Welcome, Guest. Please login or register.
Did you miss your activation email?

Login with username, password and session length
News : Va rugam sa ne acordati cateva secunde si sa votati pentru situl animefan in animetop list 50. Va multumim ! November 09, 2007, 05:34:48 PM
AnimeFan | GFX | Artwork & Fanfiction | Topic: o idee ce are la baza " Yuyu Hakusho"
  0 Members and 1 Guest are viewing this topic. « previous next »
Poll
Question: Daca va place?
Raspunde-ti cu da! 3 (100%)
Nu-mi place! 0 (0%)
Total Voters: 3

Pages 1
Author
Topic: o idee ce are la baza " Yuyu Hakusho"  (Read 78 times)
Namihi
New promoted Shinobi (D-rank mission)


Chakra: 3
Offline

Gender:
Posts: 12


sunt gardianul focului


« on: June 24, 2007, 11:02:07 AM »

 
                                   Dragii mei,
 Ma numesc Namihi si dupa lungi framantari m-am apucat sa scriu un fanfic, care are la baza  " Yuyu Hakusho".  E o idee colectiva.  Povestea se va numi : " O poveste stranie". Astept din partea voastra critici.

                                        O poveste stranie         
                                         
                                       Capitolul  I – Lorzii Timpului
 
                                               A fost o dată, ca niciodată, în vremuri de demult, pe când oamenii din lumea asta ştiau şi puteau mai mult decât, ce pot şi ştiu cei de acum. Pe când pruncul de trei zile îţi număra numai într-o clipită toate stelele de pe cer şi vedea cu ochişorii cum creşte iarba câmpului şi auzea cu urechile cum sfârâie fusele când toarce păianjenul; pe când făcea plopul pere şi răchita micşunele, pe când puricele era năzdrăvan şi zbura cu nouăzeci şi nouă de oca de fier pe un picior; când pruncul de o zi creştea ca alţii în trei ani şi ştia câte în lună şi în soare…erau vremuri pierdute în negura timpului, când nu exista nimic, din ceea ce azi cunoaştem. S-a născut o legendă a unor lumi aflate departe, într-un colţ al Universului, într-un timp pierdut parcă în nisipul ce curge în Eterna Clepsidră a Timpului…Universul...o imensitate...un ocean de necuprins în care domneşte Atoputernicul Întuneric... când noi, pământenii, ne uităm în sus, vedem cerul...El pare un imens capac albastru, pus-parcă să străjuiască prin protecţie, Pământul ... a treia planetă de la Soare ... Pe cer se plimbă de la est la vest, maiestuosul Soare, ce dă căldură şi lumină tuturor; alteori, nori albi ca nişte pufuri delicate închipuind diverse forme apar din senin asemenea unor pete; în alte dăţi se adună de-a valma nori negrii furioşi şi fulgere, asemenea unor cicatricii luminoase, încep să-l brăzdeze...Acesta este cerul, văzut de pe Pământ : un ocean de albastru în toate nuanţele posibile...De te duci în spaţiu, situaţia se schimbă radical. Privit dintr-o staţie spaţială, cerul nu mai este altceva decât un imens val de catifea neagră. La o privire mai atentă, însă, catifeaua neagră începe să-şi dezvăluie, în-cetul cu încetul, comorile : minunatele broderii de praf de stele, de planete, de stele de diverse forme şi dimensiuni, toate formând un ansamblu bine închegat, menit să fascineze pe oricine ar privi delicatul tablou…
       În vastul Univers spaţial, demult de tot, pe când nimic nu era din ceea ce se vede în prezent, s-a născut o legendă : că ar fi există un sanctuar în formă de turn, condus de Yakasumi, care avea la rândul lui slujitorii denumiţi : Lorzii Timpului ; a căror menire era să vegheze la armonia primordială. Ei au scris manuscrisele Timpului, pe care le au ascuns într-un loc foarte periculos : Găurile Negre…De aici vine şi legenda despre o planetă numită Jouki, în care existat o civilizaţie avansată numită Pallaus, din Sistemul Stacojiu, dar care a dispărut o dată cu  Marele Cataclism, care a avut loc între Discipolii Lumini… şi Fiara. 
       Planeta  fost denumită : Gheena, care a devenit temniţa pentru eternitate a Fiarei. Discipolii Luminii au pus o inscripţie imposibil de citit…chiar şi de către Lorzi. Aceste scrieri vorbesc despre o mare primejdie, dacă sunt descifrate. Ele sunau cam  aşa : " Ea e inima care nu încetează să bată, e sângele care nu încetează să curgă. Oastea va fi numeroasă, va fi redusă. S-a ţesut în pânza vieţii voastre încă de la începuturile lumi… Prinţul cel fără de moarte, e aducătorul morţii… Oastea lui va mişuna în toate lumile. El e Fiara. E păcatul, ispita, dorinţa… E durerea, frica, moartea speranţei… Odată ce voi fi eliberat, iar lanţurile rupte …lumea va fi a mea. Aceasta e tărâmul întunericului… E  tărâmul meu. Lumina va pieri şi va rămâne întunericul… Discipolii Lumini s-au răsculat împo-triva mea înaintea tuturor…
- Cine eşti ?spuse o voce şoptită.
- Eu?... Eu sunt amarul, teama, suferinţa. Eu sunt întunericul, păcatul. Eu nu mor niciodată.
- De ce ai fost închis?spuse aceeaşi voce.
- Pentru că am fost înfrânt de Ostaşii Luminii.
- Când? o altă voce speriată.
- Când? ... Ha! Ha!... Am fost înfrânt înaintea timpului, a lumini, a spaţiului, a materiei din înaintea marelui cataclism. Înainte de crearea Universului, înaintea de toţi…Şi acum pieriţi!spuse el….
          Nimeni nu a mai ştiut nimic despre ei…Peste locul lor s-a aşternut uitarea cea mai neagră, iar din ea peste milenii sau poate miliarde de ani o altă poveste îi va locul… 

                                    Capitolul II –  Naşterea  Turnului

                                        Negurile de timp uitate, şoptesc celui ce are puterea să asculte, tainele şi lucrurile mistice pierdute în veşnicia lui. Multe din acele şoapte s-au pierdut în eter, da’ una a rezista timpului. Iar aceea a fost : Naşterea Turnului. Istoria acestui turn începe o dată cu naşterea Universului. Atunci existau două entităţi care pluteau în oceanul acela întunecat. O entitate era un tânăr frumos, sublim, cum numai o himeră putea fi. Miturile vorbesc, că el ar fi avut : părul lung negru ca smoala din care se născuse; pielea aurie, precum marmura caldă. Avea o frunte lată, cu ochii mari negri, ce luceau feeric în noaptea  aceea…Era un adolescent, mlădiu, zvelt, ce emana o senzualitate ieşită din comun. Hainele lui erau lungi şi iluzorii. El e : Kokuryuu Rei. Cealaltă entitate era o tânără frumoasă, sveltă, înaltă, cu părul lung negru, ca noaptea, din care se născuse. Avea un chip oval, cu ochii negri himerici, buze moi  molatice, roşi ca murele coapte, pielea ei era aurie, avea o  senzualitate, deosebit de mare. Ea Mujin Nanimo.     
         Când Rei a cunoscut-o pe Mujin, pe el a pus stăpânire o pasiune sinceră şi-n universul acela mare, i-a făcut o curte asiduă. În ciuda faptului că Rei nu avea niciun rival, Mujin nu i-a cedat cu una, cu două...În cele din urmă, cei doi s-au luat unul pe altul devenind o singură fiinţă…Cum în vremea aceea nu exista cuvântul păcat, ei s-au luat  şi după câtva timp s-a născut Zoka Sekenul…
          Anii vor trece şi Zoka, ajuns la vârsta însurători pleacă într-o călătorie lungă în căutarea soţiei. Ajuns pe planeta Kagura, o va cunoaşte pe ceea care îi va deveni soţie. Numele ei era : Kukuru.  Nimeni nu ştia nimic despre ei, dar ceea ce se ştia era că s-au căsătorit şi…peste o vreme din unirea lor s-au  născut  doi copii gemeni : o fată şi un băiat. Ei erau : Erai Kaosu, iar pe fată o chema Myou Kanari ; strigaţi ca : Mukuro Kurai  şi Dei Itonami.
           Erai Mukuro, era un bărbat înalt, cu părul lung negru, ochii aurii cu puncte negre. Era viril ca tatăl lui, dar avea să fie cunoscut ca : Lordul de Aur. Sora lui, Myou  era o tânără sveltă, cu  părul lung auriu, cu  şuviţe negre. Era la fel de frumoasă, ca mama ei; avea să fie cunoscută ca Erenedil.
           Anii au trecut  şi pruncii au crescut…şi într-o bună zii le-a venit sorocul de însurătoare. Toate bune şi frumoase; numai că ei au întâmpinat o problemă…Nu era nimeni care să se potrivească cu ei. Atunci părinţii au hotărât să-i căsătorească…

                                         a  Istoria Echilibrului
                               
                                            Demult, în timpurile de mit şi de legendă, pe o planetă, numită Kurai, aflată într-un sistem numit Antai, s-a născut povestea Heikou şi a turnului său numit : Antei Tou. În el se afla marea Carte a Destinului care era păzită de Toki…
           Toki se afla dincolo de graniţia planetei Kurai. Dincolo de această graniţă se află, acolo unde se află Tărâmul Umbrelor Veşnice. Acest tărâm e acolo unde doar umbrele spirite-or nu pot să doarmă niciodată. Ele sunt singurele spirite ce pot să locuiască în acel ţinut trist. E un loc situat pe planeta De-nici-unde…Acest turn avea menirea să menţină echilibrul dintre cele două puteri…
           Dar, istoria începe…atunci când Merlin, paznicul Turnului Timpului, a văzut cum Shinku se ridică din Marea Întunecată ca să cucerească lumea, iar paginile Cărţii Destinului  încep să se desprindă...
           Departe la mii de kilometri exista un alt turn. Demult legenda a fost scrisă, pe pereţi acestui turn :Turnul de Nicăieri, de pe planeta : Tanoshimi. În acest turn exista un sanctuar, unde cele cinci spirite, care au ajutat la crearea lumii, au închis toată puterea răului, într-un chivot numit : Amatsu Dei Musei. Ei au închis multe arme sofisticate… Aceste arme puteau fi folosite în diferite scopuri. Legenda scrisă pe pereţii sanctuarului povesteau că dacă aceste arme erau folosite în scopuri bune : ele puteau să aducă pacea. Dar dacă erau folosite în scopuri în rele putea aduce Marele Haos. Acesta doarme de veacuri în Turnul Stelar, aflat la graniţa Timpului cu Spaţiul Etern…situat dincolo de hotarele Turnului Echilibrului.
           
           Dincolo de hotare se află un tărâm deşertic, numit : Ikai yogi tama, care avea forma de stea în cinci colţuri. Un spirit bătrân a creat un giuvaier de preţ, a cărui limpezime reflectă oglinda apelor curgătoare de munte, ce se prăvălesc de pe versanţii abrupţii ai munţilor, formând cascade ce îţi taie respiraţia. Tot în el a pus focul păgân, la care se rugau Anticii - o rasă aparte, a căror menire era de a păzi chivotul. Anticii mai păzeau o comoară : focul sacru, ce aducea speranţă şi iubire… A mai pus vânt…Vântul, ce adie şi ne luminează sufletele, cel ce ne răcoreşte în arşiţa soarelui, era unul din protectorii  chivotului. Când auzi de vânt, te gândeşti cu teamă la ce ravagii face el, dar uneori el este un aliat de nădejde împotriva duşmanului... A mai pus pământ…Oh, pământul, care ne rabdă pe toţi cu bune şi rele. De ar putea vorbi, ce legende şi mituri….s-ar ştii...
           Natura este mereu în fremătare. Ai impresia că nu vorbeşte, dar şoaptele neştiute ale ei te poartă pe valurile mistice ale aerului...
             
           Legendele povestesc că Toki ştia că frumoasa soţie a lui Mukuro, era însărcinată…
           Toţi credeau că ea va avea un singur copil, dar într-o noapte, el visă un castel plin de verdeaţă, în care două copile identice se jucau…În perioada cât era însărcinată Mukuro a comandat celui mai bun giuvaier să îi facă cel mai sublim giuvaier…Bijutierul a lucrat din greu, dar în loc de unul a creat două medalioane identice a căror putere era egală. Una era un diamant în culorile curcubeului în formă de stea în cinci colţuri pe care a numit-o : Hikari Aikokushin, iar cealaltă era un smarald unic, de o culoare stranie albastru îngheţat şi verdele crud al ierbii, cu irizaţii aurii precum razele soarelui. El avea forma unei lacrimi stilizate, pe care bijutierul în marea lui mirare a numit-o : Mizu-no-kokoro Makato. El le-a dus stăpânului său şi l-a rugat să aleagă una dintre cele două bijuterii.
- Of, grea încercare pe capul meu. Hm !!! Pe care să o aleg??? se întrebă Mukuro.
- Of, iubitul meu soţ mie îmi plac amândouă. Te rog, ia-mi-le ????? spuse Dei…
- Bine, draga mea. Le voi lua pe amândouă. Îţi voi face acest hatâr, draga mea.
- Te iubesc mult, dragul meu, spuse ea.
- Şi eu te iubesc pe tine, îi răspunse el drăgăstos.
           A trecut repede timpul… şi într-o zi când Erenedil se îmbrăcă şi hotărî să îşi pună unul dintre cele două bijuterii simţi cum o durere o taie. Norocul ei era că lângă ea se afla Yuge, doica ei, care o aşează în pat şi cheamă pe celelalte slujnice; apoi se duce să -îl anunţe pe tânărul lord, că soţia lui urmează să nască şi nu trebuie să fie deranjată. Vestea se răspândi ca fulgerul în cele patru colţuri ale regatului, că în curând se va naşte moştenitorul. În faţa castelului, se adunară cu mic, cu mare ca să îşi vadă conducătorul sau conducătoarea…Nu după mult timp vestea mult aşteptată sosi…Nu trecuse nici 20 de minute, iar Doamna Albă născu o copilă frumoasă albă, ca cea mai  luminoasă stea…Nu-i venise să creadă, că nu a durut-o deloc.
- Yuge, cheamă-l pe soţul meu, să îşi cunoască copila şi să o arate poporului, că eu nu ştiu ce nume i s-ar potrivii, poate el ştie, dacă nu poate poporul...
- Bine, doamna mea, mă duc să-l anunţ, pe ilustrul dumneavoastră soţ…
Se duse doica la lord şi îi spuse:
- Măria ta, să ne trăieşti mulţi ani de aici încolo, Doamna te cheamă să îţi vezi copila şi să pune-ţi dumneavoastră numele, că dânsa nu ştie care i s-ar potrivii copilei. De nu ştiţi, poate a ştii poporul..
- Bine. Să facem cum spune scumpa mea soţie…. Mă scuzaţi, voi reveni…
        Plecă Mukuro din sala tronului şi se duse în iatacul soţiei şi văzu acel ghem de lumină. Legendele vorbesc, că nimeni nu-l văzuse la faţă vreodată, dar cum îl luă, în braţe, cei prezenţi îi văzură chipul…Mare uluire a fost pe supuşi, când l-au văzut şi toţi se închinară în faţa acelui nimb de lumină albă...
- Măria ta, cum o cheamă ??? întrebă  Sachii….
- Ehee, Sachii, chiar nu ştim, care nume i s-ar potrivi. Voi aveţi vreo idee ???
- Dee… Măria ta, … eu aş avea un nume, spuse o copiliţă pe nume Beru.
- Care, Beru ??? o întrebă întunecatul lord.
- Ce aţi zice să o numim Aikou, spuse timid Beru !!!   
- Bravo, Beru, strigară cu toţi. E un nume demn pentru un înger ca ea. Ne închinăm în faţa ta, Aikou !!
- Bine, zise Mukuro. Luaţi-aminte, voi cei cinci spirite, ea este fiica mea şi se numeşte Aikou. Numele ei să fie scris cu slove de aur în cartea Destinului..
       Nu termină bine de spus, că apare Yuge, care îi zice:
- Măria ta !!!!... S-a înfăptuit un miracol. Doamna a mai născut o copilă la fel ca ea.
- Poftim ????...
       Lordul zbură… nu fugi spre soţia lui...Când ajunse acolo fu învăluit de o lumină bleu, caldă, ca o ploaie de primăvară.
- Dragul meu, ce nume are copila mea ???
- Aikou, răspunse vrăjit lordul. Dar ea ?????
- Nu ştiu … Arată-le-o !!!..
        Lasă primul prunc şi o luă pe ceea de a două şi se duse şi o arătă supuşilor...Văzu uluirea de pe faţa lor şi fu încântat de ceea ce văzu.
- Să ne trăieşti, mulţi ani înainte, Măria ta şi să te bucuri de cele două copile, spuse un bătrân pe nume Shinku. Cum se numeşte copila ???
- Chiar nu ştiu, puneţi-ii tot voi numele??
- Eu zic, spuse timid Amatsu, să îi  spunem Mikomi, că a fost un mic miracol, pentru regatul nostru. Şi e aşa de gingaşă şi plăpândă, că i se potriveşte numele .
- Ai dreptate, Amatsu, zise temutul lord. Voi cele cinci spirite, care aţi creat această lume, luaţi-aminte că ea e fiica mea şi a lui Erenedil, iar numele ei e Mikomi şi e scris cu slove de aur în cartea Destinului…. Şi acum dragii mei supuşi, trebuie să o duc la mama ei. Voi nu plecaţi, distraţi-vă şi închinaţi un pahar în cinstea copilelor mele !!!
- Ai grăit cu înţelepciune. Măria ta, spuse Sora. Du-te şi du copila la mamă, ca să le facă puternice…
      Au trecut, de atunci 18 ani şi lumea aceea era acum Raiul. Acolo domnea lumina şi nu întunericul…Într-o noapte în Turnul Echilibrului, bătrânul timp are o viziune, care spune aşa ceva : " Identice în aparenţă, dar diferite ca ziua şi noaptea. Identice în lumină, dar diferite în misiunea lor. Amândouă sunt : lumina, dar şi întunericul. Una e lumea sacră, cealaltă e lumea păgână. Identice în lumină şi în întuneric, dar diferite ca focul şi gerul. Una e Ying, alta e Yang, dar amândouă sunt născute din aceeaşi materie. Amândouă sunt baza, dar şi vârful. În faţa lor întunericul păleşte…Oh…şi dacă vreo dată  amândouă vor coborî din cel mai înalt turn, numit peste veacuri Stâlpul Luminii, atunci întunericul  se va cutremura. Căci pe unde calcă ele, el va dispare. "…În aceeaşi noapte în Turnul Timpului al cărui paznic era Merlin, el vede în somn cum se scrie o profeţie cu slove de aur, pe pereţii celor două turnuri, care suna aşa : "Când cripte fără de nume se vor deschide şi sigiliul turnului se rupe, iar lanţurile de veacuri ce ţin prizonieră lumina vor cădea, atunci dacă ea va părăsi turnul, Marele Război va începe…Dar criptele pot fi refăcute cu cercul Amuletei, cu cheia se va închide…Dar până atunci apele vor seca în albie, pământul se va cutremura, şoapta vântului va amuţii, flacăra se va stinge, iar timpul va îngheţa; şi peste locul surpării sale, va răsări pădure sau templu şi câte o stea se va veşteji pe cer, până când cei Aleşii vor găsi cheia, care poate aduna forţele şi lumina într-o alta de tăria şi puterile sale"…

