Fara "titlu"...

[Nefertiti]

Iata continuarea mult asteptata !

În timp ce Pierre se ocupa de detaliile administrative ale prezentării colecţiei, în Agenţia Laroux era forfotă mare : croitoresele croiau rochiile de zor, după indicaţiile designerilor, fotomodelele încercau rochiile finisate, Alex şi jean se gândeau la punerea în scenă : ce rochie să fie prima, care s-o urmeze îndeaproape şi tot aşa. Văzută în felul acesta agenţia părea un stup de albine în care toate albinele îşi făceau treaba cu mult sârg.
Timp de trei săptămâni asta se întâmpla la agenţie. După trei săptămâni, toate detaliile fuseseră puse la punct şi urma să loc prezentarea rochiilor. Pierre alesese cea mai potrivită lună pentru prezentare : luna mai, când florile începeau să se scuture din copaci... Scena era improvizată într-un parc, în aer liber.
Sosi ziua prezentării. Toată lumea era agitată în culise : stiliştii le coafau pe fotomodele, machiorii realizau machiajele sidefate, iar designerii supravegheau succesiunea rochiilor. Scaunele din parc începeau se umple încetul cu încetul. Cum era seară, reflectoare puternice se aprionseră pentru a lumina podiumul de prezentare. La ora stabilită, Pierre luă un microfon în mână anunţând începerea paradei de modă.
Pe podium începeau sodelele. Toate purtau rochii vaporoase, care făceau ape-ape, acest motiv vrând să sugereze adierea plăcută a vântului. Culorile erau deschise, căci primăvara era plină de culori sidefate, diafane. Predomina verdele crud, simbol al renaşterii naturii, al noii vieţi ce începea... Totul era la înălţime. Când ultima rochie sosi pe podium, rochia de mireasă, un vânticel molcom făcu să se scuture petale de flori de cireş din cireşii aflaţi în parcul unde se ţinea prezentarea. Luminile reflectoarelor dădeau nuanţe diferite albului petalelor de flori, ca şi când întregul curcubeu ar fi fost deasupra miresei...
La final veniră şi cei doi designeri Alex cu Jean, datorită cărora acea coleţie putuse să fie pusă în scenă. Blitzurile începură să sclipească. Colecţia fusese un adevărat succes... Pierre îşi invită designerii la un restaurant, ca să serbeze succesul...
─ Pe mine nu contaţi, zise Alex. Eu mă duc să ma schimb şi am altceva de făcut.
─ Bine.
Jean şi Pierre plecară la restaurant, iar Alex se duse la apartamentul unde stătea să se schimbe în ceva mai lejer. După cce abordă o ţinută comodă, se reîntoarse în parcul unde avusese loc parada de modă. Acolo erau deja oamni care strângeau scaunele, scena... Se aşeză pe o bancă, privind la petalele de flori care se aşternuseră pe jos... Pierre, care se întorcea de la restaurant, trecu şi el prin acel parc şi o zări pe Alex. Se îndreptă spre banca pe care se afla Alex.
─ Ce faci aici ?
─ Priveam.
─ Pot să stau jos lângă tine ?
─ Sigur că da.
─ Acesta era lucrul important pe care-l aveai de făcut ?
─ Îmi plce să privesc natura. Mă relaxează. Nu-mi prea plac restaurantele sau petrecerile !
─ Va trebui sa te obisnuiesti, pentru că vor fi multe întâmplări ca astea.
─ Ştiu !... răspunse ea visătoare
Alex se ridică de pe bancă, se scuză faţă de Pierre şi plecă înspre apartamentul ei. După cină şi un duş fierbinte, adormi obosită. A aoua zi, la servici, îl abordă pe Pierre :
─ Pierre, pot să te rog ceva ?
─ Sigur că da.
─ Pot să iau o pauză ? De când am venit în Franţa n-am avut timp s-o vizitez...
─ Ce vrei să vezi ? întrebă Jean
─ Păi Luvru.
─ E ca şi rezolvat. Mergi aşa ?
─ Da, am tot ce-mi trebuie la mine !
─ Bun. Şefule, noi am plecat, zise Jean, trăgând-o de mână pe Alex şi nemaiaşteptând răspunsul lui Pierre...
Alex era mulţumită, căci şta că Jean era un ghid excelent şi pară şi vedea că nu va avea răgaz să se plictisească...

