Viata : Agonie sau Extaz (~~~Original~~~)

9. Trec anii

      Alex se întoarse din tabără, mulţumită că reuşise să facă ce-şi propusese. Întoarsă acasă, observă că mama sa era veselă, ceea ce însemna că Magdalena-i răspunsese la scrisoare. Ştia că mama sa avea să vină să poarte o conversaţie cu ea, dar nu se temea de acea etapă. Se duse în camera sa pentru a-şi desface bagajele pe care le avusese în tabără. În timp ce-şi ordona hainele auzi o bătaie în uşa de la camera ei şi răspunse.
   ─ Bună, Alex. Putem sta de vorbă ?
   ─ S-a întâmplat ceva mamă ?
   ─ Da.
   ─ Intră.
      Eliza intră în camera fiicei sale şi se aşeză pe marginea patului ei. Alex veni lângă mama sa.
   ─ Ce s-a întâmplat ?
   ─ Mă frământă ceva şi nu ştiu cum să-ţi spun.
   ─ Mamă, am fost în tabără în Italia cu un scop anume. Ştiu că ai scris o anumită scrisoare, pentru că în ziua aceea venisem mai devreme de la cursuri şi te-am auzit vorbind singură în birou. Când am coborât să vorbesc cu tine, plecaseşi. Am intrat înăuntru şi m-a atras plicul de pe biroul tău. L-am deschis, deoarece nu era sigilat şi am citit scrisoarea din interior. Aşa am aflat că sunt adoptată. Mi-am propus să merg în Italia pentru a o cunoaşte pe Magdalena, cea căreia îi scriai. Am ajuns în tabără şi în ziua următoare m-am dus la ea acasă, căci copiasem adresa ei de pe plicul tău. Am intrat în casă. Poştaşul s-a nimerit să treacă prin dreptul casei ei când eu eram afară şi i-am dat chiar eu plicul tău. Am stat amândouă de vorbă şi am determinat-o să-ţi scrie, pentru că erai cam supărată în privinţa asta. Sper să nu te superi prea tare pe mine pentru ceea ce am făcut.
   ─ Doamne, Mare ! Cum aş putea să mă supăr pentru aşa ceva ? Ai avut curaj. Sunt mândră de tine !
   ─ Acum am două mame. Una aici şi una acolo. Pe tine te iubesc mai mult decât pe ea, dar pe ea o respect, pentru că a trecut prin acel lucru neplăcut.
   ─ Nu te superi pe mine că ţi-am ascuns acest lucru ?
   ─ Nu.
   ─ Mă bucur.
   ─ Să înţeleg că ţi-a scris.
   ─ Da. A decis să primească din când în când veşti de la mine despre tine.
   ─ Mamă ? Pot să te întreb ceva ?
   ─ Da.
   ─ Trebuie să-mi aleg o facultate. Am primit multe scrisori de acceptare de la diverse facultăţi. Nu ştiu ce să-mi aleg.
   ─ Către ce te îndeamnă inima ?
   ─ Către design şi avocatură.
   ─ De ce nu le faci pe-amândouă ?
   ─ Am să le fac în paralel. Bună idee mamă.
   ─ Nu vreau să te stresezi atât de mult !
   ─ Mamă, dacă simt vre-un stres, te anunţ.
      Cele două se îmbrăţişară şi Alexandra se pregăti să răspundă la două din scrisorile primite. La celelalte avea să-şi scrie regretul. Curând, facultatea începu, iar Alex nu numai că se descurca să le facă pe amândouă în paralel, ci chiar era cea mai bună la învăţătură. De prin anul al II-lea de facultate unul din avocaţii facultăţii o remarcă şi o luă ucenic pe lângă el. Pentru început, făcea treburi de documentare. Se documenta atât de bine şi pregătea din timp legi, pasaje subliniate, că avocatului îi plăcea meticulozitatea ei. Cu ajutorul spiritului ei de observaţie şi a memoriei care reţinea lejer date, nume, fapte, avocatul cânştiga foarte multe cazuri. Rareori se întâmpla să piardă. Lui Alex îi plăcea să fie asistenta lui, dar nu şi avocat. Înclina mai mult spre design, desenând foarte multe rochii, costume sau lenjerie intimă.
      Participase cu schiţele sale la un concurs şi câştigase respectul cuiva, care îi dădu mână liberă pentru o colecţie de rochii. În curând, în Los Angeles, avea se ţină o prezentare de modă cu rochiile desenate de ea. Era o mare realizare pentru Alex, aşa că prima sa grijă fusese să-i scrie Magdalenei. Vroia ca ambele ei mame să se bucure de succesul ei.