      Într-o zi la castelul lordului avea loc un mare bal la care a fost invitat…şi Toki. Când ajunse acolo avu un şoc…Locul acela era plin de lumină…Pe treptele castelului stătea gazda.
- Bine ai venit, Toki ! spuse Mukuro. Te aşteptam !
- Bine te-am găsit, Măria-ta !!! răspunse Toki.
- Ah, ai ajuns cu bine, Toki !!!! spuse Dei.
- Sigur că da, doamna mea. Dar unde sunt copilele ??? întrebă Timpul.
- Oh,…se gătesc ca tinerele, spuse Dei.
- Oooooo, asta e bine, nu-i aşa???
- Aşa e !!! răspunse mândru Lordul. …. Aaaaaa, uite-le, că vin.
Se întoarseră…şi când le văzu, Toki îşi dădu seama că doar una era de ajuns să ţină Vidul departe de locurile acelea.
- Aaaaa, ai venit unchiule ???? întrebă uimită Aikou.
- Sigur că da, copila mea. Da’ tare frumoasă te-ai făcut draga moşului, răspunse Toki.
- Da, bine unchiule, pe mine nu mă vezi ???? spuse Mikomi.
- Oh, tu erai ???? Da ' te –ai făcut frumoasă precum o lebădă, spuse Toki.
- Oh, mulţumesc, răspunse înroşind Mikomi…

               b. Santinelele , Turnul, Inorogul Negru şi Kurai Tora
                           
                      Departe, într-un alt sistem, pe planeta : Atuan  exista un templu, care îi ţinea închişi pe Cei Fără de Nume. Acel loc era condus de Geika Mei Touji şi Sesshomaru- Rei. Ei au doi băieţii gemenii demni de a fi numiţi : copiii temutului Lord. Ei erau : Yuurei Myou Kemono şi Yuri Hi Koori. Cei doi tineri erau înalţi de 2,05m, cu părul lung argintiu, ce le flutura liber pe umerii albi precum marmura. Erau mlădii, zvelţi, virili, exprimau  putere, aveau graţia unei feline, şiretenia unei vulpi atacul mortal al unui şarpe şi iuţeala vulturului. Cei doi aveau ochii galbeni-verzi, ce te puteau baga în mormânt… Fraţii erau desăvârşiţi în arta războiului, dar dădeau importanţă şi lucrurilor mărunte. Locuitorii acelei planete spuneau despre ei că puteau cuceri o fată din 20 de paşi şi o băgau repede în patul lor, căci nimeni nu fusese în stare să le ţină piept, ca să-şi dea silinţa ca să-o cucerească şi să rămână cu ea…
     
            Mama lor auzise, ca departe de planeta lor, pe planeta Kurai există două fecioare, a căror frumuseţe nu se poate descrie…Era timpul ca cei doi copii ai săi să devină responsabili, iar o căsătorie le era tot ce le trebuie; mai ales că cele două surori le putea ţine piept înfumuraţilor ei de copii…Într-o noapte, după ce stătu cu soţul ei la discuţii, hotărî, să-i trimită pe cei doi fraţii, să încerce să le cucerească…A doua zi îi trezi şi le spuse ce hotărâră, dar îi avertizară, că cele două reprezintă Turnul Armoniei, iar ei dacă reuşesc să le cucerească, vor fi Santinelele. Ei acceptară. După ce se pregătiră de drum; încărcaţi cu diferite daruri pentru ele;…plecară. Într-o zi frumoasă, când la castel era o mare petrecere sosiră şi ei. Mare le fu mirarea când văzură planeta aceea plină de lumină, dar fură vrăjiţi când le văzură…Cele două erau identice la înfăţişare, cu toate că erau fiicele temutului Lord de Aur.
       Aikou : era o  plăpândă fecioară, mlădie, gingaşă ca o lebădă, cu mişcări de o graţie străveche, sălbatică, ca apele vijelioase. Avea o piele catifelată ca marmura aurie, o frunte lată, netedă cu un semn straniu în frunte, luminos ca o stea în formă de lacrimă. Avea ochii albaştri, ca cerul senin de vară, cu pete auri. Adâncul lor putea fi măsurat sau cunoscut, iar cât de adânci erau se putea spune cu precizia unui cuţit. Avea o gură roşie, ca murele coapte . Avea gât lung, graţios ca o lebădă. Părul ei era ca o coamă deasă, ce-i cădea până dincolo de mijloc. Era moale ca puful de păpădie, spumos ca un nor, iar culoarea lui era argintie ca spuma valurilor, când se sparge de ţărm. Avea un corp bine făcut, un mijloc subţire de-l puteai  trage printr-un inel. Avea picioare lungi de gazelă...
       Mikomi însă era o  plăpândă fecioară, mlădie, gingaşă ca o floare de colţ, cu mişcări de o graţie străveche, sălbatică ca apele vijelioase. Avea o piele catifelată ca mătasea  aurie, ce strălucea în soarele amiezii feeric. Avea un chip de înger, cu  o frunte lată, netedă cu un semn straniu în frunte, luminos ca iris, în formă de lună. Avea ochii verzi ca verdele închis precum verdele crud al primăverii. Adâncul lor putea fi măsurat sau cunoscut, iar cât de adânci erau ; se putea spune cu precizia unui cuţit. Avea o gură roşie, ca căpşunele coapte. Avea gât lung, graţios ca o lebădă. Părul ei era ca o coamă deasă, ce-i cădea până dincolo de mijloc. Era moale ca puful de păpădie precum razele soarelui de la amiază. Avea un corp bine făcut, un mijloc subţire de-l puteai trage printr-un inel. Avea picioare lungi de gazelă.
      Cele două tinere erau atât de desăvârşite, încât nu existau cuvinte ca să le cinstească frumuseţea şi bogăţia spiritului. Aikou era iubirea, iar sora ei era speranţa. Legendele acelor locuri scrise în frescele timpului, povesteau că acolo unde păşeau ele răsărea natura. Amândouă erau parte a aceluiaşi întreg. În cinstea lor, temutul lor tată ridică un turn, numindu-l Heian, după cum se simţea în prezenţa lor…Ceea ce simţea tatăl lor, simţiseră Toki şi cei doi prinţi, când veniseră  la marele bal… Legendele, povestesc de o mare bătălie ce a avut loc demult, departe, undeva în Universul acesta, care a dus la distrugerea armoniei, creată de cele două fecioare ale lordului. Asupra acestui Lord  şi  a celor două surori s-a ridicat din negurile întunecate…el, hâdul : Angel Chaos Succaba -  tiranul ţinutului Eternei, care fusese cândva condus de frumoasa Tsuki- Hato . Ea avea un medalion, în formă de stea, numit : Steaua Curcubeu, care dispăruse în ziua când au fost cuceriţi de Angel, iar acel timp al Eternei luminoase, devenise gri-cenuşiu. Acolo unde domnise lumina, acum domnea întunericul. Tiranul era supranumit Craniul gri, dar el era cunoscut ca Masaki.
       El avea doi copii la fel ca el, putrezii până în măduva oaselor, cunoscuţi ca Scheleton şi Scheletor… Ei, tirani, putreziciunea şi-au ridicat ochii spălăciţi, spre cele mai albe fecioare. Erau atât de pure încât propriul lor tată înceta, să fie supărat sau… să dea ordinele cele mai crunte; şi cum să închizi lumina când propriul lor tată nu o poate pângări…
       Mare îi fuse mirarea bătrânului lor tată, când află pretenţiile acestui tiran, dar soarta îi trimise doi aliaţi : doi prinţi. Ei veniseră în peţit şi de cum le văzură se şi îndrăgostiseră de ele. Puterea lor venea din alte timpuri, din alte lumi…În aceea mare bătălie legenda spune, că s-a născut o mare şi frumoasă povestea de dragoste; care va dura peste veacuri până când cele două suflete gemene vor fi din nou împreună şi să fie fericiţi…   
       Legendele vorbesc despre un inorog iluzoriu de frumos. El era cinstit de oamenii, dar într-o zi un copilaş, cu stele în ochii descoperi că Inorogul era…Aikou. Mare le fu mirarea când aflară vestea şi mulţi se simţeau ocrotiţi că printre ei este una din cele două lumini…O dată la trei ani ea devenea un inorog sublim. Ea avea trupul nu de culoarea nestatornică a spumei de mare, ci părea mai mult ca zăpada ningând noaptea în bătaia lunei. Era  mai mică, şi avea copitele despicate; şi în toate mişcările ei avea o graţie străveche, sălbatică, aşa cum n-au avut-o niciodată caii, căprioarele...Gâtul îi era prelung şi zvelt, şi de aceea părea mai mic decât era în realitate, iar coama îi cădea până aproape de mijlocul spinării, moale ca puful de păpădie şi spumoasă ca un nor în destrămare. Urechile le avea ascuţite, picioarele subţiri, la glezne cu smocuri de blană albă; cornul cel lung de deasupra ochilor îi scânteia tremurător într-o luminiscenţă de scoică de mare, chiar şi la cel mai adânc miez de noapte. Legendele vorbesc că cornul ei ar fi fost ca o sabie întortocheată, ca o flacără azurie…Când Inorogul alb păşea pe pajiştile însorite, totul era lumină...În timpul acelei mari bătălii Aikou era baza, iar sora ei vârful. Dragostea celor patru tineri nu se împlinii, căci ei muriră. Dar, când îşi dădu seama că alesul ei, Yuurei, muri şi Yuri- alesul surori sale la rândul lui muri, fără ca ei să aibă şansa, să fie măcar o clipă fericiţii; când a văzut că sabia tatălui ei Ragna nu făcea faţă şi că s-a rup, atunci  ea  deveni: Inorogul... Aşa începe lupta dintre rău şi bine. Ei se luptară din zori şi până în seară, dar  când victoria era aproape, căci nimeni nu se putea  pune cu oastea celor doi fraţi, numită : Oushiuza Akai…Dar, când totul părea pierdut şi ea părea să fie învinsă, atunci îşi smulse sufletul curat şi l-a aruncat în aer, iar ea a început mai întâi să se înroşească devenind astfel Ashi, re-gina- zeiţă a plăcerilor păcătoase, dar apoi…Pământul a început să se cutremure, apele să sece în matcă, iar cel mai curat inorog, devenii negru ca smoala, de aceea se spune…că atunci s-ar fi născut Inorogul Negru, de care se tem toţi. Inorogul avea trup şi chip de bărbat. Inorogul a ridicat cea a mai rămas din sabia tatălui său şi a început din nou lupta. După câtva timp l-a ucis pe duşmanul lor, iar Kurai a fost eliberat; dar tot atunci s-a născut legenda lui : Kurai Tora, care s-a luptat cu Inorogul ducând la formarea Capitolului Negru. O închisoare pentru toţi aceea care ameninţă : Armonia şi aşa fragilă… Ea, lumina cea mai caldă dintre toate, acum era închisă în cel mai înalt turn, iar sora ei îndeplinea cele două responsabilităţii. Toată această luptă a fost scrisă pe un manuscris denumit : " Lumea de altă dată ".
 