PS. Sper sa nu fie greseli, desi n-as pune prea mare baza pe asta !

[purple_angel]

Imi place! presenatarea de mosa e foarte frumoasa! Era cam sec cum a plecat Alex de la restaurant si ceilalti nu au oprit-o si i-au zis doar "Bine"...sec
Incep sa "vad "ceva intre Jean si Alex    se poate ?adica prea mult sunt impreuna...

[Nefertiti]

Continuarea...

Alex se simţi minunat în compania lui Jean, iar seara când reveni la apartamentul său era deja epuizată. Văzuse Luvrul, apoi urcase în turn împreună cu Jean, ca apoi să viziteze piramida de sticlă împreună. Tot Jean o conduse şi la apartament. Învăţată cu politeţea, Alex îl invită înăuntru la o cafea, iar Jean acceptă. Ea se duse la bucătărie, încălzi apa de cafea şi apoi o prepară cum şta ea mai bine. Vorbiră amândoi despre Franţa sau despre alte nimicuri. Se făcu târziu şi lui Alex i se închideau ochii de oboseală.
   ─ Doamne, ce obosită sunt, îi spuse lui Jean.
      Acesta se ridică de pe fotoliul în care stătea, o trase pe Alex de mână, rifdicând-o şi o sărută. La început, ea nu se împotrivi, dar pe urmă se desprinse din sărut, când simţise că mâinile lui Jean începuseră să-i descheie nasturii de la bluză şi îi spuse :
   ─ Nu cred că e potrivit ceea ce facem. Ţin la tine, dar nu...
   ─ Înţeleg, zise el. Îmi cer scuze. Am plecat.
      Jean plecă, iar Alex era nedumerită. De ce acţionase atât de impulsiv colegul ei ? Ea nu-l vedea mai mult decât un simplu coleg...
      A doua zi se duse la servici şi constată deja schimbarea : Jean se purta indiferent cu ea, nu-i mai acorda nicio atenţie, îi critica orice schiţă. Pur şi simplu avea impresia că intrase în cel ami urât coşmar al ei. Azi aşa, mâine aşa.... Alex nu mai suportă. Într-o seară, pe când ei doi iar stăteau peste program lucrând la schiţe, pe când credea că toată lumea este plecată, Alex îl abordă pe Jean. Nu avea de unde şti că Pierre vroise s-o întrebe ceva şi se oprise să asculte conversaţia celor doi :
   ─ De ce te porţi cu mine în halul ăsta ?
   ─ Ce întrebare mai este şi asta ? o întrebă ironic.
   ─ Ştii la ce mă refer. Nu face pe prostul ! Te porţi aşa cu mine de când am refuzat să mai continui ceea ce începuseşi : adică să mă săruţi. Nu sunt pregătită să am o relaţie tocmai acum...
   ─ Zău ?!? Eşti frigidă atunci !
      Alex îi trânti o palmă peste obraz.
   ─ Dacă tu crezi că aşa se tratează femeile, prefer să demisionez, numai ca să nu mai lucrez în preajma ta.
   ─ Nu te obosi ! Am să plec eu ! Oricum mă săturasem până peste cap de agenţia   asta !
      Jean Edward ieşi pe uşa, neobservându-l pe Pierre. Acesta din urmă, vru să intre în birou, dar se opri brusc când o văzu pe Alex cu o vază de flori în mână. Aceasta o trânti la pământ. Se făcu ţăndări !
   ─ Bravo, Alex ! Tocmai tu care ţi-ai jurat că nu vei mai ştii de bărbaţi. Igor ţi-a făcuit exact o scenă similară şi apoi ai aflat că e căsătorit şi are şi doi copii !!! De ce trebuie să ne rănească bărbaţii pe noi femeile ?!? Chiar cred toţi că suntem sclavele lor, bune numai stea la cratiţă, să –i însoţească în societate când au ei chef sau îşi amintesc că mai au şi o femeie pe lângă ei ? De ce ? Doar ca să fim jucăriile lor sexuale ? De ce doare atât de mult ?
      Alex era în genunchi, bătând cu pumnul în parchetul din birou şi plângând cu lacrimi mari. Deşi ar fi vrut să intre la Alex şi s-o consoleze, ştia că era mai nimerit să se retragă. Se duse în biroul lui şi era destul de şocat. Crezuse tot timpul că femeile sunt lipsite de sentimente, tocmai dintr-o întâmplare similară cu cea a lui Alex. Avusese întotdeauna impresia că femeile sunt nişte profitoare, că îşi bat joc de bărbaţi... Toate concepţiile lui fuseseră dărâmate pur şi simplu într-o singură seară, când o vâzuse pe Alex cât de mult suferea... Ar fi vrut să ştie ce i se întâmplase, să afle mai multe amănunte, dar nu era încă vremea...