            10. Parada de modă

      Alex era tot într-un dute-vino de când cu parada modei. Se apropia ziua în care avea să îşi prezinte rochiile desenate. Aflase că cel ce-i dăduse mână liberă se numea James Newman, un renumit creator de modă şi era onorată că el avusese atâta încredere în ea. Eliza era şi ea pe lângă fiica ei ca s-o susţină. Ea de ocupase de Magdalena. S-o ia de la aeroport, s-o cazeze la un hotel şi să vorbească amândouă despre evenimentul atât de important pentru Alex..
      În cele din urmă, marea zi sosi. Alex privea pe furiş, din spatele unor copertine la lumea ce se strângea în sală. Veniseră multe persoane. Erau designeri de modă renumiţi acolo, patroni de casă de modă, bogătaşi, iar în primele rânduri cele două mame ale ei. Era mândră şi fericită, mai ales că Magda acceptase să vină la acea prezentare. În timp ce se uita, cineva o bătu pe umăr. Era un responsabil cu ordinea în care aveau să iasă manechinele şi-i spuse că e timpul ca spectacolul să înceapă.
      Alex se retrase, iar parada începu. Pe podium, manechinele defilau mândre, căci rochiile pe care le crease Alex nu numai că erau comode, vaporose şi elegante, ci aveau fiecare o istorie. Nu rochia în sine purta istoria, ci desenul după care se croise ea, iar manechinele ştiau fiecare istorie a rochiilor acelea. Nimeni nu vorbea în sală, toţi erau atenţi la paradă, admirând rochiile ce erau prezentate acolo cu ajutorul manechinelor.
      La final, rochia de mireasă, ridică sala în picioare, pentru că toţi aplaudau croiala şi modelul ei. Deja se făceau comenzi şi rezervări de rochii. James, mândru de reuşita acelui spectacol, urcă pe scenă şi vorbi publicului :
   ─ Mulţumesc tuturor celor care au acceptat invitaţia de a participa la acest extraordinar spectacol de modă. Trebuie să vă spun că eu am fost doar organizator, pentru că asistenta mea, Alexandra Parker, aici de faţă a creat aceste superbe toalete. Alex, te rog să spui câteva cuvinte despre acest spectacol.
      Alex, emoţionată, veni lângă James şi vorbi :
   ─ Nu pot spune multe despre rochiile ce le-aţi văzut aici. Fiecare dintre ele are o istorie pentru că desenul după care au fost croite are istoria lui. Ţin să vă spun că m-am apucat să desenez dintr-o simplă joacă, dar am continuat să desenez. I-am arătat una din schiţele mele mamei, aici prezentă, şi ea m-a încurajat să continui. La început n-am mai vrut să o fac, dar am plecat în Italia, unde am trăit o aventură emoţionantă. Nu vă gândiţi că am întâlnit un italian care mi-a furat inima, căci nu-i deloc aşa. Am întâlnit acolo o persoană extraordinară, care a devenit mama mea spirituală. Ea m-a impulsionat, fără să ştie, să desenez mai departe. Faptul că am întâlnit-o, mi-a dat aripi şi am continuat să desenez şi aşa a luat naştere această colecţie. Sunt recunoscătoare mamei mele spirituale, care a fost ca o muză pentru mine când îmi pierdusem speranţa şi mamei mele care m-a încurajat tot timpul având încredere în mine, în potenţialul meu. Aşa se face că, într-un fel, această colecţie este dedicată celor două mame ale mele, fără de care nu aş mai avea acum aripi pentru a face tot ceea ce va urma de aici încolo. Vă mulţumesc că aţi venit aici şi aţi fost alături de noi la acest spectacol. Mulţumesc manechinelor, care au arătat pur şi simplu magnific pe podium. Vă doresc în continoare o seară cât mai frumoasă.
      Sala aplauda frenetic, dar cel mai tare aplaudau cele două mame ale lui Alex. Magdalena plângea pur şi simplu, pentru că nu se aşteptase niciodată ca fiica ei s-o numească pe ea, mamă spirituală. După acea prezentare, fiecare se retrase la casa lui, iar Magda fusese invitată la Eliza pentru a sărbători împreună succesul Alexandrei. Se simţise asemenea unei regine în familia Elizei şi-i era recunoscătoare Luizei că îi găsise pe acei oameni minunaţi ca părinţi pentru fiica ei.
      A doua zi, Magda trebui să se întoarcă în Italia, dar se despărţi de toţi la aeroport, făcându-le invitaţia de a veni în vara aceea la casa ei din Italia. Toţi acceptaseră invitaţia, mai ales că Alex urma să-şi cunoască fratele vitreg şi sora vitregă. Totul fusese deosebit de frumos pentru Alex şi învăţase mult mai cu spor, iar vacanţa de vară, mult aşteptată, sosi. Aveau să plece cu toţii în Italia, la Magda, ca prieteni ai ei. Aveau şi veşti pentru ea : Alex reuşise să termine cu brio cele două facultăţi, urmând să decidă dacă rămâne în avocatură ca asistentă a maestrului ei sau se axează pe design şi modă. Alex ştia că orice ar alege, avea să intre într-o lume dură, o lume în care trebuia să fii cel mai bun pentru a putea să răzbeşti.