Logged

 
Nefertiti
~~~Alone~~~
Special Jounin (S-rank mission)


Chakra: 170
Offline

Gender:
Posts: 2094


Sa nu-ti pierzi niciodata speranta !


« Reply #1 on: June 24, 2007, 11:29:32 AM »

Aha ! Vad ca stii sa faci si poll-uri ! Eu inca nu stiu 1 
Revenind la fic ! Vreau sa scriu doar "...", pentru ca deja arat !!!
Logged

 
Namihi
New promoted Shinobi (D-rank mission)


Chakra: 3
Offline

Gender:
Posts: 12


sunt gardianul focului


« Reply #2 on: June 25, 2007, 07:53:20 PM »

                           
                 Multumesc tuturor acelora care a citit-o si...au avut un cuvant de lauda sau mi-au adus critici. 
                  Si ca sa nu lungim vorba...ca e saracie curata, am mai postat cateceva la fanficul scris de mine si colaboratori mei.

                       Capitolul III – Misterioasa  Rasă  a Monştrilor

                             În Universul acesta mare se găseşte o planetă numită Mordor. Ea era o planetă verde condusă de Hayashi. Era o superbă femeie, cu părul lung roşu, cu ochii verzi ca o pădure deasă. Soţul ei era Yuwa… Era un tânăr mlădiu, bine făcut cu ochii căprui ce se asemănau cu ochii unui tigru.
                Ei deţineau un rubin mare numit : Rikai.  Destinul acestei pietre era foarte întunecat. Secole de a rândul ea  fusese râvnită de orice  persoană care avea puteri spirituale. Cel care o deţinea îi dubla puterea, numai dacă făcea bine. A fost subiectul multor lupte, dar tot timpul ea a fost în posesia regelui, care o câştiga pe drept...
               Dar în curând un mare vrăjitor va descoperi secretul acestui giuvaier şi-l va revendica. Scrierile antice vorbesc că el ar fi aparţinut zeilor şi stătea în toiagul lor numit : Niji.
               Într-o zi în lumea zeilor avu loc un mare război şi singurul care a supravieţuit a fost  toiagul, care s-a rupt şi giuvaierul s-a desprins, rupându-se în şapte părţi. Puterea pietrei este enormă, deoarece poate face magia indestructibilă; iar orice persoană care avea puteri spiri-tuale putea să facă rău sau bine.  Dacă o persoană rea o folosea pentru a şi îndeplini dorinţele sale malefice trebuia să dea ceva. De exemplu regele dădea regatul său chezaş. Oriunde apare se schimbă istoria…
               Acest vrăjitor care a descoperit secretul se numea Rezo şi a încercat să pună mâna pe el, dar cum el era unul rău a dus aceea lume la distrugere. Dar cei doi regi aveau un fiu : Same... Acesta îşi vede familia ucisă,  din cauza  unei  bucăţi de piatră şi  jură că se va răzbuna. Pentru asta îşi închină viaţa răului, devenind astfel : Kawa. Legenda spune că  acesta cu timpul a devenit foarte puternic, iar regatul lui era foarte mare, atunci el a creat patru slugi, care i se supuneau doar lui :
I. Kazan -regele dragonilor roşii, căruia îi plăcea războiul. El avea o tehnică numită : Akoshokaiha. Aceasta era strigătul lui de luptă, care prefăcea în cenuşă tot ce atingea prin vibraţie. Numai că această tehnică avea multe avantaje, dar şi multe dezavantaje. Ea putea fi oprită de o tehnică numită Căldura Luminii. Era de fapt un nimb de lumină, care readucea viaţa în cenuşă. Din el mai târziu se va naşte Rasa  Dragonilor de Foc.
II. Hikurama - regele focului îngheţat al pământului. Lui îi plăcea strategia înaintea luptei, dar nu se ferea de luptă. Tehnica lui era : Ankoku Raijinken, în care  combină tunetul cu energia spirituală pentru a crea Yoraiha - energia spirituală a tunetului, care va fi folosită mai târziu de Suzaku. Din el peste veacuri se va naşte Rasa Vulpilor de Foc.
III. Ha Toushin - era unul dintre cei mai puternici, deoarece va descoperii o stelă pe care intenţionează să o folosească în scopuri malefice, dar e oprit de Îngerul Alb.
IV. Ankoku - stăpânul infernului. Acesta avea mania de a se arăta oamenilor ca un copilaş naiv, care avea nevoie de protecţie şi de afecţiune. Când lăsai garda jos atunci te ataca pe la spate şi te linşa.         

                                   Capitolul  IV: Makai – Lumea De Dincolo...

                                                a. Istoria Lumii ...
      
                                         Makai... Lumea de Dincolo…Odinioară, pe la începuturile formării ei, Makaiul nu era altceva decât lumea întunecatului Karasu Mei – Întunericul Negru, cel fără de îndurare... Împărăţia lui era plină de beznă şi groază, căci acolo nu pătrundeau niciodată razele înviorătoare ale soarelui strălucitor. Era o lume a tristeţii şi  a terorii, străbătută doar de nesfârşite râuri negre... Pe câmpiile cufundate în beznă ale lui Mei, acoperite doar de florile de asfodel, pluteau, pe-atunci, uşoare, umbrele imateriale ale morţilor... Nimeni nu se mai întorcea înapoi din acea lume a jalei...Cu timpul, acea lume a terorii a evoluat, pentru că mii şi mii de veacuri au trecut peste ea modelând-o. Dintr-o lume a terorii, Makaiul s-a transformat într-o lume modernă, unde se găseau, ca şi pe pământ, toate formele de relief posibile şi tot ceea ce omul poate construi : clădiri, şosele, oraşe, edificii...Lumea aceea a devenit un tărâm vast, fără graniţe, dar care avea 4 mari porţi tăinuite... Legende locale „vorbeau” despre faptul că acele porţi ar fi făcut legătura spre alte ţinuturi, lumi şi, cine ştie,  alte dimensiuni...
      Cele 4 mari porţi erau după cum urmează :
a. Azumi - era situată în vest şi avea o culoare roşie. Puţini erau cei care îndrăzniseră s-o deschidă, iar dintre cei puţini spuneau că, atunci când au deschis-o, au văzut dincolo de ea o altă lume. Era o lume stranie, unde o cuşmă ceţoasă se ridica spre cer, iar deasupra ei se ridica şi se-ntindea o pătură de fum. La căderea întunericului, acea cuşmă era luminată de dedesubt de o strălucire roşiatică ce licărea... Când răsărea soarele, cuşma aceea devenea o imensă creastă învăluită în auriul de foc, roşul şi purpuriul soarelui, iar umbrele vineţii pătau nisipiul din jurul ei... În aceste momente, de aveai un strop de imaginaţie, stânca golaşă se transforma în zgârie-nori şi catedrale, turnuri şi contraforturi...
b. Fudoshin – era situată în sud şi avea culoare roz. Cei  ce-o deschiseră văzuseră în spatele ei numai pietriş, stâncă goală şi nisipuri mişcătoare. Acolo domnea un haos de stânci, creste şi colţuri de piatră pleşuve.
c. Mizu No Kokoro - era poarta de culoare albastră, ce se afla situată în est. Dintre cei ce-o deschiseră, spuneau că dincolo de ea nu exista, la prima vedere, o linie a orizontului, ci numai o ceaţă lăptoasă ale cărei margini puteau fi la fel de bine aproape sau departe în zare. Când ceaţa se risipea, se zărea un ocean de dune, ce curgea spre orizont şi ducea mereu spre alte dune, la nesfârşit...
d. Ruska –  era ultima poartă era situată la nord şi avea o culoare verde... Mare povară era pe cei care o deschiseseră, căci purtau „stigmatul” a ceea ce văzuseră dincolo... În spatele ei era un ţinut înconjurat de dealuri negre de lavă uscată, pârjolit de soare, unde vegetaţia lipsea cu desăvârşire. Existau platouri acoperite cu pietriş, bătute de vânturile deşertice, dar şi fantastice formaţiuni stâncoase asemuite uneori cu nişte spiriduşi, căpcăuni, demoni... Acolo soarele era tot mai arzător, iar cerul şi deşertul existent deveneau uneori una, fără orizont, fără forme distincte şi fără dimensiuni... Cei care văzuseră dincolo de acea poartă, spuneau că acolo era un teritoriu atât de mort şi pustiu, încât era numit deşertul din deşert...
                După ce timpul şi-a pus amprenta asupra acelei lumi, Makaiul s-a schimbat, existând o adevărată Grădină a Păcatului acolo... Astfel se face că acolo se găsesc, lacuri, munţi, cascade, râuri, oceane, dealuri, câmpii, grădini, sanctuare, temple, bordeluri, locuri tabu, grote, peşteri, palate, clinici, spitale, clădiri moderne, cazinouri, tehnologie, închisori... Nu lipseau din peisajul acela pestriţ hoţii, ucigaşii, tâlharii, vânătorii, luptele, pasiunile aprige şi desfrânate şi multe altele...Mult timp peste acea lume colorată în cele mai exuberante nuanţe a domnit un singur slogan : "Distruge sau vei fi distrus !"
               Acolo, în acea lume, în cripte nedeschise şi cărţi fără de nume erau consemnate vaste istorii ale Maka-iului şi tot aici „zăceau” consemnate şi erele Makaiului…Dar, tot acolo exista un sanctuar străvechii, a cărui origine se pierde în negura vremurilor; el este  o rămăşiţă din Marele Sanctuar al Templului Spiritelor, ce ţinea ascuns Chivotul Legilor din Makai…
              Din acea lume a terorii s-a ridicat mai târziu un erou, stafie de clasa T, cel care a adus lumina în Makai şi l-a făcut un tărâm prosper... Se spunea chiar că, dacă investeai un bănuţ într-un obiectiv din Makai, acel bănuţ se tripla şi se înmulţea cu viteza lumini... El va fi socotit primul rege, eroul salvator, care îi scăpase de teroarea numită : Tenshi Kuro. Numele eroului era  Kuro Yoshi Taki . Acesta era o stafie de clasa T...
            Dar…în scriptele din Makai sunt descrise trei mari perioade de pace, alternate de trei perioade sângeroase în care se dădea lupte pentru eliberarea de sub tiranie.  Aceste perioade  au modelat lumea aceasta, în ceea ce azi era.

                                               b. Erele Makai-ului :
                     
                                                 a) Prima Eră

                                    Plasată de către izvoarele nescrise ale Makaiului undeva cam prin anul 300.000, numindu-se : Komomogatari. A fost cea mai îndelungată eră, ţinând până în jurul anului 100.000 şi de-a lungul ei s-au ţesut Marile legende ale Makaiului. Multe dintre legende s-au pierdut, dar altele încă mai dăinuie, căci sunt purtate de şoaptele neştiute ale lumii de acolo, povestite de urmaşi care le-au ascultat de la înaintaşii lor şi la fel de vii şi ispititoare ca atunci când erau proaspete, căci despre ele se spunea că ar sta ascunse în cripte străvechi ale lumi aceleia. Legendele îşi au rădăcina undeva, cam prin tărâmul Sou-Kumi, căci de-acolo plecau toate... Pe acel tărâm se afla vestigiul numit Marea Bibliotecă, ce era o construcţie simplă, neatrăgând atenţia prin nimic deosebit, dar care era la fel de misterioasă ca şi numele ce-l purta...Totul a pornit de la un bibliotecar ce a lucrat la MB cam prin anul 297.531 şi care ştia multe lucruri. Numele lui nu se ştia, dar se ştia că nu lucrase mai mult de 5-10 ani la biblioteca aceea, căci rămăsese orb...Urmaşi săi pe aceeaşi funcţie, povesteau cum că el ar fi rămas orb în urma faptului că a citit un manuscris interzis... Datorită unui scrib pe care şi l-a luat după ce orbise, strania lui poveste se păstrase la fel de bine ca atunci, iar cei ce-l urmaseră erau mai mult decât dornici să împărtăşească acelor avizi de senzaţional conţinutul scrisorii bibliotecarului. Un cititor, ceva mai aparte, refuzase să audă povestea din gura unui alt bibliotecar şi ceruse dispensă  specială să citească el însuşi scrisoarea. Cum scrisoarea fusese redactată pe pergamente, acel cititor a avut geniala inspiraţie s-o copieze cu o scriere aleasă, pe foi de cea mai bună calitate şi apoi să lege lucrarea astfel rezultată. Astfel, banala scrisoare s-a transformat peste noapte în cea mai râvnită şi citită carte şi la un moment dat a avut atât de mulţi cititori într-o zi, că a fost multiplicată şi biblioteca ajunsese să dispună de un original – foarte valoros şi citit numai de clienţi privaţi – şi peste 10.000 de copii !!!
     Lucrarea se intitula : „Confesiunea unui orb” şi datorită vâlvei stârnite pe acea vreme, vom „redacta” scrisoarea întocmai :
     « Ei, fraţilor !... A trecut mult timp de când am rămas orb, dar datorită scribului meu, ce consemnează acestea, pot lăsa posteriorităţii strania întâmplare prin care am trecut şi-n urma căreia am rămas orb…Pe când eram tânăr, am auzit vorbindu-se că prin cotloanele bibliotecii stă ascuns un manuscris. Curiozitatea tinereţii m-a îndemnat să-l caut şi am pierdut multă vreme cotrobăind prin cotloanele bibliotecii după manuscris. Cu cât nu-l găseam cu atât deveneam mai curios. După îndelungi căutări, l-am găsit, în cele din urmă, într-o anexă a bibliotecii ce nu mai era folosită de ceva vreme. Cu mâinile tremurând de emoţie şi teamă, am şters cu atenţie tona de praf ce se aşternuse de-asupra lui şi apoi l-am pus pe o masă pentru a-l citi. Deşi era scris într-o limbă ciudată şi cu litere întortocheate, am putut desluşi cu uşurinţă conţinutul lui şi mi-am zis că nu poate fi vorba decât de un miracol şi am reuşit să descifrez următoarele : „Demult de tot, când Nefiinţa încă era stăpână peste toate, s-a născut o mare legendă... După ce Fiinţa a luat locul Nefiinţei şi s-a creat Unitatea, pământul şi tot ceea ce azi e văzut s-a modelat de-a lungul veacurilor. Se spune că, într-o vreme străveche, fiinţe atotputernice ale văzduhului au trebuit să se lupte cu forţe necunoscute ale Întunericului şi doar după multe lupte ele au reuşit să iasă învingătoare...Bătălia s-a dat împotriva întunecaţilor care erau premergătorii, artileria uşoară... Erau 7 demoni întunecaţi, a căror putere depăşea orice închipuire, fiind întrecută doar de răutatea şi de ura ce-au lăsat-o în urma lor... ei erau Kuso– Cavalerii Groazei, care s-au ridicat din haos şi din neguri şi nicicând nu s-au întâlnit... O veche profeţie spunea că o întâlnire a celor şapte ar da naştere unei creaturi atotputernice : Tai-Sumizome- Răutatea Întunecată, iar cerurile ar începe să plângă cu lacrimi de foc, pământul s-ar cutremura şi viaţa ar înceta să existe şi nu se cunoaşte ce putere ar putea să-i stea în cale...”
                    Eram deja îngrozit când am ajuns în punctul ăsta. Vroiam să renunţ, dar curiozitatea-mi amorţise raţiunea şi mi-am continuat lectura : Pentru a se împiedica o întâlnire a celor şapte forţe întunecate, alte şapte forţe înaripate ale luminii le-au închis puterile într-un obiect sacru, a cărei identitate va fi dezvăluită ceva mai încolo şi l-au sigilat cu şapte peceţi, câte una pentru fiecare demon...De când au fost sigilaţi, ei au plecat care încotro şi vor ajunge să se infiltreze printre oameni, copiindu-le trăsăturile şi obiceiurile... Dar ei pot fi dibuiţi, căci oricât de umani ar părea, ei nu pot cunoaşte nici moartea şi nici n-au nevoie de odihnă... Ei încearcă să găsească obiectul sacru pentru a-i înlătura peceţile şi a-şi recăpăta forţele... pot fi recunoscuţi după nişte cărţi de joc tatuate pe mâna lor dreaptă, de la şapte de pică până la as de pică, căci acele cărţi-tatuaje nu sunt altceva decât Cărţile Întunericului...Cândva, se spunea despre Cărţile Întunericului că fuseseră desenate pe coaja Stejarului Întunecat. Acesta îşi putea  reface coaja pe timp de noapte... Cum au ajuns ele să fie tatuate pe mâinile celor şapte nu se ştie...Dar nu de ei ar trebui să se teamă toţi, ci de cei care le urmează în groază şi întunecime...Ţi-am vorbit mai devreme, o, cititorule de obiectul sacru pe care cei şapte îl vor căuta fără-ncetare...
                   Undeva pe tărâmul Houkou-Gosai se află un edificiu măreţ. Are forma unei piramide şi e de înţeles alegerea acestei forme din două motive : primul ar fi că însuşi cuvântul piramidă înseamnă "rug", iar în al doilea rând prin volumul său uriaş şi prin silueta sa simplă, piramida servea scopului pe care-l tăinuia în timpurile ei de glorie, pe când purta numele de Tenrai-Ki- Cufărul Divin...Intrarea în piramidă era situată nu prea la mare înălţime de sol, făcând accesul înăuntrul ei destul de lesnicios. După ce pătrundeai înăuntru, urma drumul către Obiect. Trebuia să parcurgi un Coridor Orizontal ce ducea spre o încăpere numită Camera Reginei, să treci prin Galeria cea Mare, unde în partea inferioară, cam pe la mijloc, se găsea un pasaj care ducea spre Camera Regelui. Din acea cameră, urma un Coridor Descendent destul de strâmt şi incomod ce ducea spre Camera Subterană... Aici se încheia călătoria, căci în această ultimă cameră se afla închis Obiectul... Numele lui era Shouri-Di–Victoria Luminii...”
                 Ochii mă dureau de-atâta citit şi mi se împăienjeniseră. Noroc că-mi luasem o sticlă cu apă după mine, căci am înmuiat o batistă în apă şi mi-am şters ochii... Mi-era foame şi somn, dar parcursesem deja jumătate din lucrare şi nu vroiam să renunţ, aşa că am reluat lectura :„Şi, precum ţi-am mai spus, nu de Kuso vor trebui să se teamă cu toţii, ci de alţii, mult mai întunecaţi. Cei despre care îţi vorbesc sunt nişte bestii oribile, cu figuri monstruoase, schimonosite de un soi de rânjet sinistru, cu ochii mici, înroşiţi de ură, cu dinţi ascuţiţi ca ai fiarelor ivindu-se din gura lor strâmbă, lipsite de buze, cu nişte coarne mari, ascuţite care împodobesc capul lor pământiu şi trupurile mătăhăloase. Ei sunt avangarda, ceva e între artileria uşoară şi cea grea... Ei sunt Cei Fără de Nume(alt nume nu mi-a venit). Puterea lor a fost închisă în străvechea Cetate Atuan(alt nume nu mi-a venit), aflată pe tărâmul Shikima-Katto...Cetatea este păzită de preotesele Atuanului, singurele care pot să-i ţină în frâu pe Cei Fără de Nume...După această avangardă vine artileria grea... Ei sunt nişte morţi-vii, imateriali, plămădiţi din smoală şi alcătuiţi din întuneric… Ei sunt Cavalerii Negrii, cunoscuţi sub numele de : Nazgulii(alt nume nu mi-a venit). În timpuri străvechi ei erau mari căpetenii ale oamenilor, a căror misiune era să păzească un sanctuar unde se afla o celebră piatră : Piatra Înţelepciunii.
                 Legenda spune că această piatră conţinea cunoştinţele străvechi ale unei civilizaţii dispărute în Marele Cataclism, care a dus la distrugerea civilizaţiei lor. Ei erau Nagareru.
                 Da’ într-o eră plină de schimbări a apărut Mayuki- regina demonilor, care i-a ispitit cu nouă inele, câte căpetenii erau. Regina demon a creat cele nouă inele, în care a pus toată lăcomia, dorinţa de avere şi de putere. A pus în ele viciul, omorul,  jalea,  suferinţa aproapelui. Când cele nouă căpetenii le-au luat, au fost orbiţi de frumuseţea lor şi toţi şi-au dorit puterea, pe care inelele le ofereau, da’ în curând…când lună nouă apărea ei au fost încetul cu încetul acaparaţi de întuneric. Da’ regina nu s-a mulţumit cu crearea inelelor, căci ea în mare taină a creat un inel puternic, născut în văpaia râului Hikawa. Scrierile de pe inel ar spune : " Un inel, care pe toate să le caute, să le găsească, să le stăpânească şi să le ferece  în întuneric. "  Da’ Mayuki nu era mulţumită de faptul că le-a dat inelele, ea dorea ca ei să –i se spună. Mayuki a creat o vrajă puternică şi cei nouă căpetenii ai oamenilor au devenit sclavii tenebrelor. Mayuki ştia că undeva există Chivotul Legilor creat de cele cinci spirite ce au creat lumea. Ea şi-a trimis sluga credincioasă pe nume Isogi ca să le găsească . Pe patru dintre ele le găsi uşor, da’ îi mai trebuia unul care nu era chiar aşa de uşor de găsit şi anume : spiritul de foc…
                De fapt,  el căuta ceva important. El căuta Chivotul, da’ în aceeaşi măsură  lor le trebuia, pe cineva ca să le deschidă chivotul. Singura care putea era Fecioara Altarului Spiritelor. Aceasta era păzită cu străşnicie de spiritul Îngerului Alb. Acest Înger a ales un eroul, care a devenit Santinela Altarului. Mayuki ştia că toţi sunt iubiţi de spirite, chiar dacă ei nu îi convenea asta.  Mayuki ştia că Isogi putea să o trădeze, de aceea i-a trimis pe noi ei sclavi după chivot şi după inel. Lor le-a dat puterea de a vedea, de a simţii inelul şi chivotul; căci existenţa lor sunt legate de cele două... Dacă Chivotul este sigilat şi nu poate să şi răspândească influenţa lui malefică, inelul adună tot ce e malefic în jurul lui. Ea le-a dat puterea nemuririi. Ei nu pot să moară?... Nu pot fi ucişi!…Ei umblă călare pe arătări la fel de fioroase ca şi ei duhuri!!!  Ele sunt duhurile cu aripi! Prin strigătul lor îl cheamă la ele ! Da’ dorinţa de putere a reginei i-a trimis pe Nazgulii călare pe duhuri  să caute neîncetat ceva...
                 Ceea ce ei caută neîncetat se numeşte Tsumu Yabun - o lume magică, ce le-ar spori înzecit puterile... Şi odată puterile mărite nu exista nimic care să le stea în cale. Bine că lumea aceea a fost sigilată...În vremurile de glorie, Tsumu Yabun era în paza preafrumoasei şi gingaşei Isei-Tetsu... 
            Ştiind ce se ascunde dincolo de poarta pe care o păzea, Isei a sigilat-o cu puterile ei... De atunci, ea este o stafie imaterială, cu ochii ca de văpaie, ce împietresc pe oricine-ar îndrăzni deschidă poarta... Ca să nu se spună că nu e corectă, ea le pune tuturor o ghicitoare care sună cam aşa : « Când cripte făr’ de nume s-or deschide,\ Iar Cei Fără de Nume s-au răspândit în zări, \ Forţe fără de seamăn se vor slobozi, \ Lanţuri grele vor cădea în vuiet zgomot \ Peste toate se va aşterne... cumplitul Întuneric...Se spune că doar cine ştie tâlcul acestei zicale, va putea deschide acea poartă...
              Numele celor care caută Tsumu Yabun e : Nazgul-Duhurile Întunericului, cunoscuţi mai des ca şi Kurai Oyadama-Conducătorii Întunecaţi... Începusem să tremur din toate încheieturile, căci până în acest punct nu citisem nimic de vreo izbăvire... Nu citisem decât că o mare masă de întuneric ameninţa să pună stăpânire pe Lumea Umană... Bieţii oameni... mă gândeam eu... sunt sortiţi pieirii... Cum am văzut că-mi mai rămăsese câteva slove neparcurse,  le-am citit şi pe-acelea...
               „Zile de restrişte şi de teroare vor veni peste pământeni, căci, deşi s-au luat toate precauţiile necesare, ameninţarea Întunericului e tot mai puternică...Dar printre oameni, care sunt atât de fragili şi totuşi atât de puternici, supuşi tuturor nevoilor, efemeri prin natura lor şi totuşi nemuritori prin idealuri, prin veşnica lor aspiraţie spre absolut, se va afla o lumină... Va fi pe pământ doar un trecător, un purtător şi mesager al Luminii Eterne, dar ea însăşi e Lumina şi Speranţa, căci focul i-a curs prin vene, dar a devenit de gheaţă... Gheaţa este natura ei… şi doar focul o poate topi...Ea este începutul şi sfârşitul, cea care a luat fiinţă odată cu Lumina şi va pieri odată cu ea... Ea este lumina ce vindecă şi biciul ce pedepseşte, un mesager al celui unic şi Necuprins...   
                Multe îi vor fi dat să-ndure şi vor trece veacuri şi pietrele se vor desface în nisip şi se vor aduna la loc înainte ca spiritul ei să-şi afle odihna şi uitarea, căci grea povară îi va fi dat să îndure...Deşi în ea ne e nădejdea, oamenii o vor dezamăgi cumplit şi chiar persoana cea mai dragă ei o va trăda...”
                Aici se termina manuscrisul. Aveam o speranţă pentru omenire, dar în acelaşi timp eram trist. Această ultimă parte m-a tulburat nespus de mult, căci grea soartă o aştepta pe Purtătoarea Luminii, aşa cum am numit-o eu, pentru a o asocia unui nume... În sfârşit, toropit de oboseală, de nemâncare şi de nesomn, am adormit peste manuscris... Orele s-au scurs incredibil de încet şi când m-am sculat, am urlat din gură de şarpe, căci rămăsesem orb...
                Nu concepeam această idee, dar cu timpul m-am acomodat, învăţând cele specifice unei fiinţe aflate în situaţia mea...Mai târziu, am înţeles că aceasta era pedeapsa pentru curiozitatea avută... Şi asta a fost, prieteni, confesiunea mea.»
               Astea erau consemnările pe care cititorul bibliotecii le copiase cu sârguinciozitate... Ele erau mărturia celei mai cumplite legende...Cam prin anul 231.000 a fost datată o altă legendă... Se vorbea despre un ţinut tainic, ce era condus de spiritele celor 4 elemente : foc, aer, pământ, apă... Numele ţinutului era Armonia Elementelor şi era împărţit în 4 părţi :
 a. Tărâmul de Miază-zi, condus de Focul Arzător. El avea drept ajutoare Salamandrele, care întreţineau arderea Focului în Inima Naturii şi a Makaiului. Erau fiinţe nevăzute care se ocupau de căldura Vieţii şi Lumina ei interioară. Slujeau energia Focului şi îl răspândeau pretutindeni, pentru că fără căldura şi lumina lui, nimic nu ar fi putut exista...
b. Tărâmul de Apus, condus de Briza Austeră. El avea drept ajutoare Silfele. Silfele populau aerul, aveau sarcina de a păstra nealterată viaţa stării de agregare gazoasă în întreaga Creaţie. Primeneau atmosfera, însufleţeau visele, aspiraţiile Omului, păstrau puritatea Vieţii. Aveau grijă de transparenţă, claritate şi nobleţe. Puteau fi văzute uneori în zilele însorite în interiorul Pădurilor neumblate, la malul Mării, pe crestele înalte ale Munţilor.
c. Tărâmul de Miază-noapte, condus Inima Apei, avea drept ajutoare Naiadele, Sirenele şi Ondinele. Ele aveau grijă de prospeţimea vieţii, transparenţa şi puritatea ei. Guvernau sentimentele şi emoţiile lumii.
d. Tărâmul de Mijloc, era condus de Planul Pământului. El nu avea ajutoare, dar susţinea şi guverna Împărăţia văzută, Lumea manifestată, Materia. Întreţinea vitalitatea Formelor Pământului, Corpul Fizic al Universului, stimula stabilitatea, voinţa, echilibrul, fermitatea şi demnitatea de a fi...
                 Aceşti patru mari conducători aveau forţa elementului ce-l avea în stăpânire şi puterea lui. Erau cei mai de temut şi totuşi cei mai drepţi, căci mai erau cunoscuţi şi sub numele de Reformatorii, fiindcă au domnit până în anul 100.000 când şi-au pierdut urma şi au fost înlocuiţi de alţii…
                 Dintre ei s-a ridicat Kiseki Mikomi, care a început o eră a miracolelor o dată cu întâlnirea soţiei lui : Bara cu care va avea un fecior : Higure...Copilul a avut un vis :" acela de a unifica lumea aceea". Când s-a făcut mare şi a devenit  un destoinic bărbat, el a început o campanie de unificare sub un singur nume şi un rege...După o campanie ce a durat, 50.000 de ani, dorinţa lui se împlini, deoarece a reuşit să unifice aceea lume sub puterea lui. El a domnit în aceea lume, până în anul de graţie 10.000 de ani, când muri, asasinat de propriul lui copil, pe nume Raku…După moartea regelui, Raku preluă puterea, aruncând din nou lumea aceea în teroare. Dar supuşii nu mai doreau întunericul terori, aşa că au pornit un război împotriva lui, ce a durat până când în anul 29.993 de ani, două mari clase şi-au unit forţele. Ele sunt: 1) Uta-Nainchingeru şi 2)Tobu-Tsuru…Cele două clase se trag din clasa W : Taijiya–Eien Toki, al cărui nume era interzis să–l pomeneşti, căci era blestemat de Timp să nu-şi găsească locul, pentru  că  unul dintre conducătorii lor a refuzat să-şi trimită copiii la el, pentru  a –i învăţa.
Logged

 
Nefertiti
~~~Alone~~~
Special Jounin (S-rank mission)