[Jane]

sa vezi ce batuta-n cap sunt..acum dau si de topicul asta
 nici nu pot sa-ti spun cat de mult imi place e minunat dar o intrebare..nu mai pui urm cap?

[Nefertiti]

Pierre plecă în seara aceea răvăşit de la agenţie. Se duse la apartamentul său, se spălă şi-şi prepară ceva de mâncare în grabă, apoi adormi epuizat de oboseala de peste zi. A doua zi, veni devreme la birou şi o găsi pe Alex deja la muncă. Intră în biroul ei. Avu un şoc : Alex era întotdeauna ordonată, atentă la ce haine pune pe ea, cum se îmbracă, se fardează, dar în ziua aceea arăta ca un veritabil zombie. Părea ca şi când ar fi băut, ar fi luat dorguri sau nu ar fi dormit toată noaptea. Pierre excluse posibilitatea băuturii şi a drogurilor, căci Alex i se părea genul de persoană care nu ar recurge la aşa ceva, dar nu putea să-şi reprime teama cu privire la aceste două posibilităţi.
   ─ Alex ! zise el pe un ton mai autoritar
   ─ Da ? se întoarse Alex cu faţa spre el. Avea ochii roşii de la plâns, cearcăne pe sub ochi... Se vedea clar că nu dormise. Aşa şi era... Alex plânsese ore în şir pentru că se lăsase atât de uşor prostită pentru a doua oară în viaţa ei... Începuse să urască bărbaţii, spărsese aproape tot ce se putea sparge din apartamentul ei şi-şi dăduse în final seama, că în ciuda dorinţei ei egoiste de a dispărea toţi bărbaţii din lume, pentru ca lumea să fie mai bună, era o prostie.    
      Recunoscuse într-un final că avea şi ea nevoie să se simtă iubită, să-i spună şi ei cineva că ea e soarele, aerul, apa pentru acel cineva. Simţea nevoia de îmbrăţişare, de alinare, de înţelegere... Oare pretindea atât de mult ?!?
      Când o văzu Pierre în halul acela simţi o durere aprigă în piept. Era ca şi când ar urma să facă infarct, dar nu avea decât 29 de ani. Era mai mare cu patru ani decât Alex şi urma să-şi schimbe curând prefixul...
   ─ Alex ! sparse el tăcerea. Ce cauţi aici ?
   ─ Lucrez ! zise ea.
   ─ Interzis ! decretă el. Am să te duc în vacanţă. După coleţia Cântec de Primăvară suntem căutaţi din nou ! Poţi să-ţi iei concediu ! Am să te duc într-un loc frumos. Voi fi ghidul tău ! Şi să nu aud niciun cuvânt de protest din partea ta !
      Alex nu mai protestă. Recunoştea că avea nevoie de concediu. Mare nevoie !
   ─ Unde mergem ?
