuri şi tu. Vreau să fii părtaşă la bucuriile mele.
   Ţe rog, trimite-mi veşti despre tine. Vreau să ştiu dacă eşti bine, sănătoasă. Vreau să ştiu ce-ai mai făcut. Nu mă lăsa aşa Magda. Nu vreau să te mai las să nu faci parte şi tu – într-un fel sau altul – din viaţa fiicei tale.
               Cu respect, stimă, consideraţie, recunoştinţă,
                  Eliza Parker”

      După ce termină de redactat acea scrisoare, Eliza o împături şi o puse într-un plic mare, unde puse şi copiile despre care amintise în scrisoare. Nu lipi plicul, ci doar scrise adresa pe el şi-l timbră, apoi lăsă acel plic pe birou şi ieşi afară. Îi spuse bucătăresei că pleacă să se plimbe şi ieşi din casă.
      La puţin timp după ce Eliza ieşise din casă, Alex coborî din camera sa. Era hotărâtă să o întrebe pe mama ei cui îi scrie. Se duse direct la birou, intră înăuntru aprinzând lumina, dar nu-şi găsi mama acolo. Văzu în schimb plicul de pe birou. Îm pinsă de o curiozitate nefirească pentru ea, se duse la acel plic şi cu atennie scoase scrisoarea din el. Era singura care era împăturită. Restul erau copii după diplomele ei
   „Ce face mama cu aceste copii ? Cui i le trimite ?” se gândi ea.     Lăsându-se pradă ispitei, se apucă să citească scrisoarea. La final, picioarele îi tremurau. Înţelesese din scrisoare că ea nu era fata Elizei Parker, ci a unei oarecare Magdalena Carlos-Riva. Se uită pe plic la adresă şi observă ţara unde trebuia să ajungă plicul : Italia. Încă tremurând, împături scrisoarea în acelaşi mod şi o puse alături de documente în plic, ca şi când nimani nu ar fi umblat.
      Alex fugi în camera sa, aruncându-se pe pat şi începând să plângă. Părinţii ei, cei care o crescuseră, îi ascunseseră faptul că este adoptată. Fusese un adevărat şoc pentru ea să afle în acel mod, dar îşi şterse lacrimile şi, amintindu-şi ceva important, îşi zise :
   „La vară se face o tabără în Italia. Este o tabără de artă-istorie-cultură. Mă voi înscrie şi eu pe listă. Sper să mă accepte. Odată ce ajung în Italia, în Roma, am s-o caut pe acestă Magdalena. O voi întreba personal de ce m-a dat spre adopţie !”  Cu acest gând, Alex adormi. A doua zi, nu numai că se înscrise pe lista de tabără, dar fusese anunţată că era acceptată în acea tabără. Îşi convinse părinţii cu abilitate s-o lase în tabără, deşi era în Italia, departe de casa ei. Mama sa o susţinuse, iar când vara sosi, Alex plecă în tabără ajungând în Roma. Purtând cu ea biletul pe care-şi notase adresa şi o hartă, porni către destinaţia sa : casa Magdalenei, mama sa naturală.
      Când Alex ajunse în faţa casei luxoase unde locuia mama ei naturală, se nimeri ca poştaşul să treacă pe-acolo. Era grăbit şi o văzu pe Alex în faţa casei.
   ─ Hei, domnişoară ! o strigă el
   ─ Da ?
   ─ Intri înăuntru ?
   ─ Poate că da.
   ─ Te rog, dă tu acest plic persoanei care-ţi va răspunde la uşă. A venit cu întârziere foarte mare. Nefiresc de mare, clătină el supărat din cap, iar eu mă grăbesc să ajung la soţie că naşte.
   ─ Bine, domnule. Voi înmâna eu plicul.
      Alex recunoscu plicul mamei sale şi sună la uşă, aşteptând să-i deschidă cineva. În spatele acelei uşi se afla o persoană care ar fi putut să-i schimbe destinul.

[Sharra Naght]

m-ai lasat in suspans nefertiti... astept continuarea vreau sa stiu ce spune mama ei naturala cand o vede....

[Nefertiti]