Chakra: 170
Offline

Gender:
Posts: 2094


Sa nu-ti pierzi niciodata speranta !


« Reply #3 on: June 29, 2007, 05:09:25 PM »

Asa. Se pare ca-s singura cititoare de pe-aici. de ce oare ?
In fine, fara tura-vura, pune si continuarea !
Logged

 
sasuke
I am an avenger
Fanclub Dragon Ball
ANBU (S-rank mission)


Chakra: 113
Offline

Posts: 1976


I am the powerfull


« Reply #4 on: June 29, 2007, 08:00:45 PM »

imi place nefe chiar fain tine-o tot asa
Logged

 
Namihi
New promoted Shinobi (D-rank mission)


Chakra: 3
Offline

Gender:
Posts: 12


sunt gardianul focului


« Reply #5 on: July 02, 2007, 05:05:18 PM »

 Va multumesc mult si acum ...

                                  b) A Doua Eră
       
                                         Plasată de izvoare mai puţin scrise ori nescrise cam prin jurul anului 100.000, a doua eră s-a numit Isai-Ji şi a ţinut până prin anul 88.000. A fost o eră a iubirii, căci de-a lungul ei s-a ţesut cea mai frumoasă poveste de iubire...
                                          Pe la începutul erei, cam prin anul 100.000, undeva pe tărâmul Senshu-Hari trăiau 4 spirite puternice. Ele formau Liga celor 4 şi nu se supuneau nici unei reguli. Deviza lor era : „Când suntem împreună suntem puternici !” De aceea erau şi 2 bărbaţi şi 2 femei. Cei doi bărbaţi erau fraţi, cele două femei erau surori şi între cei patru era Armonie, căci se căsătoriseră între ei. Cei patru erau :
a) Isai-Se. S-a născut în perioada de tristă amintire a lui Naraku. Părinţi lui erau cei mai viteji oameni din acele locuri. Nimeni nu  putea să ştie de unde se trag. Păreau că sunt fiinţe mistice albe care convieţuiseră cândva în lumina caldă a pământenilor, da’ ceva groaznic li s-a întâmplat şi au trebuit să se refugieze în lumea întunecată a Makaiului. Nimeni nu greşea. Avea ceva din frumuseţea de vis a elfilor, măreţia gnomilor şi înţelepciunea druizilor. El era un bărbat înalt de 2m, cu umeri laţi, constituţie de invidiat, o putere spirituală ce nu putea fi măsurată de niciuna dintre maşinăriile inteligente ale Makaiului... Avea un păr lung, bogat, atent îngrijit, de culoare argintie cu ochi de un verde-pal spre gălbui, cu figură melancolică şi gânditoare, cu buze roşii...Frumuseţea lui era un subiect de bârfă în acele locuri. Se spune că avea  meşteşugul armelor în sânge, deoarece mişcările lui erau precum al vântului printre ramuri, neîntrerupte precum curgerea valurilor şi pline de graţie precum unduirea ierbii; iar săgeata lui era la fel de aducătoare de moarte ca vulturul ce se repede din înaltul cerului asupra prăzii…Legendele despre virilitatea lui erau cunoscute în cele patru zări. Se spunea că era un amant înfocat, plin de imaginaţie, condimentată pe alocuri cu exuberanţă, dar devenea cel mai fidel soţ în prezenţa soţiei sale...
b. Rei-Ebisu. S-a născut într-o noapte întunecoasă, rece şi ploioasă, care avea să îi modeleze caracterul. Era fiica unor importanţi oameni din acel ţinut. Bunicul ei era unul dintre cei mai buni meşteri fierari, iar tatăl ei era unul dintre cei mai buni spadasini din acel loc. Numele lui în luptă era sinonim cu teroarea. De când a crescut a învăţat să lupte cu orice fel de armă… Tatăl ei a învăţat-o să se apere, deoarece era o frumoasă femeie.  Legendele vorbesc că : ea era o femeie înaltă, cu picioare lungi, atingând foarte uşor înălţimea de 1,85. Formele ei păreau unduitoare ca trestia. Avea păr lung, de culoarea abanosului lucios, ochi de un violet ameţitor, profund şi hipnotizator, buze roşii, molatice şi dulci precum frişca, îmbătătoare precum un vechi coniac... Mama ei crescuse pe tărâmul plăcerilor şi învăţase tot ce trebuia ca să cucerească o bună partidă. Aşa a făcut şi s-a măritat cu cel mai bun spadasin din acele locuri. O dată cu terminarea pregătiri militare a fetei ea o duce în templul, unde o lasă la gheişe. Cu timpul ea devine o maestră în arta seduceri şi o amantă desăvârşită... Aplicând ce a învăţat îl cucereşte pe burlacul numărul unu din regiunea casei ei şi după ce-l aduce în patul ei îl obligă să o ia de nevastă. Credea că el se supără când va auzi cum l-a obligat, da’ mare îi fu mirarea când el îi mărturiseşte că el ştia şi după prima lor noapte nu dorise să o piardă.
c. Umi-Na. Era fiu de prinţ. Tatăl lui era un afemeiat notoriu, care o cunoscuse pe dulcea lui soţie într-una din beţiile lui. Ea fiică de oameni cinstiţi, se lăsase pradă seducerii lui şi petre-cuse o noapte fierbinte. A doua zi începu să facă tărăboi că el o violă şi ca să îi spele onoarea trebuie să o ia de nevastă. Părinţii lui fusese de acord cu propunerea ei. În urma iubiri lor se naşte Umi-Na…Feciorul lor avea frumuseţea şi înţelepciunea, agilitatea bunicilor lui în luptă şi experienţa sexuală a tatălui său. Frumuseţea lui erau deja legendă. Era un bărbat înalt, la 1,98 înălţime, un mascul feroce, un Don Juan înrăit... Pe corpul lui era scrijelit cuvântul PĂCAT, scris cu toate literele de tipar. Avea păr lung, blond-pai, cu ochii de un verde smarald, buze roşii asemenea parei focului...Se lăuda prietenilor lui că nu s-a născut femeie care să –i reziste; asta până avea să o cunoască pe cea care îi va devenii soţie şi îl va transforma din afemeiatul notoriu, insensibilul şi crudul Don Juan într-un soţ devotat, fidel şi extrem de protector.
d. Shin-Toku. Mama ei era o frumoasă elfă, care s-a îndrăgostit nebuneşte de un druid. Relaţia lor în lumea aceea de sus era interzisă. Când s-a aflat  de relaţia lor ei au fost puşi într-o navetă şi aruncaţi în voia sorţii. Soarta a vrut ca naveta să cadă în Makai. Ei şi-au ascuns rasa şi au devenit nişte simpli oameni. Curând oamenii din jurul lor murmurau. Nu e puteau că ei să fie simpli oameni. Aşa au creat un text pe care ai l-au trecut cu uşurinţă. În urma acestui text ei au fost încoronaţi. Nu după mult timp ei vor avea o fată pe care o vor numi Shin-Toku. Cu timpul ea a crescut şi a devenit o frumoasă femeie, care a devenit gheişă, dar şi un bun luptător. Ea era o femeie înaltă, la 1,79 ce avea nişte forme şi curbe uluitoare Mlădie, subţirică, firavă în aparenţă ea era de-o abilitate, agilitate şi rezistenţă de invidiat... Avea un păr lung, de culoare roşu-ruginiu, ochii de un albastru himeric, buze roşi asemenea seducţiei în cea mai pura formă a sa...Ştia toate tainele erotismului pur şi nu se sfiia să le împărtăşeasă cu generozitate împreună cu soţul ei.