   ─ Undeva în provincie, la o casă de-a mea de vacanţă. Să ştii că este şi aproape de mare...
   ─ Bine. Lasă-mă până mâine. O să fiu gata în jur de ora 9 dimineaţa. E bine aşa ?
   ─ Excelent ! Vin eu să te iau cu maşina mea. Aşa ai ocazia să vezi peisajul înconjurător !
      Alex îşi strânse cât de cât materialele din birou, lăsând ordine şi plecă spre apartamentul său. Pierre rămase în urmă.
   ─ Alex ! Sper să nu faci vreo nebunie ! zise Pierre, rămas singur în biroul ei.
      Nu avea de unde ştii că Alex nu plecase de tot, ci se oprise din drum când îl auzise pe Pierre. Acum, îl asculta, deşi ştia că nu este tocmai frumos ceea ce face...
   ─ N-am crezut niciodată că şi femeile pot simţi ceva. După ce am cunoscut-o pe Michelle, credeam că nu mai există o altă femeie pentru mine, dar am fost înşelat amarnic. Mi-a lăsat răni atât de adânci în suflet, că mi-au trebuit luni întregi să-mi revin. Era să cad în patima băuturii de două ori şi, datorită prietenilor mei care m-au ajutat enorm, mi-am revenit din şoc. Nu ştiu cum, dar ai ajuns să te strecori puţin câte puţin înăuntrul inimii mele. Ştiu că nu ai vrut să faci asta, dar te-ai strecurat. Cum-necum am ajuns să ţin foarte mult la tine. Cred că încep să mă îndrăgostesc de tine. Mi-e teamă să iubesc din nou, dar am văzut cum şi tu suferi când primeşti acelaşi tip de lovitură pe care am primit-o şi eu cândva. Am realizat atunci, în acel moment, că şi femeile pot simţi, că nu sunt toate ca Michelle, că mai există şi excepţii frumoase, aşa ca tine... Alex ! Nu face vreo prostie sau o greşeală care să te coste scump ! Ai de-abia 25 de ani, mergi pe 26... Ai o viaţă întreagă în faţa ochilor ! Nu da cu piciorul la ceea ce viaţa are să-ţi ofere ! Sper să fii   bine !
      Alex auzise totul ! Plecă deacolo şi mai răvăşită... Ajunse acasă şi plânse în voie, apoi râse şi în cele din urmă inima i se umplu de speranţă. Avea să petreacă un concediu alături de Pierre şi avea să facă tot ce-i stătea în puteri pentru a afla cât mai multe despre el !
   ─ Mâine e o nouă zi ! îşi zise ea singură în apartament. Mă simt ca Scarlett O’Hara din „Pe aripile vântului”, când a rămas fără Reth al ei ! Pierre !...
      Se duse spre patul său moale şi pufos, îmbrăcată cu o pijama cu ursuleţi, favorita ei şi adormi îndată mai liniştită, mai senină, mai încrezătoare...