8. Mamă şi fiică, faţă-n faţă

      Alexandra nu aşteptă prea mult timp în faţa uşii, pentru că însăşi Magdalena îi deschise. Aceasta se afla acasă.
   ─ Da ? răspunse ea.
   ─ Bună ziua, zise Alex politicoasă. O caut pe doamna Magdalena Carlos-Riva.
   ─ Eu sunt. Ce treabă aveţi cu mine ?
   ─ Nu pot să vă spun aici.
   ─ Atunci intră înăuntru, domnişoară.
   ─ Mulţumesc.
      Alex intră în holul casei, aşteptând să fie condusă sau întrebată. Magdalena o pofti în sufrageria casei invitând-o să ia loc.
   ─ Cu ce te pot ajuta, dragă domnişoară ?
   ─ Poştaşul, care m-a văzut stând în faţa casei dumneavoastră, m-a întrebat dacă am treabă înăuntru şi i-am spus că da. Mi-a dat acest plic pentru dumneavoastră. Poftiţi, zise ea întinzând plicul.
      Magdalena citi pe plic la expeditor provenienţa acestuia şi-l puse pe o măsuţâ aflată în faţa ei.
   ─ Asta nu puteai să-mi spui în faţa casei ?
   ─ Nu. Vreau să vă întreb de ce nu deschideţi plicul.
   ─ Nu este treaba ta, domnişoară. Eşti cam îndrăzneaţă.
   ─ Dacă vreau să aflu fapte legate de trecutul meu, sunt, doamnă. Sau trebuie să vă spun „mamă” ?
      Magdalena era să se înnece cu ceaiul pe care-l sorbea. Lăsase ceaşca de ceai în sufragerie pe jumătate începută şi se dusese să răspundă la uşă. Când se întorsese, îşi reluase ceaiul.
   ─ Poftim ? zise ea lăsând ceaşca jos.
   ─ Numele meu este Alexandra Parker, iar Eliza Parker este mama care m-a crescut până acum. Plicul este de la ea. conţine copii după toate diplomele şi realizările mele, iar mama refuză să vă lase să nu fiţi părtaşă la ceea ce se întâmplă cu mine.
   ─ Ai citit ceea ce a scris în scrisoare ?
   ─ Da, din curiozitate. Mama nu ştie lucrul acesta. M-am înscris în tabăra de vară de aici, ca să aflu motivul pentru care am fost adoptată.
   ─ De ce?
   ─ Ca să ştiu.
      Magda, văzând că Alex era hotărâtă în ceea ce spunea, îi spuse că îi va povesti totul. Când Magda se apucă de povestit, Alex stătea şi o asculta cu atenţie. În ciuda faptului că un străin ar fi catalogat-o prea tânără pentru un şoc emoţional, Alex nu era aşa. Ea ascultă cu luare-aminte ceea ce spunea Magda şi simţea că aceasta-i spune adevărul. Seziză şi durerea din vocea Magdei, semn că nu-i fusese deloc uşor să renunţe la ea şi s-o dea spre adopţie. Înţelese chiar şi deciziile drastice pe care fusese nevoită să le ia.
   ─ Şi de atunci ce-aţi făcut ? o întrebă când aceasta sfârşise de povestit
      Magda îşi continuă relatarea spunându-i cum se căsătorise şi cum, împreună cu soţul ei, pe care-l respecta enorm, reuşise să scape definitiv de sub influenţa părinţilor ei, cum cei doi aveau o afacere prosperă, o căsnicie în care domnea armonia şi înţelegerea şi cum avusese doi copii împreună cu soţule ei. Primul, mai mic decât Alex doar cu un an era băiat, iar al doilea, mai mic cu doi ani era fată.
   ─ Îmi pare bine că nu ai refuzat să-mi spui. Mulţumesc. Acum, să ştii că sunt în ultimul an la liceu. Am de gând să dau la o facultate de drept. Vreau să mă fac avocat. Mama ţi-a scris o scrisoare, aţi-am mai spus şi ţi-a trimis copii după diplomele mele. Ea îţi scri că nu te va mai lăsa deoparte, iar eu îţi spun acelaşi lucru.
       Presupun că nu doreşti să pleci din Italia, aici fiind casa ta. Ai un soţ, doi copii, o familie. Ai trăit alături de ei momente de neuitat, aşa cum a trăit şi mama alături de mine. Îţi sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce mi-ai spus, dar nu-i refuza mamei mele ajutorul. Dacă ea vrea să te facă părtaşă la bucuriile şi realizările mele, las-o să-ţi ofere măcar acest lucru. Şi mamei i-a fost greu să mă crească şi să-mi dea o educaţie bună.
        Poţi să-i scrii şi de vizita mea, pentru că eu n-o mint pe mama. Îi voi spune eu de fapta mea şi tot va afla, dar consider că e mai bine să afle de la tine. Dacă-mi permiţi, am să-ţi scriu şi eu pe această adresă când am nevoie de un sfat. Consider că am două mame şi dacă mama din America nu mă poate sfătui îndeajuns de bine, am să cer sfatul mamei de aici, din Italia.
       Te rog, scrie-i mamei mele, răspunzându-i la scrisoare. Ştiu că ea nu poate avea copii, căci mi-ai spus-o chiar tu şi de aceea este o persoană preţioasă pentru mine. Nu-i răpi această mică bucurie pe care poate să ţi-o ofere. Se simte foarte necăjită şi uneori simt că nu mai are vlagă în ea. Mulţumesc că m-ai ascultat.
   ─ Ţi-a dat o educaţie bună. N-aş fi dorit o altă educaţie pentru tine ca aceasta pe care ţi-a dat-o ea. Dacă vreodată ţi-ai închipuit în vre-un moment că aş fi putut să apar peste ani în America vrând să te iau înapoi, să ştii că n-aş fi făcut-o. N-am de gând să vin în America şi nici să te iau de lângă părinţii pe care i-ai cunoscut. Mă bucur şi acum că atunci, când eram disperată, i-am întâlnit pe părinţii tăi. Bine, o să accept să-i scriu mamei tale, dacă ea doreşte acest lucru.
   ─ Vă mulţumesc. Nu ştiţi ce mare bucurie o să-i faceţi mamei. Prietene ? întrebă ea întinzând mâna.
   ─ Prietene, răspunse Magda, strângând mâna întinsă.
      Alex o îmbrăţişă mai apoi şi Magda o conduse la uşă pentru a se întoarce în tabără.
   ─ Mulţumesc, mamă.
   ─ Cu plăcere. Dar spune-mi Magda, te rog.
   ─ Pot să-ţi spun Magda, mama mea din Italia ?
   ─ Doar în scrisori !
      Cele două se despărţiră. Alex se întoarse în tabără, iar Magda se hotărî să deschidă plicul de la Eliza. Citi cu atenţie rândurile scrise şi apoi se uită la diplomele Alexandrei. La final, înţelesese de ce Eliza dorea s-o facă părtaşă la bucuriile pe care i le aducea Alex. Era mândră de Alex, de Eliza care o crescuse atât de bine şi se duse în biroul ei personal pentru a-i scrie o scrisoare.