                       Isai era soţul lui Rei, iar Umi soţul lui Shin. Ei s-au iubit nebuneşte până când rivali de temut i-au anihilat... Spiritele lor nu s-au putut odihni şi s-au reîncarnat mai târziu, cam prin anul 75.310 în alte stafii puternice...Povestea lor s-a derulat pe tărâmul Negai-Setsunateki şi s-a petrecut cam aşa :
     Acel tărâm era împărţit între două case rivale. Conducătorul primei case era Kai-Karen. Soţia lui rămăsese însărcinată şi aştepta un copil şi Kai îşi dorea un prunc sănătos şi – de ce nu – un liant care să aducă pacea dintre cele două case rivale printr-o alianţă…Bucuria lui Kai nu cunoştea limite şi chemă la el pe toate ursitoarele – posibile şi imposibile – pentru a-i ura celui ce urmaşă vină cele necesare. Ursitoarele urară care mai de care ce se pricepură ele mai bine. Doar una singură, mai în vârstă decât toate, nu spusese nimic încă. Kai o observă şi o invită să se apropie să-şi spună şi dânsa urările cuvenite. Ursitoarea se aproprie şi cu un glas domol şi lin spuse :
 - Mulţi ani luminaţi să trăiţi, domnii mei ! După cum mi-e datina, am rămas eu ultima, lăsând chipurile mei tinere ca mine să-şi facă urările cuvenite. Suratele mele au urat tot ceea ce era de urat, încât mie nu mi-a mai rămas nimic în plus spun... Totul a fost spus ! Îngăduiţi-mi, însă, să vă spun o mică istorioară, spuse Ursitoarea...
- Spune, bătrâno ! răspunse Kai .
- Oh, tinere domn ! Ursitoare mi-s din neam în neam, dar nu mă închin nici la stele, nici la luceferi... Nici vrăji ca tinerele mele surate nu mai fac, dar am o cărticică şi citesc mereu din ea cugetări ce par a fi rugăciuni. Într-o seară, pe când citeam după cum îmi era obiceiul, un înger de lumină m-a vizitat. Era atât de frumos, cum numai un înger poa’ să fie... S-a coborât în cămăruţa mea luminată doar de-o lumânare şi mi-a dat acest răvaş...
      Bătrâna scoase un elegant răvaş, făcut sul şi legat cu o fundă roşie şi-şi continuă cele începute :
- Îngerul mi-a spus să-l păstrez cu grijă, căci va veni o vreme când marele Kai va strânge la castelul său toate ursitoarele... Mi-a mai spus că „Atunci când vremea va să vie, să te duci unde eşti chemată şi să citeşti acest răvaş !” Şi îngerul a plecat aşa cum a venit... Deci, îngăduiţi-mi să citesc răvaşul.
- Sigur că da, citeşte-l !spuse Kai.
   Bătrâna desfăcu funda şi rulându-l în jos asemenea unui pergament, începu a lectura aceste rânduri :
- „Oh, cât de mult timp a trecut de când am fost despărţiţi, iubitule ! Ochii-mi sunt împăienjeniţi de lacrimile ce se scurg năvală peste obrajii mei, mâna-mi tremură în timp ce-ţi scriu acestea. Numele celei care a scris aceste rânduri era odinioară Rei-Ebisu, iar pe vremea tinereţii mele eram o puternică stafie a Makaiului... Soarta crudă a făcut în aşa fel, încât să mă despartă de preaiubitul meu soţ Isai-Se. Singurătatea şi pustietatea în care am fost aruncată, m-au făcut să aştern aceste rânduri : mi-e dor de tine, iubitule ! Tu, cu sărutările tale mi-ai ars sufletul... Cu buzele tale ţi-ai scrijelit numele pe trupul meu... Mă gândesc neîncetat la tine, iar amintirea ta mă-nvăluie asemenea unui far ce luminează-n noapte... Îmi amintesc de clipele de fericire petrecute împreună, de trupurile noastre ce s-au contopit în cea mai suavă muzică... Uneori mă rog să-ţi simt atingerea buzelor pe pielea mea, strânsoarea braţelor tale de fier pe mijlocul meu, îmblânzindu-mă cu un singur sărut. Mărturisesc că aş vrea să mai cunosc înlănţuirea trupurilor noastre, să mai găsesc plăcere acolo unde nimeni nu a ajuns... Singu-rătatea pe care o trăiesc e o suferinţă mult prea crudă, iubitule... Mă simt secătuită de energie, dar nu-mi pare câtuşi de puţin rău, căci ştiu că mă voi reîncarna iubitule ! Voi fi Sora Amatsu Karen. Nu mi-e teamă, căci te voi regăsi, iubitule ! Te vei naşte în familia rivală, ce-i drept, dar eu te voi recunoaşte oriunde-ai fi, căci tu şi numai tu eşti alesul meu ! Te voi aştepta, iubitule până ne vom regăsi !Închei acum acest răvaş, căci ochii mei se-nnegresc, energia mea scade... Îţi spun la revedere, iubitule ! Până ne vom revedea, aşteaptă-mă !”
   Bătrâna se opri şi îi înmână lui Kai răvaşul.
- Ciudat răvaş !răspunse Kai.
- Ciudat, poate, mărite, dar destul de clar : vei avea o fată pe care o va chema precum e scris în răvaş, răspunse ferm Bătrâna.
   Kai rămase multă vreme uimit după plecarea ursitoarelor, dar dădu crezare bătrânei şi celor scrise în răvaş. Şi, iată că la sorocul cuvenit, soţia marelui Kai aduse pe lume o comoară de fată, pe care Kai se feri să n-o numească precum scrisese răvaşul. Când Sora ajunsese la vremea măritişului era o tânără zveltă, păstrând din înălţimea străvechii Rei. Avea însă 1,79 şi era o tânără gingaşă, cu o piele albă, măsoasă, dând impresia de străveziu. Ochii îi avea albaştrii, cu nişte şuviţe violacii, reminiscenţă din străvechea Rei. Gura ei era roşie, asemenea murelor coapte, cu buze molatice, dulci precum ambrozia zeilor. Avea un gât prelung şi graţios, un păr de culoare alb-argitiu ca spuma valurilor ce se sparg de ţărmul mării...

   În cealaltă parte, la curtea rivalului lui Kai, în casa lui Kisei-Boufu, se petrecea o altă întâmplare stranie... Într-o zi geroasă de iarnă, pe când crăpau pietrele de ger ce era, la poarta castelului lui Kisei bate un bătrân. Îi deschide chiar Kisei şi văzându-l rebegit de frig, cum era o inimă mare, îl pofti degrabă înăuntru şi-l ospătă cum se cuvine. După masă, îl pofti într-o cameră de conversaţii şi îl întrebă :
- De unde vii, bătrâne, pe o vreme ca asta ?întrebă mirat Kisei
- O, mare domn !răspunse Bătrânul…Vin de departe şi am străbătut atât de multe ţinuturi, că le-am uitat şi numele şi şirul... Mă trag din ultimul neam care mai vorbeşte cu spiritele şi eu mi-s ultima mlădiţă. Sunt mai bătrân decât apr şi timpul îşi pune amprenta peste trupul meu vlăguit... Mi-e sorocul să trec în lumea drepţilor, mărite, dar nu pot încă să mor... Nu înainte de a-mi duce la capăt misiunea...
- Cum aşa ?!!?întrebă  Kisei
- Am primit în mod misterios un răvaş pe care trebuie să mă laşi să-l citesc !
- Citeşte-l ! răspunse Kisei.
           Bătrânul scoase un elegant răvaş, făcut sul, legat cu o fundă roşie pe care o desfăcu, apoi îl rulă în jos asemenea unui pergament şi începu a lectura aceste rânduri :
- "Draga mea soţie ! Soarta cea crudă  m-a despărţit de tine, în mod atât de crud, atât de neîndurător, aruncându-mă în ghearele reci ale singurătăţii ! despărţirea de tine a fost atât de bruscă, de nedreaptă… Mi-e atât de dor de tine, că nu am apucat, decât să aştern aceste rânduri. Stau de ore-ntregi în faţa colii albe întrebându-mă ce-aş putea scrie. Află o cititorule că înainte eram o stafie a Makaiului… Numele meu era Isei-Se şi eram căsătorit cu frumoasa mea zână Rei-Ebisu, pe care o iubeam ca un nebun… Dar soarta cea crudă a considerat de cuviinţă să ne despartă...Aştern aceste rânduri cu gândul la tine, iubito, pentru că mi se pare că despărţirea noastră e asemenea părăsirii : Raiului, în care trăiam; pentru ca iadul  singurătăţii să-i ia locul...Cu fiecare minut ce se scurge din singurătatea mea,  mi-e tot mai dor de tine… Am devenit o stafie rece şi insensibilă, căreia nu-i pasă de nimic şi de nimeni, căci despărţit eram de tine, iubit-o!!!Îmi amintesc şi acum, de parcă a fost ieri, cum buzele tale, pe pielea mea erau asemenea unui foc pârjolitor, de braţele tale  ce mă strângeau ca într-o dulce închisoare; de ochii tăi ce mă tulburau până-n străfundul fiinţei mele…Mi-e dor de tine, ce m-ai răscolit doar cu o singură privire, cu un zâmbet, cu o vorbă, cu atingerea buzelor tale de catifea… Încă mai simt pe pielea mea pasiunea ce ne-a devorat odinioară. Îmi amintesc de suspinele tale şi de şoaptele pline de duh… Le port mereu alături în fiecare noapte lungă, rece a singurătăţii mele…Am multe lucruri să-ţi spun iubito, dar mai aşteaptă puţin, căci ţi le voi spune curând...Încă nu-i vremea…Curând am să mă reîncarnez ca Yuuen Mikoto Hi Boufu. Aştea-ptă-mă iubito, căci te voi căuta negreşit !”
           Bătrânul termină de citit pergamentul şi-l întinse lui Kisei.
- Ciudată scrisoare, spuse Kisei!!!
- Ciudată, da. Un ultim cuvânt domnul meu: spiritul ce mi l-a dat m-a pus să –ţi spun că în curând doamna îţi va naşte un băieţel. Să nu cumva să te încumeţi să-i pui alt nume, decât cel scris în pergament, că mare nenorocire se va bate asupra ta… Mi-a mai spus că aleasa lui se va naşte în clanul rival şi că ea îi va fi soţie. A spus că  vei înţelege tu…
           De-abia sfârşi aceste vorbe că bătrânul se şi stinse din viaţă…Murise împăcat… Kisei  l-a onorat aşa cum se cuvine şi la sorocul cuvenit, soţia lui îi născu un băieţel dolofan şi vesel.

           Când anii au trecut Yuuen era la vârsta însurătorii, el arăta ca un zeu al păcatului. Păstra din statura înaltă a lui Isai, având 2m ca şi el… Avea un păr lung până-n talie, bogat, mătăsos, de culoarea abanosului lucios. Ochii erau de un verde smarald licărind precum licuricii-n noapte, cu raze chihilimbării, mărturie a faptului că fusese cândva Isai… Pielea lui era aurie precum mierea, avea buze mari, voluptoase, roşii ca păcatul… Era frumos şi deştept, o combinaţie mortală, căci trupul lui păstra stigmatul amantului de odinioară.
           Până când s-o cunoască pe Sora, Yuuen era un afemeiat notoriu, căruia nu-i scăpase nicio fecioară… Îi crăpa tatălui obrazul de ruşine, când venea un spion sau altul şi îi povestea de păţaniile feciorului său şi de multe ori vroise să-l aşeze la casa lui, dar el nu şi pace.
           Dar, într-o zi… frumoasa lui soţie, bună prietenă cu soţia celuilalt, din casa rivală îi povesti soţului ei, cum că prietena ei avea o fată. Soţia lui îi spuse că fata lui Kai ca să scape de gura tatălui ei şi  a altor "binevoitori," ce o îndemnau la măritiş , lansase următoarea vorbă.
- Care, draga mea???întrebă el mirat.
- Ascultă vorbele ei, răspunse ea. Citez : " Orice  parte bărbătească ce  mă voieşte de soţie, va trebui să răspundă la un text de al meu. De –mi va place de unul cum vorbeşte şi ce răspunsuri dă atunci, pe loc un preot ne va cununa şi lui am să-i fiu soţie pe veci."
- Şi????
- Păi, dragul meu, de atunci tot întruna aproape zilnic, se perindă care mai de care pe la curtea lui Kai, doar-doar or trece textul şi o vor lua de soţie pe frumoasa Sora.
- A reuşit vre’unul???întrebă Kisei.
- Ba…
       Aflând  una ca asta, Kisei consideră că acesta era semnul pentru el ca să  împace cele două clanuri. Îşi primeni băiatul, pe care îl strunii din două vorbe şi plecă spre casa lui Kai…Cei doi ajunseră rapid la casa lui Kai şi fură poftiţi înăuntru… Kisei observă că nu era el singurul tată care-şi aducea odrasla " de mânecuţă" la aceea încercare. Cei doi, împreună cu alţii, pătrunseră într-o sală mare, ornată ca de sărbătoare, unde erau Kai, soţia lui, un preot, înalţi prelaţi şi cea mai frumoasă dintre toţi… Ea… Sora. Kisei şi Yuuen se aşezară comod şi lui Yuuen nu-i rămase indiferentă Sora. Simţea o atracţie ciudată dinspre ea… Era ca şi când ei doi s-ar mai fi cunoscut cândva… Nici Sorei nu-i rămase Yuuen indiferent şi dânsa simţind acelaşi lucru ca şi el.  Tare l-ar fi mai plăcut pe Yuuen de soţ…În fine, toţi răspunseră unor întrebări care mai de care mai banale, fiecare dintre ei erau încredinţaţi că răspundeau corect. La un moment dat, Sora-l indică pe Yuuen şi îi făcu  semn să se apropie. Yuuen  păşi mândru şi luă loc în faţa ei aşteptând întrebările " temnicerului" său.
- Fii bine-venit în casa tatălui meu! Care îţi e numele??întrebă Sora.
- Yuuen Mikoto Hi Boufu, doamna mea.
           Kai deja mustăcea a plăcere, căci şi el şi-ar fi dorit o unificare a caselor.
- Eu sunt Sora Amatsu Karen. Cea care pune întrebările.
- Abia aştept prima întrebare, doamnă!răspunse mândru Yuuen.
: - Hm! îşi spuse ea. Îndrăzneţ tipul ! Îmi place ! Nu-i banal ca ceilalţi, are un trup de-ţi vine să… Sora, fii matură! Să-i dăm drumul…
- Ştii ce –i un disc solar?întrebă Sora.
- Da, spuse el zâmbind. Soarele înaripat.
- Dar sfinxul??întrebă ea.
- Străjerul unei piramide, răspunse el.
: - Are un început bun, îşi zise ea. Îmi place din ce în ce mai mult! Oricum nu contează ce răspunsuri dă, că pe el îl vreau de soţ! Numai aşa… ca să le fac în ciudă babalâcilor ăştia care se autointitulează: " înalţi prelaţi"! Înalţi, pe naiba! Bla, bla , bla! Praf în ochii! Să revenim la interogatoriu…
-  Da’ ce este scarabeul???
- O amuletă plină de energie, răspunse el.
- Piramida?
- Accesiunea unui suflet spre lumile superioare.
- Anch ??
- O cheie ce deschide porţile nemuririi.
- Bun. Preote! zise ea.
- Da???răspunse el mirat.
- Pregăteşte-te de nuntă! Mi-am găsit alesul!spuse ea.
-  Care este acela, fata mea ?întrebă Kai.
- Yuuen, dragă tată!
 - Atunci… aşa să fie! Să facem nuntă!
        Aşa s-a întâmplat prima reîntâlnire a celor doi soţi de odinioară…

        Cât despre a doua … e altă poveste…
       
         Totul s-a petrecut în tărâmul Keiro-Yuu, unde doi fraţi se urau de moarte. Vechi tensiuni neîngropate, ziceau ei! Primul, pe nume Ezu-You nu-i convenea că fratele său, pe nume Oshi- Ken, îi luase înainte cu însurătoarea, deşi era mai mic… Ezu era primul şi Oshi era al doilea, dar se căsătorise primul şi asta-l enerva la culme pe Ezu şi de atunci se tot certau… Dar aşa zisele certuri erau stupide…De exemplu, când lui Ezu i se născu băiatul dăduse o petrecere, de mai mare zgomotul şi vâlva, iar Oshi îl întrecu atunci când i se născuse fata … şi tot aşa…Anii au trecut şi cei doi copii s-au făcut mari şi Oshi hotărî să-şi mărite fata. Aceasta, vru ca tatăl ei să dea o mare petrecere la care să invite pe toţi băieţii neînsuraţi…Cum se făcu, cum se dregu, că şi băiatul lui Ezu participă la petrecere, iar fata îl alese pe el, de parcă ceva străvechi ar fi chemat-o spre el…Cei doi fraţi n-avură încotro şi îngropară securea "războiului" şi făcură nuntă cu odraslele lor… Aşa se face că doi copii au fost motivul împăcării dintre cei doi fraţi orgolioşi şi de atunci s-a instaurat pacea…         
Logged