Bonus 1
A doua zi, Pierre se ţinu de cuvânt şi veni s-o ia pe Alex de la apartament. Cum era luna mai şi era mai cald decât de obicei, Alex îşi luă cu ea un troler, în care ordonase cu grijă tot felul de haine, pentru diferite ocazii. Ştia că merge la mare, iar mare era Mediterana. Când Pierre bătu la uşa apartamentului ei, alex deja era pregătită, luându-l prin surprindere pe Pierre. Se vedea că dormise, că era puţin mai veselă. Pierre îi zâmbi, îi luă trolerul şi o aşteptă să închidă apartamentul.
      Coborâră la maşina lui Alex, puseră bagajul în portbagaj şi plecară spre mare. Ieşiră din Paris pe una din autostrăzi şi se îndreptau spre Lyon. Bineînţeles, era cale lungă până acolo, dar peisajul merita. Alex îl ruga pe Pierre să facă pauze şi ea făcea fotografii. Mai avea şi această pasiune. Pierre nu se supăra, ba din contră, se relaxa şi el la oprile acelea, căci numai el conducea maşina. Amândoi ajunseră la Lyon seara şi deciseră să se cazeze la un hotel modest. Noaptea trecu pe nesimţite şi a doua zi, porniră din nou la drum. De la Lyon mergeau spre Avignon... Alex se relaxa datorită peisajelor superbe pe care le vedea, dar şi datorită lui Pierre, care-i povestea câteceva despre vreo regiune mai imporrtantă prin care treceau.
      De la Avignon, merseră la Marseille, unde poposiră pentru un timp şi apoi ultima orpire avea să fie în Toulon, unde avea Pierre casa de vacanţă. Ajunseră până la apusul soarelui.  Casa de vacanţă era, de fapt, o vilă, despre care Pierre îi spuse lui Alex, în introducere că o renovase ca să arate ca acum o sută de ani...
      Alex privi vila şi, dacă aătase acum o sută de ani, cum arăta acum, atunci ea reconstituia un univers parcă magic; ceva între vis şi realitate... După ce Pierre deschise o uşă monumentală şi urcară amândoi câteva trepte, casa se dezvăluia în toată frumuseţea şi nobleţea ei. Dintr-un hol central, într-o compartimentare clasică, se intra în toate camerele, cea mai spectaculoasă fiind sufrageria. Dominată de o oglindă veneţiană imensă, ea oferea priovirii o ambianţă rară, somptuoasă, princiară chiar. Fiecare element al decoraţiei abundente era astfel conceput şi plasat, încât să pună în valoare un altul : stucatura „completa” picturile cu peisaje bucolice, ghirlandele înconjurau mănunchiuri de flori, trandafiri şi crizanteme în colţuri ale plafonului, medalioane cu chipuri umane personalizau încăperea care părea astfel locuită de personaje din timpuri vechi.
      Alex vizită fiecare cameră în parte, neîncetând să rămână uimită de fineţea lucrăturii interioare. Fiind o gazdă bună, Pierre îi prezentă dormitorul în care va sta el. Acolo, mobilierul consta în piese masive cu linii rafinate : un pat încadrat de două tablii, două noptiere, un şifonier placat cu oglindă şi o oglindă de toaletă cu dulăpioare încorporate şi un scăunel. Era amintire de la bunica lui, fiind o piesă de preţ în dormitorul lui şi pusă la loc de cinste. Apoi, Pierre îi arătă dormitorul unde urma să stea Alex. Acolo, în acea cameră exista un şifonier decorat cu motive florale ce încadrau oglinzile de cristal. Într-o nişă se afla patul încărcat de perne decorate cu fireturi aurii. Acoperământul mesei din cameră era o splendidă cuvertură cu motive orientale de culoarea vişinei putrede care se asorta cu perdelele de pluş de aceeaşi culoare. Mobilierul franţuzesc era întregit de o berjeră ce luase parcă formele ispititoare ale unei cadâne.
   ─ Sper să te simţi confortabil în această cameră, îi zise Pierre.
   ─ Mulţumesc, Pierre ! Mă voi simţi minunat.
   ─ Pe mâine, când o să te scoli ! Odihnă plăcută !
   ─ Şi ţie, Pierre !
      Alex închise uşa camerei, găsi baia care era la fel de elegantă ca şi camera însăşi, făcu un duş, se îmbrăcă la o pijama răcoroasă şi se întinse în patul moale şi pufos, adormind...