         ~~~ Viaţa : Agonie şi Extaz (One-shot)~~~
            Capitol final, sinteză

      Târziu după moartea Magdalenei Carlos-Riva şi a soţului ei, unul din nepoţii lor, vându casa în care aceştia locuiseră, pentru că nu mai avea ce face cu ea. Noua familie, ce se instală acolo era încântată atât de casa cumpărată, cât şi de locul unde era aceasta situată. Câteva obiecte de mobilă fuseseră şi ele vândute odată cu acea casă. Familia compusă din soţul pe nume Lucian Alonso, soţia Giulia Alonso şi cei doi copii ai săi, trebuiau să facă mai întâi puţină curăţenie în acea casă pentru a se muta în ea.
      Peste măsură de încântaţi de noua sa locuinţă, cele patru personaje se dispersară prin casă pentru a începe curăţenia. Giulia ajunse în camera ce fusese odinioară a Magdalenei şi-şi începu partea ei de curăţenie. În timp ce trebăluia prin cameră, găsi într-o noptieră un jurnal. Vru mai întâi să-l arunce, dar se opri. Îl răsfoi şi văzu, spre surprinderea ei multe coli albe. Spre începutul lui, însă, era o consemnare. Curioasă din fire, Giulia se aşeză pe unul din fotoliile acoperite din cameră şi începu să citească acea consemnare :