 
Nefertiti
~~~Alone~~~
Special Jounin (S-rank mission)


Chakra: 170
Offline

Gender:
Posts: 2094


Sa nu-ti pierzi niciodata speranta !


« Reply #6 on: July 02, 2007, 07:33:48 PM »

Quote
- „Oh, cât de mult timp a trecut de când am fost despărţiţi, iubitule ! Ochii-mi sunt împăienjeniţi de lacrimile ce se scurg năvală peste obrajii mei, mâna-mi tremură în timp ce-ţi scriu acestea. Numele celei care a scris aceste rânduri era odinioară Rei-Ebisu, iar pe vremea tinereţii mele eram o puternică stafie a Makaiului... Soarta crudă a făcut în aşa fel, încât să mă despartă de preaiubitul meu soţ Isai-Se. Singurătatea şi pustietatea în care am fost aruncată, m-au făcut să aştern aceste rânduri : mi-e dor de tine, iubitule ! Tu, cu sărutările tale mi-ai ars sufletul... Cu buzele tale ţi-ai scrijelit numele pe trupul meu... Mă gândesc neîncetat la tine, iar amintirea ta mă-nvăluie asemenea unui far ce luminează-n noapte... Îmi amintesc de clipele de fericire petrecute împreună, de trupurile noastre ce s-au contopit în cea mai suavă muzică... Uneori mă rog să-ţi simt atingerea buzelor pe pielea mea, strânsoarea braţelor tale de fier pe mijlocul meu, îmblânzindu-mă cu un singur sărut. Mărturisesc că aş vrea să mai cunosc înlănţuirea trupurilor noastre, să mai găsesc plăcere acolo unde nimeni nu a ajuns... Singu-rătatea pe care o trăiesc e o suferinţă mult prea crudă, iubitule... Mă simt secătuită de energie, dar nu-mi pare câtuşi de puţin rău, căci ştiu că mă voi reîncarna iubitule ! Voi fi Sora Amatsu Karen. Nu mi-e teamă, căci te voi regăsi, iubitule ! Te vei naşte în familia rivală, ce-i drept, dar eu te voi recunoaşte oriunde-ai fi, căci tu şi numai tu eşti alesul meu ! Te voi aştepta, iubitule până ne vom regăsi !Închei acum acest răvaş, căci ochii mei se-nnegresc, energia mea scade... Îţi spun la revedere, iubitule ! Până ne vom revedea, aşteaptă-mă !”
O, daaa ! M-ai terminat cu partea asta ! Cand mai urmeaza o noua parte ?!
Logged

 
Namihi
New promoted Shinobi (D-rank mission)


Chakra: 3
Offline

Gender:
Posts: 12


sunt gardianul focului


« Reply #7 on: July 31, 2007, 04:42:00 PM »

                                              C) A Treia Eră
                                 
                                         Plasată cam prin anul 88.000, ea s-a numit Isogi-Aima ... A ţinut până în jurul anului 3.000 şi s-a numit aşa, deoarece în timpul ei s-au ridicat şi s-au dezvoltat cele mai importante rase. Aceste rase sunt : 1 ) Rasa Dragonilor de Foc ; 2) Rasa  Vulpilor de Foc; 3) Rasa Brizei Calde a Curcubeului; 4) Rasa Izvorului Negru; 5) Rasa Mazoku-Kargizilor; 6) Rasa Schinobilor; 7) Rasa Bestiilor Sacre; 8) Rasa Liberilor. 

        În  Makai  va  avea loc  o detronare, cam  prin  anul 35.000, după o perioadă de pace  îndelungată, datorită celor patru rase;  în special celor două R; a urmat  un război, ce  va dura 2 ani, când  vin la putere : Cei Trei Tirani : Hade, Banteki, Eki, care  readuc tirania, prin instaurarea lor ca regi. Dar  la un an de la venirea lor, oamenii acelor locuri vor  încep un război, ce va ţine mult timp, până în anul 9.000, când Makaiul n-a mai avut nici un rege. Până în anul 3.000, timp de 6.000 de ani, Makaiul a fost doar un tărâm aflat în voia sorţii, dar în acel an s-au ridicat trei lorzi: Raizen, Mukuro, Yomi care se trăgeau din Rasa Mazoku, a căror origine se pierde în negura vremilor, când formau Rasa Mazoku- Kargizilor.

                                A.  Rasele Importante Ale Makaiului
                                   
                                    Cele  mai vechi rase din Makai sunt cele care s-au format în timpul celei de a doua eră şi în timpul celei de-a treia eră. Ele sunt :       

I. Rasa Dragonilor De Foc s-a format în timpuri imemoriale, pe vremea lui Kawa, fiind condusă de Kazan, unul  dintre subalternii lui. Kazan era un mare demon căruia îi plăcea cel mai mult să lupte. Într-una din lupte lui ca să-şi  dovedească, că e cel mai puternic, dar adversarul lui era mult mai puternic ca el; şi fu înfrânt. Dar soarta a vrut altceva, căci peste veacuri se va reîncarna în primul conducător din Makai. El era Ensatu Kokuryu-Ha. Era un tânăr sublim, înalt, zvelt, avea ochii roşi precum lava acelor locuri, unde s-a născut  rasa. Avea ceva păgân, care sucea minţile femeilor, dar cea care i-a sucit lui capul şi ia înrobit inima a fost ceea mai frumoasă femeie din acel loc deşertic numit : Kota. Cu ea s-a  căsătorit. Ea era Namida Shiru, o tânără sublimă cu ochii limpezi ca cerul la apus. În ei se găsea cunoştinţe străvechi demult uitate-n negura veacurilor, când cei mai mari ştrumfi locuiau în misticul arbore al vieţi. Când la cunoscut, a avut impresia că inima ei a sărit din loc…Şi când el a cerut-o de soţie a accept cu inima deschisă. În noaptea nunţi lor el a fost atât de tandru în lumina miilor de torţe aprinse, iar blănurile de cincila le ţinea cald în acel an extrem de rece. Din iubirea lor s-a născut un fecior pe nume Valgaav Namihi. El avea ceva din frumuseţea tatălui său şi inteligenţa mamei lui. El era un pericol pentru toţi. Inima lui de  gheaţă nu îi permitea să se îndrăgostească şi să îşi găsească regina. Căutând el o va cunoaşte Midoriko, o femeie superbă cu ochii calzi ca o zi de primăvară. Într-o zi însorită de vară, pe când el stătea rezemat de un pom, meditând la lupta avută, el aude un glas care striga după ajutor. El se ridică şi se duce să vadă ce se întâmplă. A-colo găseşte o frumoasă tânără  întinsă pe iarbă, care se zbătea din ghearele unui orc, care dorea să o siluiască. Chipeşul tânăr fu uluit de frumuseţea ei şi o salvă pe necunoscută.

      Din acel moment inimile celor doi se vor uni pe vecie. Ea  plecă de lângă el, mai degrabă fugi. Într-o zi fierbinte de iulie când nici vântul nu adia frunza copacilor, Valgaav se hotărî să se ducă să se scalde. În aceea zi ea sosi. Ea arăta ca o zână, care te făcea să uiţi de existenţa ta. În acea zi ei stau mai mult de vorbă. Din relaţia lor se va naşte un fecior  pe  nume  Kiri Hiei. Fiul lor semăna cu cei doi. Avea frumuseţea, blândeţea ei, voioşia ei, dar avea puterea bărbaţilor din înaintea lui , dar era extrem de crud şi nemilos. Avea mai multă putere decât oricare membru al familiei lui. Era o fire rebelă, care venea şi pleca atunci când vroia, fără să dea socoteală nimănui şi timp de 2000 de ani a colindat de acolo-acolo. Se spunea, despre el că poate deschide portale, ca să călătorească în alte lumi…Într-o zi, acum 1000 de ani, el a deschis un astfel de portal; aducând o mare primejdie asupra poporului său numită Ankoku. Aceasta era o rasă străveche închisă în patru codexuri cu o cheie. De fapt era un medalion numit : Meridian, a cărui putere era chintesenţa. Ei erau neam de războinici, cărora nu le păsa că pot muri. Atunci când portalul s-a deschis ankokuenii au venit şi au încercat să creeze un pod între cele două lumi, dar Kiri a reuşit cumva să îi înfrângă aruncându-i în lumea lor. Când lupta s-a terminat el şi a dat seama că nimeni din cei care îl înconjurau mai trăiau; astfel el a devenit singurul supravieţuitor. Rănit el a plecat departe de locurile ale însângerate, ce vor purta numele : Deşertul Însângerat…

Nu se ştie cât a umblat, prin ce ţinuturi sau locuri ale Makaiului, dar cert este că el a ajuns pe meleaguri îngheţate, acolo unde crivăţul este rege. Acesta e locul unde crivăţul bătea şi era rege. Acest loc se află deasupra Makaiului. El era un regat al zăpezi, numit : Satul Glaciar, condus de Kagome-Crăiasa Zăpezi, căsătorită cu Sesshomaru-Craiul Gerului şi a Viscolului. Ei doi au avut o fată, pe nume Fuyu. Acolo nu existau bărbaţi, ci numai femei, cu excepţia acelora care pot stăpâni frigul. Fuyu, era o frumoasă  adolescentă, cu părul lung până la coapse, alb ca ţurţuri ce atârnă pe la streşini; frunte lată care avea un semn în formă de fulg de nea. Ochii ei erau  de un albastru-oţelit, care te străpungeau până în măduva oaselor…Exista o regulă în care zânele zăpezilor să se întâlnească cu  bărbaţi, dar nu  aveau voie să nască  băieţi; ci doar fete. Dacă una avea un băiat acesta era ucis…
[aici…e copiat de la cineva care a scris-o la Inuyasha. Mi-a plăcut atât de mult încât am pus-o]
    Sub lumina trandafirie a unui blând apus de soare, pământul pare adâncit într-o odihnă neclintită; frunzele aţipesc pregătindu-se pentru tihnitul somn al nopţi, în timp ce lacul îşi aşterne fata umedă, sorbind, până în adânc, din lumina asfinţitului. Fuyu a mers toată noaptea spre locul unde dormeau prietenele ei, dar obosită s-a decis să adoarmă pe malul lacului auriu.
- Doar un moment, până îmi revin din toropeala, care m-a cuprins ...

         După ce o luă un somn greu... apa începu să bolborosească mocnit...şi deodată din adâncul ei răsări o lebădă, ce trecea ca o închipuire, albă ca zăpada, cu aripile ca două scoici de argint, cu gâtul lăsat între ele, ondulat ca toarta unei amfore. Pasărea plutea lin şi în ea parcă purta, rătăcit, sufletul unei fiinţe duse de pe lume. Sus pe bolta  adâncă, stelele au pălit; în haosul albastru unde luceafărul sclipeşte tainic, strălucitor, purtând parcă în văpaia lui viaţa tuturor lumilor cereşti, a lumilor veşnic călătoare în necuprinsul firi. Şi cum jos lebăda sfidează fata apei, sus luceafărul luminează întinsul ţarii. Amândoi rătăceau singuri, străjuind singurătatea, mistuindu-se in tăcere, mândri şi deopotrivă de reci; deşi unul bulgare de gheaţă, celalalt pară de foc. Şi din înalt luceafărul îşi coboară raza jos în adâncul apei, unde răsare ca un mugure de aur…Iar pasarea se apropie de scânteia picurată din cer şi pluteşte uşor, împrejurul ei, mai întâi în cercuri largi, apoi în rotiri tot mai strânse, până ce se opreşte drept, deasupra răsfrângeri stelei; şi atunci din mugurul de aur, pare că se desface dintr-o dată o floare plutitoare, o floare măiastră de argint. Din floare răsare un trup mândru de băiat cu parul lung, alb, îmbrăcat într-o mantie de argint cu o sabie legată la brâu. Lumina stelei se stinge iar tânărul se vede trezit la viaţă într-o lume diferită de cea pe care o cunoştea până atunci. Realizează că se afla în apa şi când se apropie de mal o zăreşte pe Fuyu  dormind. Îngenunchează în faţa ei şi ceva la chipul ei îl face să tresară:

- Hina...Hina !!! Trezeşte-te iubita mea din somnul cel adânc. Ce mult mă bucur că ai scăpat din capcana lui Naraku!
-Inuyasha? şopti  Hina printre suspine.
-Inuyasha? Cine mai e şi Inuyasha? Iubita mea trezeşte-te...
Fuyu deschise încet ochii şi privi mirată chipul nespus de frumos al tânărului. Năucită se dădu înapoi şi-l întreba mirată:
- Cine eşti? Şi de unde ai apărut ?
- Sunt eu Hikura, Hina...
- Hina nu sunt Hina...
-A... uitasem iubirea mea că ţi-ai pierdut memoria...dar am să te ajut să-ti aminteşti.
- Nu!!! E o confuzie... Ştiu cine eşti Hikura... Îţi ştiu povestea...Vreau să te ajut s-o recuperezi pe Hina...dar înţelege ca nu sunt eu...Eu sunt Fuyu.

     Hikura o privi mai atent şi nu recunoscu nici o diferenţă între chipul Hinei de altădată şi Fuyu, o zână a zăpezi. Sufletul lui recunoştea în Fuyu iubirea din inima ei...O iubire sinceră şi pură. Însă Hikura nu ştia că iubirea lui Fuyu pentru Inuyasha, era şi nu prea era...
- Vino să te sărut, iubita mea...A trecut atâta timp încât...parcă mi-eşti ca o necunoscută.
- Ce? Doar nu vorbeşti serios...
În timp ce chipul frumosului Hikura se îndrepta cu privirile spre buzele ei, Fuyu îşi dori să nu aibă aceea interzicere a consiliului şi a mamei ei  Kagome. Ea nu avea să sărute nici un bărbat fără nuntă în prealabil. Ştia că Inuyasha era spionul mamei ei. Ea observă, că semănă nespus de mult cu tânărul din visul ei, dar şi cu Inuyasha; dar nu se lăsă păcălită.
- Lasă-mă în pace...ciudatule ! Pentru binele tău, lasă-mă!!!!!
Şi îl calcă pe picior eliberându-se astfel de îmbrăţişarea lui afectuoasă.
- Iubito! Unde pleci? replică Hikura tăindu-i calea…
- Lasă-mă în pace...
- Dar...
-A zis s-o laşi în pace! strigă Inuyasha fericit la vederea lui  Fuyu.
-Inuyasha! Ce bine că ai venit!
- Stai liniştită Fuyu, mama ta, Kagome m-a trimis să te scap eu de năpârlitul ăsta!...
- Deci, tu erai Inuyasha...cel care i-a furat inima iubitei mele...MORI !!!!!!!!
- Ce? replică Inuyasha parcă prostit la auzirea asemenea vorbe.
- Nimic....Inuyasha...Glumeşte, spuse  Fuyu liniştindu-l.
- Atunci fie...MORI TU!
Cei doi nu au schimbat nici 3 lovituri de sabie când Inuyasha reuşise să-l rănească la braţ pe Hikura.
- Ah, nemernicule!
Aşa îţi trebuie dacă te iei de cine nu trebuie!
- Se refera la tine, Fuyu sau la el ? spuse Sango intrigată.

     Fuyu roşie pentru prima dată toată şi nu ştia ce să-i răspundă prietenei ei cele mai bune. Hikura văzând că nu mai poate lupta cu braţul drept, fiind rănit destul de rău. Decide să scape şi s-o i-a şi pe Fuyu cu el. Din câteva sărituri dibace reuşeşte să se apropie de Fuyu şi cât ai clipi o prinse de mijloc şi o trage cu el în lac. Inuyasha porneşte după ei, dar nu-i zăreşte...Pesemne lacul era o poarta între două lumi paralele, iar el a omis intrarea.
- La  naiba...Acum pe unde s-au dus? Ce o să-i spun eu lui Kagomeeee, că i-am pierdut fata !     
        Zburau în înaltul cerului cu o viteza dincolo de orice imaginaţie. Parcă erau o cometă sau chiar o stea căzătoare. Fuyu oricât încerca să rămână calmă nu izbutea, deoarece nu se putea să nu se gândească la furia mamei ei şi la prietenii ei care vor fi obligaţii să lupte cu acest tânăr chipeş. Simţea cum braţul lui Hikura era în jurul taliei ei  şi era aşa de tandru şi protector încât nu părea să vrea să-i facă vreun rău intenţionat. Asemănarea ei cu Hina i se părea o ciudată şi periculoasă coincidenţă. Oare unde avea s-o ducă acest băiat măcinat de suferinţa morţii iubitei lui? Deodată de sus de unde se aflau ei putea privi un peisaj feeric. Era parca o  lume a poveşti-lor. Un tărâm încântător ce te izbea cu pomii, florile şi miresmele lui. Fuyu  oricât de zbuciu-mată era nu putea rămâne indiferentă la frumuseţea  unui tărâm atât de binecuvântat. Hikura se decise să o lase jos pe fată şi spuse :
- M-am gândit la ce mi-ai spus şi cred că ai dreptate. Nu eşti Hina, deşi semeni atât de bine cu ea până şi la suflet…Numai ca iubirea ta nu este pentru mine, ci pentru băiatul acela cu urechi de câine…
Fuyu  se înroşi, dar  nu avu curajul să obiecteze. Hikura mâhnit din cale afară se lasă să cadă moale pe  pământ, ca şi cum realitatea atât de crudă îl izbise ca un fulger. Fuyu îi sări în ajutor punându-i mâinile pe umeri împăciuitoare :
-  Îmi pare rău, că te-am minţit…Te înşeli. El este paznicul meu. Uite-te la mine şi îţi vei da seama că eu sunt fiică de rege. Dacă mă mărit vreodată o voi face din dragoste. El este iubitul reginei. Nu fii trist….aş vrea, să te ajut cumva…dar nu prea văd cum…
Hikura îşi acoperi faţa cu mâinile încercând să-şi oprească lacrimile însa nu reuşi. Micile pică-turi de apă cădeau într-un număr uimitor pe pământul tare strălucind orbeşte. Fuyu fu nevoită să-şi acopere ochii şi mirată îl strigă pe Hikura. Acesta trezit din tristeţe observă şi el balta for-mată din lacrimile lui. Acestea începuseră să clocotească şi apoi să se evapore…Şi din fumul greu răsărise deodată un trup misterios de fată.
- Hina! striga disperat Hikura.
- Hikura…iubitul meu !
- Hina, ce faci?
- Spiritul meu nu poate rezista fără un trup…!
Apoi cu o întoarcere bruscă a capului o privi pe Fuyu drept în faţă. Fuyu se sperie pentru prima dată, dar rămase rece precum un ţurţur de gheaţă, privind chipul nemaipomenit de asemănător cu al ei, dar cu mari diferenţe. Ea nu era un om de rând, ea era fiica frumoasei Kagome ceea cu inima de gheaţă, rămasă aşa după moartea iubitului ei tată Sesshomaru. Se dădu cu un pas mai in spate, nu că i-ar fi teamă de apariţia ei, ci la auzul vorbelor ei. Ştia, mai bine zis simţea ce se va întâmpla dacă vine mama ei cu iubitul ei unchi : Inuyasha…Da, Inuyasha era fratele mai mic al tatălui ei şi o iubea pe mama ei.
- Vreau trupul ei… !
- Nu!spuse Fuyu vag. Însă fără să vrea sufletul Hinei îi intrase pe gură.
- Hikura …ce mă bucur să te revăd !spuse Hina acum; coordonatoarea mişcărilor lui Fuyu.
- Hina…
Cei doi se luară de mâini ceremonios parcă ruşinaţi de întrevederea stranie. O  data cu intrarea sufletului Hinei în corpul lui Fuyu. Părul acesteia deveni mai lung strâns într-un coc cu şuviţe lungi, groase ce-i împresurau umerii goi. Avea un chimono albastru metalizat ce-i făcea sânii şi şoldurile rotunjite. Mânicile lungi îi cădeau senzual până la genunchi lăsându-i porţiunea gâtului dezvelită. Mijlocul îi era strâns cu un şnur neînchipuit de scurt arătându-i talia delicata şi subţire. Ochii îi erau scăldaţi în lacrimi .
- Hina….nu mai plânge te rog…
- Dar nu plâng…iubitul meu….
Hikura îşi desprinse mâna din strânsoarea graţioasă a Hinei şi trecând timid peste gâtul ei delicat ajunse până la obraz ştergându-i uşor o lacrimă răzleaţă a ochilor ei  albaştrii.
- Ba plângi….Uite!!!!!…Lacrimile tale sunt aşa  de fierbinţi…
La vederea lacrimii Hina aruncă parcă fulgere  din priviri. Plină de ură se desprinse din mân-gâierile dulci ale lui Hikura  şi ridicându-se în picioare încerca să-şi şteargă lacrimile ce parcă îi ardeau mâinile.
- Hina ? Ce s-a întâmplat ?
Hina plină de ură şi dezamăgire îl privi pe  Hikura  descumpănită:
- Se întâmplă că nu sunt lacrimile mele Hikura…. Sunt ale fetei ăsteia căreia i-am furat trupul. Doamne…ce am făcut ca să merit asta ?.. Ar trebui să mor ! Şi din mâneca chimonoului scoase o sticluţă cu o poţiune roşie.
- Dacă beau această licoare sufletul meu va muri…şi voi pleca din această lume atât de dragă mie…
Cu o mişcare bruscă Hikura îi dădu peste mâna iar licoarea se prăbuşi la pământ fără a se sparge însa.
- Hina….Să nu îndrăzneşti să faci asta…
- Hikura…
- M-ai auzit ?spuse băiatul mâhnit şi apropiindu-se de ea cu oarecare repeziciune.
- Dar Hikura…tot ce ating se sfârşeşte rău…Cu ce a greşit fata ?
Pentru prima dată Hikura nu mai vru să audă nimic. Îşi petrecu mâinile în jurul taliei Hinei strângând-o cu putere la piept atât cât poţi strânge un trandafir.
- Hikura…
- Te iubesc si te voi iubi mereu…
Tocmai când vru s-o sărute pe buze, deşi ochii parcă dădeau drumul unui potop de lacrimi, a-păru mama lui Fuyu şi Inuyasha, care erau contrariaţi de ce vedeau. În ochii lor era Fuyu nea-semuit de frumoasă şi parcă îndrăgostită nebuneşte de tânărul acela misterios.
- Fuyu, strigă Kagome.
Cei doi nu-i dădură atenţie până ce parcă sufletul lui Fuyu deveni conştient şi îi strigă numele :
- Mamăăăăă, salvează-mă…Mă  sufoc…
Hikura îi dădu  drumul zăpăcit la auzirea celeilalte fete.
- Doamne…Hina ce ai păţit ? Unde e sufletul tău ?
- Tinere, dă-i pace fetei mele!!!!!! Eu pot să ţi-o aduc pe iubita ta înapoi, dar va trebui să îi dai drumul fetei mele. Nu o mai ţine cu forţa ??
Hina reveni şi îl luă autoritară în braţe pe  Hikura.
- Iubitul meu….Trebuie să mă săruţi ! Numai aşa corpul îmi va rămâne numai mie…
- Da, sigur că da, spuse regina. Da’ vei dorii apoi să nu o fi făcut.
- De ce ???? întrebă Hina.
- Pentru că te aş fi ucis chiar eu. Îţi ofer viaţa, dar în schimb vei uita de el.
- Şi el???întrebă Hina.
- Şi cu Fuyu ce se va întâmpla??? întrebă Hikura pentru prima dată cu urme de conştiinţă.
- Va muri iubire….Dar trebuie să gândim la rece…Mă iubeşti nu ?
- Nu asculta ce îţi spune. Ascultă ce îţi propune mama. Demult a cunoscut un vrăjitor care i-a dat puterea de a vâna orice suflet chiar şi după moartea lui ca spirit. Dacă o iubeşti nu sta la în-doială. Timpul se scurge în defavoarea voastră.
- Da…Nu mai am nici o îndoială…Dar nici Fuyu nu e vinovată cu nimic.
- Ai dreptate…spuse Hina cuprinsă şi ea de milă.
Atât Inuyasha cât şi Hikura o priviră pe frumoasa Hina căutând prin iarba poţiunea roşie.
Când o găsi dădu să bea…Dar atunci Hikura îi dădu iar peste mâna cuprinzând-o în braţe şi a-propiind-o de el…
- De ce o faci ?????
- Fuyu …nu face asta….strigă disperată regina.
Fuyu se trezi la realitate
- Kagome, mamă...iartă-mă… Hikura de ce nu o asculţi pe mama mea. De ce trebuie să te încăpăţânezi să o ai pe ea?
- Fuyu ştiu că îţi-e greu, interveni Hikura, dar pentru Hina fac orice, trebuie să mă săruţi.
- Chiar dacă asta implică că nu ai să o mai vezi niciodată???? îl întrebă Fuyu.
- Ce vrei să spui ??? strigă el disperat.
- Dacă o sărutai înainte ca sufletul meu să fi revenit aveai o şansă să fi cu ea. Dacă o săruţi a-cum vei rămâne cu mine, spuse Fuyu.
-  Fuyu …ascultă-mă…striga  Kagome parcă distrusă  la gândul că îşi va pierde pentru totdeauna fata şi nu o va mai  putea vedea.
- Te rog,… şi se lăsă moale în genunchi, nu mă poţi lăsa singură…Nu mă părăsi şi tu…
- Mamă…ochii lui Fuyu erau  plini de lacrimi îşi întoarse privirile spre chipul de asemenea înlăcrimat al mamei ei.
- Da…Recunosc, că am nevoie de tine cum nu am avut niciodată nevoie de nimeni… Nu mă părăsi…Nu înţelegi că fără tine sunt lipsită de motive ca să mai trăiesc ?
Hikura văzând reacţia lui Kagome se sperie la gândul urmărilor ce vor putea să apară în sufle-tul fetei. Dar îşi aduse aminte de vorbele ei. Da o iubea pe Hina, dar de când a văzut-o pe Fuyu inima lui se aprinse ca o torţă. Fuyu era mai frumoasă ca iubirea lui din tinereţe. Ceva interior îi spunea să o accepte pe Fuyu în viaţa lui. Atunci se hotărî : o prinse pe Fuyu strâns în braţe revoltat, parcă la ideea ce îi trecu prin cap şi încercă să-şi lipească buzele de ale ei, însă nu le putu nimeri.
- Ce vrei să faci ???
- Îmi pare rău Hina, da’ vreau să trăiesc cu ea. Nu ştiu ce, da’ ceva îmi spune să o fac.
Deodată o explozie puternică zgudui tot acel peisaj feeric…Inuyasha fu azvârlit la o distanţă considerabilă de cei doi, dar izbirea de nişte stânci dure îl făcură să leşine pe loc.
- Hina…striga Hikura, care nu avu nimic în urma exploziei. Sufletul Hinei ieşi din corpul lui  Fuyu la fel cum şi intrase; şi se uită mirată la cea care îi protejase de suflul exploziei.
- De ce ???? întrebă ea.
- Pentru că fiica mea are această calitate. Te-a lăsat să trăieşti, da’ preţul pe care va trebui să –l plăteşti va fi mare.
- Care e preţul acesta ??? întrebă ea
- Va trebui să te duci în Templul de alabastru şi să fi precum lacrimile celor care plâng de du-rere.
- Nu există altă cale ??? întrebă ea.
- Ba da există! spuse Fuyu.
- Care ????întrebă el.
- Moartea, spuse Inuyasha. Ce alegi ???
- Templul.
- Înţeleaptă alegere, spuse Fuyu, după care căzu jos.
Fuyu zăcea întinsă pe jos rănită cu veşmintele sfâşiate şi plină de răni ce-i provocau o durere straşnică la fiecare suflare.
-Maaa-măăă…unde eşti ?
Mama orbită, totuşi de la explozie nu mai vedea nimic în faţa ochilor, dar distingea mirosul de sânge. Se ghidă după el nu fără a se împiedica de multe ori.
- Fuyu ….rezista…vin…
Dar  Hikura alergă şi o găsi pe fată leşinată. Pipăind locul  Hikura dădu de ea şi o luă încet în braţe încercând să distingă cât era de rănită.
- Fuyu …sunt aici micuţa mea…Nu ai de ce să te temi. Revino-ţi te rog. Atingând-o distinse că nu are veşminte de la gât în jos spre talie. O vagă roşeaţă îl cuprinse, dar încercă să se gândea-scă la ceea ce conta. O luă în braţe şi o duse spre mama ei, care se afla la râul din apropiere, unde deja îşi clătise ochii cu apa pe faţa şi astfel privirea ii reveni complet. Când o văzu cum arată Fuyu, pe mama ei o apucă damblaua, dar observă cu câtă grijă  Hikura o aşeză pe iarbă din  apropierea râului. Mare îi fu mirarea când îl auzi :
- Trebuie să încerc orice ca să o readuc la cunoştinţă. Leşinul ei nu îmi inspiră nici un fel de încredere.
- Hikura, ai dreptate. Acum lasă-mă pe mine, spuse regina.
       
       O  dezbrăcă şi de restul bucăţilor de veşminte şi o luă încet în braţe. Mirosul gingaş al părului îi dădu putere s-o ridice cât sa o poată duce până la lac. Intra cu ea în apa şi o aşeză uşor pe o piatra aproape de mal. Căută în buzunarul secret al chimonoului şi lua o batistă de mătase. Strigă la slugile ei să îi aducă cea mai moale rochie. După ce-i spălă trupul şi o îmbrăcă în rochia aceea străvezie, o aşeză pe patul de flori şi apoi stătu de vorbă cu viitorul ei ginere…Nu după mult timp ea se trezi şi află vestea uluitoare şi îl acceptă pe Hikura, ca soţ… Fuyu s-a  căsătorit cu Hikura, a cărui putere era Toreiken, cea care aducea un vânt de 0 grade, de peste 10000 de ori în trupul adversarului, transformându-l în gheaţă.

       O dată cu moartea lui această tehnică este preluată de fiica lui Hina Koorine; socotită ca : Zeiţa zăpezilor…Hina, fiica lui Fuyu  era înaltă, mlădie, zveltă, cu părul lung argintiu, precum razele lunii, ochii ei aveau culoarea oceanului îngheţat. Avea frumuseţea mamei, a bunici ei şi a tatălui ei. Hina era un înger îngheţat…Într-o zi când se plimba prin grădina îngheţată, printre cetina ninsă, Hina se împiedică de o movilă şi cade în zăpadă. Se ridică uşor şi descoperă cu stupoare că movila era de fapt un superb tânăr. Ea îşi cheamă slujitoarele şi îl duc în castelul de gheaţă, pe un pat din gheaţă pe nişte blănuri scumpe de urs alb. Cu mare grijă îi curăţă rănile şi îl îngrijeşte. Mama ei o avertizează să nu se îndrăgostească de el, căci va avea mult de suferit. La început nici ea nu ştia că se îndrăgostise de el…dar în realitate în ziua când îl cunoaşte pe Kiri Hiei se îndrăgosteşte de el…Datorită  griji ei, el se vindecă şi în curând deschise frumoşii lui ochii, iar la căpătâiul lui stătea o frumoasă femei, iar el rămase uimit la vederea superbei femei ...Cu timpul el se face bine şi începe a o însoţi  la plimbările ei lungi prin grădini. Azi aşa, mâine aşa şi cei doi tineri nu îşi mai pot ascunde ce simt unul pentru celălalt. Ei descoperă că nu pot sta despărţiţi.

                      Într-o noapte feerică la lumina miilor de torţe, el îi mărturiseşte că s-a îndrăgostit de ea şi doreşte să o ia de soţie. Ea acceptă…O întâmplare tragică îi scoate în cale dragostea, da’ năpasta va cade pe umeri frumoasei Hina, fiica lui Fuyu care se îndrăgosti nebuneşte de Kiri Hiei, moştenitorul regatului dragonilor antici de foc. Ei doi s-au  plăcut şi contrar tuturor predicţiilor ei s-au căsătorit. Din  unirea lor  se vor naşte doi copii gemeni : un băiat şi o fată. Pe băiat îl cheamă Hiei Iminco;  pe ea  o cheamă Yukina. S-au  născut în satul glaciar. Moştenitorul rasei Dragonilor de Foc, este  Hiei Iminco, cel ce s-a născut în satul glaciar şi a fost abandonat încă de la naştere în lumea primejdioasă de jos. El are un giuvaier creat de lacrimile Hinei numit : HIRUISEKI, care stă mereu ascuns şi numai el îl vede. Acolo jos în lumea damnată a Makaiului, el a fost găsit de o bandă de hoţii, care l-au crescut. Dar cum sângele apă nu se face; în el curge sângele de foc a tatălui său. Îi făcea plăcere, să-şi audă victimele urlând şi  contrar aşteptărilor el râdea la vederea sângelui…Din cauza asta el este alungat de tatălui adoptiv. Giuvaierul lui era rotund şi avea menirea de ai potoli sângele vulcanic…