   „Mă simt atât de obosită... Însă nu preget ca să consemnez câte ceva, pentru că mă simt o persoană realizată din toate punctele de vedre. Întreaga mea existenţă de până acum, a fost o adevărată agonie şi extaz. Agonia a început din vremea tinereţii mele. Eram neştiutoare pe-atunci şi nu ştiam ce pericole mă aşteaptă.
   Totul a început din momentul în care am rămas însărcinată cu primul meu copil. Aveam o familie formată din doi părinţi foarte asprii şi ştiam că dacă aceştia aflau că eu eram însărcinată, aveau ori să mă omoare, ori să mă repudieze (renege), aşa că am fugit de-acasă, cu ajutorul doicii mele.
   Am colindat o vreme străzile oraşului meu natal şi am intrat într-o biserică. Era locul unde mă duceam pentru a mă ruga, a medita.
   Raza mea de speranţă s-a ivit în momentul în care am auzit că preotul la care mă duceam şi care mă cunoştea de mică era în acea zi la confesional. Am aşteptat până ce confesionalul s-a eliberat şi m-am dus înăuntru. I-am mărturisit părintelui cu toată încrederea secretul meu. A fost foarte amabil şi m-a sfătuit să merg acasă la el şi să vorbesc şi cu soţia lui, lucru pe care l-am şi făcut.
   A urmat apoi fuga mea din Italia, ţara mea natală. Am ajuns în America, la un prieten al confesorului meu, ce m-a ajutat, la rândul lui. Am reuşit să aduc pe lume o fetiţă, pe care am dat-o spre adopţie. Eu am vrut s-o dau pentru a-i oferi posibilităţi noi, ce mie nu mi-au fost oferite de părinţi. Cei ce m-au ajutat în America au găsit o familie de toată omenia, ce s-a oferit s-o adopte pe fetiţa mea.
   După naştere, m-am întors acasă, ştiind că începuse agonia mea. Eram revoltată în sinea mea pentru că nu puteam să-mi văd fetiţa crescând mare, pentru că nu puteam să fiu lângă ea atunci când avea să înceapă să meargă sau să pronunţe primul ei cuvânt, dar în acelaşi timp eram liniştită că o scăpasem de infernul ce mă aştepta acasă.
   Agonia s-a prelungit în momentul în care părinţii mei mi l-au prezentat pe Marcos Riva, cel ce urma să-mi devină soţ. Din nou m-am revoltat, căci asociam acea căsătorie aranjată de către părinţii mei cu o vânzare, dar am văzut şi o oportunitate de a ieşi de sub influenţa lor prin acea câsătorie, aşa că am acceptat propunerea lor. Din nou, norocul a fost de partea mea, căci Marcos s-a dovedit de toată omenia. Deşi am trăit o vreme separaţi, deşi eram soţ şi soţie şi locuiam sub acelaşi acoperiş, am început până la urmă să-l iubesc.
   Când l-am adus pe lume pe băiatul meu, cel de-al doilea copil, agonia mea s-a transformat în extaz. Trăiam aceeaşi emoţie de prima dată, dar eram acum mult mai împăcată, pentru că acestui copil aveam ce-i oferi. Când l-am ţinut în braţe am plâns de bucurie.
   Nu m-am gândit niciodată să mă duc în America să văd ce face fiica mea, dar Eliza Parker, mama ei de-acolo, mi-a scris. Nu vroia să mă lase de-o parte, vroia să mă înştiinţeze, măcar prin scrisoare, de fiica mea. Am avut surpriza ca însăşi fiica mea să-mi înmâneze plicul în care se afla scrisoarea.
   Am fost plăcut impresionată de educaţia ei şi de generozitatea sa şi m-am decis să ţin legătura prin scrisori cu familia Parker. Bineînţeles, că n-am regretat acea decizie, dar pluteam undeva între agonie şi extaz. Agonia mi-era secretul, căci nu-i spusesem soţului meu de Alexandra, primul meu copil, iar extazul era chiar fiica mea, care vroia să mă facă martoră la realizările ei şi de care eram cât se poate de mândră.
   Mi-am luat, în cele din urmă, inima în dinţi şi i-am spus soţului meu secretul. M-a înţeles perfect. Nu s-a supărat pe mine că-i ascunsesem asta, nu m-a criticat pentru deciziile luate, ci pur şi simplu a fost lângă mine. Le-am spus şi copiilor mei, căci mai avusesem între timp şi o fetiţă, iar ei s-au dovedit adevărate comori. M-au susţinut şi şi-au exprimat dorinţa s-o cunoască pe sora lor. I-am scris Elizei o scrisoare spunându-i în ea totul şi am avut surpriza să primesc un răspuns chiar de la fiica mea, ce-mi făcea o invitaţie în America.