II. Rasa Vulpilor de Foc s-a format tot în timpul domniei lui Kawa, dar era condus de Hikurama. Era un demon extrem de puternic care oscila între două lumi : una de gheaţă, alta de foc. Era pasionat de luptă. Avea un motto : "Cu cât adversarul este mai puternic cu atât va fi el mai rău". Într-o luptă avută cu unul pe nume Atenomo este învins foarte uşor, ceea ce nimeni nu se aştepta la asta. Dar înainte să moară îi avertizează că el se va reîncarna în ceva mult mai puternic şi rău…Vor trece mii de veacuri şi spusele lui se adeveresc, căci el se va reîncarna în pri-mul conducător al rasei Vulpilor de Foc din Makai. El a fost  Kaji Kogame Kitsune Youkai, un tânăr superb cu părul lung argintiu, cu ochii galbeni ca ai unui tigru ce îşi pândeşte prada pe înserat în cele mai dese smârcuri. Cu timpul el a devenit unul foarte crud… Pe când se distra şi el cu o femeie…bineînţeles luată cu forţa, că îl refuzase să îi ofere onoarea ei, urechile lui fine auzi un glas divin care îi răcori pasiunea şi o lăsă baltă pe tânăra înfierbântată. El se duse să vadă de unde vine glasul acela îngeresc. Ajunge la un lac unde o frumuseţe cu păr lung argintiu cu urechi deasupra capului se scălda. Când se ridică din apă cu picăturile de apă strălucind în razele soarelui de amiază, avusese nevoie de toată puterea lui ca să nu strige de uimire. Craiul Makaiului fusese sedus de o necunoscută doar cu nuri ei. De cum se lăsă seara el îşi trimise slujitori să afle cine e necunoscuta. O slujitoare pe nume Shura avea să aibă norocul să afle numele necunoscutei. Datorită Shurei el află că necunoscuta se numeşte Sora. Nimeni nu ştie ce a făcut, da’ zvonurile care circulau spuneau că Kaji se făcuse luntre şi punte până să o cucerească. Şi într-un final reuşi…Din iubirea lor pătimaşă se va naşte un fecior pe nume  Inken Tora Kurai. Inken era un tânăr mlădiu, zvelt, înalt, care avea apucăturile lui taică-su. Când se făcu mare, el se duce la o vânătoare unde o va cunoaşte pe Kanna, care îl seduce mâncând un banal strugure. Ea  îi va dărui un fecior : Antai Kiri Hisui. Antai era la fel ca şi predecesorii lui, da’ el o cunoaşte pe Tsubasa Tenshii Haru, stăpâna  regatului  Ayame Ataru; pe când vâna un cerb şi un tâlhar îl răneşte grav. Regina îl salvează de tâlhar şi îi îngrijeşte rănile cu planete. Pe timpul covalescenţei lui, ei doi devin cei mai buni amici, ca mai târziu să se îndrăgostească unul de celălalt. Zile treceau repede şi ei se descopereau unul pe celălalt. Într-o noapte ea se furişă în camera lui şi îl trezi sărutându-l uşor pe năsuc.
- Ce s-a întâmplat draga mea??? întrebă el.
- Tu mâine pleci şi eu am să mor de dorul tău. Aşa că m-am hotărât să vin să îţi cer să mă faci soţia ta. Vreau acu’ luna de miere.

                        Nu trebui să-i spună de două ori, că el întinse mâna şi o trase în pat lângă el şi îi mărturisi că o iubeşte şi că cu ea vrea să se însoare. După ce spuse aceste vorbe el îi fură un sărut, care îi zăpăci pe amândoi…El plecă când zorile se iviră şi se duse la ai lui părinţi şi le spu-se că vrea să se însoare cu stăpâna ţinutului Ayame. Mare le fu mirarea bieţilor lui părinţi când aflară ce noră le aduce acasă neisprăvitul lor fiu. Nu avură nimic împotrivă şi îi dădu binecuvântarea şi nunta se făcu. După  un timp scurt ei au un băiat pe nume Youko Kurama. Asa s-a născut ultimul vlăstar al casei regale… Încă, din fragedă pruncie …rămase fără părinţi şi la vârstă destul de crudă, el  se apucă de tâlhări… În scurt timp, avea să devină cel mai căutat bandit al lumi aceleia şi unul dintre cei mai de temut. Nu îi păsa, ce jefuieşte. Putea fi : averi, spartul de coduri, furtul de antichităţi, de comori, sau tot ce era interzis. Se distra, jefuia cu neruşinare onoarea multor tinere, care îi deveniră victime.
 
            Mulţi taţi încercară să-l oblige să le ia fetele de neveste, căci le pângărise onoarea, dar el le refuza, deoarece acest lucru îl avea în gene. Pe multe le prinsese cu minciuna, căci ele fuseseră utilizate şi de alţi, de aceea el îi refuza pe toţi. Mulţi îl provocase la duel şi cam toţi fuseseră învinşi, deoarece ei erau ucişi. Nimeni, nu îi stătea în cale. La vârsta, pe care o avea arăta mortal…Ucigător de mortal. Avea cam 500 de ani şi era înalt, cam de vreo 2,09 cm; avea păr lung argintiu; avea ochii galbeni precum ai unui tigru. Era rece, insensibil. Era o nălucă, care ataca, când nici nu te aşteptai. Această stafie crudă, rece era  în fond o fiinţă sensibilă, deoarece iubea plantele…

III. Rasa Brizei Calde a Curcubeului a fost cândva o rasă a zânelor- elfi, fiind condusă de Ruska, o femeie iluzoriu de frumoasă care s-a îndrăgostit de un anahul pe nume :  Shobu,  cu care avu un copil pe nume : Tatsumaki, care s-a dovedit a fi sfârşitul lor ca rasă. Spiritul alb a lui Hasu le a mai dat o şansă, dar i-a aruncat în Lumea de Apoi. Aceasta a fost cauza greşeli, pentru care au căzut în Makai…Undeva, spre soare apune este un tărâm cum nu mai există pe acolo. Acolo este regatul rasei Brizei Calde a Curcubeului, condus de Mikomi Hasu, căsătorită cu Antares. Antares va avea mult de lucru cu Mikomi până ce ea va accepta să-i fie soţie. Din unirea lor se va naşte o fata pe nume Yuri Yurai. Fata este o tânără mlădie cu părul lung roşu precum lava muntelui Hisui, ce străjuia de veacuri locurile acelea. Ochii ei erau precum două safire ce strălucesc în noapte.  Era o tânără blândă, senină, caldă care nu merita soarta tristă pe care o avea. Într-o zi ea va întâlni un tânăr care pentru ea va trece prin iad, ca să mă exprim aşa. Părinţii fetei îl pun la probe foarte grele pe care el le trece cu brio şi astfel cei doi se vor cunoa-şte. El se numea : Omaru Yasha. După nuntă cei doi se duc în luna de miere, unde el o va lua cu forţa drept plată pentru tot ce a îndurat el. Lacrimile ei pure va spăla blestemul de atâtea veacuri. Din iubirea aceea forţată, în care a doua zi toate oasele o dureau, dar moleşeala aceea atât de reconfortantă o fac pe tânăra mireasă să-l ierte pe grăbitul ei soţ. De aceea pune la cale să-l seducă şi să-l facă să cunoască plăcerea. După lungi pregătiri, zâna noastră îl seduce la lumina torţelor cu un dans erotic pe insensibilul ei soţ, care devine din ce în ce mai interesant de dansul nevestei lăsându-se antrenant în dans. După o vreme el este aşa de vrăjit că rămâne paralizat de teamă de ce-i face nevasta lui. Din iubirea aceea pătimaşă ei o vor avea pe Kaiyou Kyo, cunoscută ca Tenshi Kyouketsu, cunoscută  ca Yuri Aisu Kitana, cunoscută în lumea aceea ca Ryoko.  Ryoko fusese cândva Mikomi, care se transformase în Kurai Tora. Mikomi se îndrăgostise de Yuri Hi Koori, ce se va reîncarna în Hiei.

                            În momentul actual regina era muribundă şi fiica ei frumoasa şi recea Ryoko hotărâse să preia conducerea după moartea mamei ei. Ryoko era o superbă tânără, mlădie, zveltă, cu părul lung blond-roşcat; avea ochii unui tigru, ce-şi pândeşte prada, în spatele ierbi-lor înalte. Era o zeiţă, ce sucea capul bărbaţilor după ea; dar nici unul nu-i sucea ei capul după el; sau să o facă pe ea să tremure toată de dorinţă, ori să o facă să viseze zi şi noapte la el; ori să fugă noaptea din castel, ca să-l întâlnească, sub clar de lună…Dar, acest lucru e pe cale să se întâmple, o dată cu apariţia lui, în viaţa ei. Va fi primul care îi va suci mintea, o va înfiora cu privirea lui de foc şi gheaţă, făcând-o să viseze la el, chiar o dată să evadeze din castel…

IV. Rasa Izvorului Negru este o rasă a zeilor condusă de Amatsu Setsuwateki. Cândva în timpuri imemoriale ei trăiau pe plaiurile paradisiace al frumosului ţinut Amai Suki. Viaţa lor era plină de savoare şi linişte, da’ năpasta cade peste ei, când un zeu orgolios îi provoacă la turnir. Cine pierde turnirul va trebui să plece din acele locuri. Nimeni nu ştie ce face dar îi determină pe adevăraţi stăpâni să plece, luându-le şi averea. Ei au plecat, având lacrimi în ochii într-o altă dimensiune: un loc la fel de frumos ca acela de unde au plecat, dacă nu mai frumos. Acel loc se afla în Makai. Numele rasei vine de la o poiană, unde regina îl va  cunoaşte  pe un tânăr pe nume Zic. Zic era un tânăr sublim cu părul lung negru când era om, da’ când se transforma avea părul lung argintiu ca razele lunii când se oglindesc în apa de cleştar a lacului. Ei se întâlnesc întâmplător, o privire pe sub gene, un surâs şi iubirea gata. Din legătura lor se va naşte  o fată  pe  nume Kizu Ten.

           Într-o noapte senină de iunie Kizu plimbându-se prin poiană întâlneşte un tânăr, de care se loveşte şi care îi fură un sărut care o ameţeşte pe tânăra femeie. Tânărul îndrăzneţ este Amari Karai, cu care se va căsători şi cu care o va avea pe Heian Shizoo Shitai, care va fi cunoscută ca Kaen Myou, alias Namihi sau ca Roko… În tim-purile imemoriale ea fusese Aikou, Inorogul Negru, sora lui Mikomi. Iubirea vieţii ei fusese fratele lui Yuri Hi Koorine, pe nume Yuurei Myou Kemono.
         
              Heian, era o tânără iluzoriu de frumoasă, gingaşă ca un crin, mlădie ca un stânjenel; micuţă de statură; dacă  avea 1,79 cm. Avea un păr lung argintiu, ca razele luni şi nişte ochii nenică; albaştri închişi, încât de pierdeai în limpezimea lor. Se vedea de departe, că se născuse pentru plăceri, dar cine s-ar fi atins de ea, căci atingerea ei ardea, te prefăcea în scrum. Mulţi tineri îşi pierdură tinereţea în încercarea de a o  atinge.

V. Rasa Mazoku-Kargizilor e o rasă veche, ce vine din timpuri imemoriale care s-a format pe planeta Kuda Kashi, lângă templul lui Acheron aflat lângă râul de foc al lui Atuan; pe vremea lui Arashi Jaken şi a neînduplecatei lui soţi Suji Reppu. Ei au avut un fecior pe numele lui Toukan, care dorea să deţină puterea străvechiului Echilibru. Dar el a fost blestemat să poarte timp de 9 ani haina de dragon. El a fost vânat de câtre proprii părinţi şi ucis. Când  părinţii şi-au dat seama de lipsa lui şi de fapta lor era deja prea târziu să mai remedieze ceva şi au început să se jelească şi dorind ca ei să fi fost în locul lui. Timpului i-a fost milă de jalea lor şi le a acordat o nouă şansă readucându-le feciorul, dar ei nu au fost mulţumiţi şi atunci fiul lor ia îngheţat printr-o nouă tehnică pe care a numit-o Toreikan. El a plecat din lumea aceea şi s-a refugiat în Makai, căci acolo se simţea el bine şi a fondat o nouă rasă numind-o : Mazoku…

            Actuala rasă Mazoku e o rasă veche, care s-a format din vestita rasă Mazoku-Kargidă, încă din timpuri imemoriale, pe când ei locuiau cu oamenii. Pe acele vremuri trăiau şi zeii, conduşi de Tenrai… În  urmă, cu multe veacuri, între cele două rase avu loc un război…Departe, în ţinutul de vest, există nişte ruine, care vorbesc despre acele vremuri. Pe o piatră s-a descoperit o frescă, care s-ar traduce aşa : " Cu mult timp în urmă, în lume existau mulţi oameni. Pămân-tul era  rotund, neted, delicat ca o floare… În aceea vreme se luptau două grupuri de oameni. Una era rasa demonilor şi cealaltă rasa zeilor. Cele două rase erau conduse de conducători puternici. Rasa demonilor era condusă de Kawa-Regele Întunecat, iar rasa zeilor de Tenrai- Zeul Dragonilor Curcubeului. Nu se ştie, cât a durat războiul, o fi sute de ani, sau chiar mii…Nu se ştie exact. În cele din urmă, Tenrai a reuşit să-l taie în şapte bucăţi şi le-a ascuns, undeva în lumea asta. Dar, Kawa, nu a fost, decât încătuşat, în fond, era un demon foarte puternic… Apoi, în urmă cu 1000 de ani, a înviat o bucată din el, dar  regele zeilor, Tenrai, a reuşit să-l învingă, cu ajutorul regelui Dragonilor de Apă…Trupul lui Kawa a rămas ascuns, undeva în ţărână. Echilibru de pace al acestei lumi a fost distrus". Peste multe veacuri rasa aceasta devine una dintre cele mai puternice sub domnia celor patru rase şi erau singuri care puteau conduce aceea lume ...

          Cei trei lorzi ai Makaiului sunt Raizen, Yomi, Mukuro.

I. Raizen Toushin cunoscut mai mult după forţa lui distrugătoare; este unul dintre cele mai puternice stafii de clasa S. El este zeul luptei. El nu a pierdut niciodată o luptă. Îi place carnea şi sufletul uman. Era un tânăr frumos, zvelt, cu părul lung alb, cu ochii albaştri. Se îmbracă cu haine cât mai strâns pe corpul viril, ca să-i permită a lupta mai lejer. Foarte rar a fost învins, iar cei care o făceau îi deveneau prieteni Avea o reputaţie îngrozitoare. Asta până când a cunoscut-o pe cea care i-a furat inima. În vremea aceea oameni convieţuiau în bună pace cu stafiile, dar se vânau şi reciproc. Într-o zi când avuse loc o răscoală din partea oamenilor el fu rănit şi se adăposti în casa unui vraci ezoteric, a cărui trup era plin de otravă şi de alte substanţe letale. El a fost găsit de o ea. Era o femeie frumoasă, dar avea un miros care te ţinea la distanţă de ea. Dar avea nişte ochii căprui închişi ce te puteau pironii cu privirea lor pătrunzătoare. Numele femeii care îl cucerise cu privirea ei era : Kuda Kashi. Atât de mult o plăcuse, că în seara aceea în loc să o mănânce îi făcu avansuri şi îşi petrecu noaptea cu ea. Această noapte va avea urmări în viitor, căci se va naşte urmaşul lor.

II. Yomi este un bandit, dar şi un prieten al temutului Youko. Ei luptau pentru acelaşi prăzii, dar se onorau. Dacă Youko gândea fiecare pas şi îşi păstra sângele rece, Yomi acţiona din im-puls şi nu îşi pierdea cumpătul foarte repede. Când Youko o cunoaşte pe Roko situaţia se schimbă. Youko era îndrăgostit de soţia lui, iar Yomi era un afemeiat. Într-o zi lui Yomi i se întinde o capcană şi rămâne fără vedere. Yomi se aştepta că Youko să vină să-l scape, dar el nu putea, căci în acelaşi timp avea loc un sângeros război, în care soţia lui moare, iar el devine unul dintre cei mai căutaţi bandiţi ai lumii aceea. Între timp Yomi descoperă că i-a crescut puterea şi simţurile lui devin din ce în ce mai puternice. Puterea lui era de clasa B, iar acum a crescut la S. Aşa aude el de tragedia ce l-a lovit pe rivalul şi prietenului, dar şi faptul că el fiind rănit s-a refugiat în lumea umană.

III. Mukuro era o monstruozitate. Era socotit bărbat, dar el ascundea un secret. El nu era un el, ci o ea. Când era un copil era o frumoasă fată, cu părul lung roşcat, cu ochii albaştrii. Dar ea a fost făcută sclava dorinţelor tatălui ei vitreg. Era ţinută în lanţuri. Ca să scape de supliciu îşi aruncă pe ea acid. Puterea ei era atunci de clasa D, dar odată cu acidul descoperă ca poate de-ţine o tehnică ce taie spaţiul şi timpul în mâna dreaptă, acolo unde este arsă. Ea se acoperă din cap până în picioare şi începe să lupte ca să devină la fel de puternic ca Yomi şi Raizen. Cu timpul ea devine puternică la fel cu cei doi rivali şi împreună salvează lumea lor de sub tiranie. Ca să nu-şi piardă din mână ei se luptau între ei pe te mir ce. Mukuro se va elibera de lanţuri când se luptă cu Hiei… în viitor.   
Logged

 
-sinedd-
Fan club sasuke .......cel mai bun ninja se arata....Sunt cam dezorientat in world of warcraft
Advertising Staff
Missing-nin


Chakra: 202
Offline

Gender:
Posts: 421


Sunt un ninja de elita ...credeti-ma


« Reply #8 on: August 07, 2007, 12:07:13 PM »

Primul capiton imi place....frumoasa poveste..cam lunga.....
Logged



 
  Pages 1
AnimeFan | GFX | Artwork & Fanfiction | Topic: o idee ce are la baza " Yuyu Hakusho" « previous next »
Jump to:  

Director Web Romania - Utilis.ro - Voteaza-ne