   Împreună cu familia mea, am plecat în America. Soţii Parker ne-au întâmpinat cu braţele deschise şi două zile numai am vorbit despre Alexandra sau despre noi, cealaltă familie a ei.
   Cea mai mare surpriză pentru mine a fost aceea să aflu că fata mea se realizase în domeniu designului, dar că practica şi avocatura ocazional, preluând numai procese simple, necomplicate şi că urma să se căsătorească. A început atunci o agonie-extaz pentru mine, căci eu şi Eliza eram tot într-o forfotă şi emoţie, cu privire la nunta ce urma să aibă loc. Marcos, soţul meu, împreună cu soţul Elizei erau şi ei tot într-un du-te-vino. Parcă haosul întreg se instalase în casa aceea, dar în ziua nunţii, privind-o pe Alexandra mireasă, noi, cele două familii ale ei, simţeam că ne era dat să vedem o bucăţică din Rai.
   Ne-am întors acasă după nuntă, fericiţi. Am trăit încă de două ori emoţia nunţii când s-au căsătorit copii mei. Apoi a urmat emoţia naşterilor nepoţilor mei, totul într-o rostogolire de evenimente, care mi s-a părut firească.
   Din nou am trăit o agonie, când m-am îmbolnăvit şi a trebuit să stau o vreme în spital, dar soţul meu, copiii mei, familia Prker, Alexandra, toţi au fost alături de mine ajutându-mă să depăşesc cu bine perioada de spitalizare. Am stat a mult în spital, încât, atunci când m-am întors acasă nu mai aveam chef de nimic. Mă întrebam de ce nu mă duc la Domnul..
   Toţi ai casei mele s-au gândit la o reuniune, în care să sărbătorească ieşirea mea din spital, lucru ce s-a petrecut chiar aici, în această casă. Stăteam numai în pat şi soţul meu a venit la mine, rugându-mă să fac un minim efort pentru a coborî în sufrageria casei, unde mă aştepta o surpriză şi m-a lăsat singură.
   Nu voriam să cobor, dar pentru soţul meu şi copii am făcut un efort şi am luat un halat peste pijamaua de noapte şi am coborât. Eram cu părul răvăşit, aveam o faţă trasă, stăteam cu ochii-n pământ şi am ajuns în sufragerie, unde am auzit mai multe glasuri spunând : Bine-ai venit acasă !
   Mi-am ridicat faţa şi am văzut acolo, în acea sufragerie, toate persoanele dragi mie : soţul meu, Alexandra, fiica mea, împreună cu soţul şi copilul lor, copiii mei cu Marcos împreună cu jumătăţile lor, alţi nepoţi şi familia Parker. Am simţit cum inima mi se umple de bucurie, cum parcă Dumnezeu arunca deasupra mea o rază de soare. Lacrimi mari mi-au inundat ochii. Le-am lăsat să curgă o vreme, apoi l-am îmbrăţişat pe soţul meu, m-am scuzat pentru ţinuta mea neadecvată şi am rămas alături de ei. Glasurile lor, poveştile lor, îmi pătrundeau în suflet asemenea unei alifii şi mi-am dat seama că acela era Extazul...
   Am înţeles atunci, în acea zi, că însăşi viaţa, cu suişurile şi coborâşurile ei era o Agonie şi Extaz, iar eu mă bucuram că trecusem prin experienţa agoniei şi prin cea extazului, că trăiam, că aveam alături de mine pe cei mai minunaţi oameni din lume. Trecutul meu agonizant s-a şters încet încet, rămânând doar extazul prezent.
   De atunci, nu am mai stat în pat şi am participat la evenimentele din viaţa persoanelor la care ţineam cel mai mult şi o voi face până ce Domnul va hotărî că este momentul să închid ochii şi să mă duc în acel loc în care nu mai există durere sau bucurie.
   Mulţumesc Tatălui Ceresc că mi-a îngăduit să trec prin toate ale vieţii. Închei aici această consemnare, căci mă simt destul de obosită.”

      Aşa se încheia acea consemnare, pe care Giulia o citise pe nerăsuflate. Închise filele jurnalului acela şi se hotărî să-l păstreze, deoarece trecuse şi ea prin multe întâmplări şi vroia ca în momentul în care avea să simtă că-i venea să renunţe la tot, să recitească acel fragment pentru a căpăta putere.

               ~~~Final~~~