Bonus 2
O rază de soare îi mângâie chipul lui Alex, trezind-o din somn. Nu trăsese draperiile din camera ei complet, ci lăsase un mic loc pe unde razele soarelui se strecuraseră... Se dădu jos din pat, dădu draperiile la o parte, deschise fereastra şi inspiră aerul dimineţii. Camera ei avea vedere spre mare. Era o zi superbă afară, iar marea era calmă, aproape fără valuri...
      După ce-şi făcu toaleta de dimineaţă, Alex ieşi din camera ei, mergând spre bucătăria modern utilată cu toate cele. Pierre era deja acolo. Prepara micul de jun.
   ─ Bună dimineaţa, Pierre, îl salută ea
   ─ Bună, Alex ! Sper că ai dormit bine !
   ─ Da. Mulţumesc. Nu ştiam că ştii să găteşti !
   ─ Ah ! e o nimica toată, îi răspunse zâmbind
      Amândoi îşi serviră cafeaua în linişte, mâncară şi apoi Pierre o întrebă ce mai vrea să facă în acea zi, iar ea-i răspunse că ar vrea să facă plajă. Pierre o conduse spre o uşă aflată în spatele casei, o deschise şi îi zise :
   ─ Treptele te vor duce pe o mică plajă. E plajă privată. Îmi aparţine. Aşa nu te va deranja nimeni !
   ─ Mulţumesc !
      Alex se duse şi se schimbă. Îşi luă tot echipamentul pentru plajă şi plecă să profite de soare. Îşi găsi un loc prielnic, întinse cearceaful şi se aşeză la soare. La câteva minute, veni şi Pierre.
   ─ Pot să-ţi ţin companie ?
   ─ Sigur că da.
      Pierre se aşeză puţin mai departe de ea şi profită şi el de soarele începutului de vară... Cum marea era liniştită, Alex se duse să înnoate. Amândoi se distrară copilăreşte pe plaja privată, iar la prânz intrară în casa răcoroasă. Seara veni pe nesimţite, căci lui alex îi revenise cheful de a schiţa rochii, lucru pe care-l făcea în sufragerie, deoarece era mai plină de soare şi pentru mai mult timp. Fiecare schiţă finisată i-o arăta lui Pierre, iar acesta îi mai indica ici-colo câte un retuş...
   ─ M-am plictisit ! zise ea la o vreme
   ─ Şi ce ai vrea să faci ?
   ─ Ştii vreun joc de cărţi ?
   ─ Clasicul tabinet ?
   ─ Da, dar pe porunci !
   ─ Bine !
      În cepură să joace tabinet, Pierre având mare noroc la cărţi. De fiecare dată când făcea tabinet, o punea pe Alex să-i mai facă o schiţă... Într-un final veni şi rândul lui Alex să câştige. Îi străluciră ochii şi gândi deja pedeapsa...
   ─ E rândul tău să dai o pedeapsă. Care este ?
   ─ Pedeapsa este să mă săruţi !
      Pierre rămase puţin şocat, dar se ridică de la masa de joc şi se duse să-i sărute mâna lui Alex. Porunca era poruncă !...
   ─ Nu acolo, îl opri Alex.
   ─ Dar unde ? întrebă el uimit
   ─ Aici ! zise ea, indicând buzele.
      Pierre înghiţi în sec, dar se conformă. Buzele lui le atinseră pe cele ale lui Alex, într-o sărutare delicată. Parcă un fulg o atingea, nu buzele lui Pierre. Sărutul fusese unul de scurtă durată, lucru ce-o dezamăgi pe alex, dar ştia că nu putea pretinde mai mult, mai ales că ei doi jucau pe pedepse cărţi şi amândoi suferiseră din iubire. Jocul mai continuă cu încă două partide câştigate de Pierre şi tot atâtea schiţe din partea lui Alex.
      După acest joc, amândoi se duseră la culcare. Concediul petrecut la mare se lăsă cu amintiri frumoase pentru Alex, care avusese în Pierre un ghid destul de diferit faţă de Jean. Făcuse multe poze, aflase multe lucruri şi simţea şi ea puţin câte puţin că se îndrăgosteşte de Pierre. Când se întoarseră la agenţie, aveau deja o nouă colecţie, căci schiţele lui Alex erau numai cu rochii de vară. Aşa luă naştere „Suflul verii” noua colecţie a casei Laroux...

[Sharra Naght]

   oooo mai Godness.....   e superb sper sa pui cat mai repede urmatorul capitol

[Nefertiti]

La Agenţia Laroux era agitaţie mare, căci toţi aveau ceva de făcut pentru ca noua colecţie să fie prezentată la timp... după multă muncă, „Suflul verii” avea să fie, în sfârşit, prezentată.Locaţia aleasă de Pierre pentru prezentarea colecţiei fusese la înălţime şi totul fusese un adevărat succes. Bineînţeles că unele modele de rochii fuseseră deja rezervate pentru lumea selectă, iar unele doamne plătiseră un avans considerabil pentru a fi sigure de rezervarea unui anumit model de rochie.
      În culise, după prezentare, toţi se bucurau de succesul coleţiei, sărbătorind cu sucuri şi prăjituri. Pierre lua şi el parte alături de Alex şi ceilalţi la mini-petrecerea din culise. Uşa de ca camera unde se sărbătorea succesul, se deschise brusc şi în dreptul ei stătea o femeie cu păr lung, negru ca abanosul, ochi verde-smarald, îmbrăcată elegant şi deosebit de frumoasă.
   ─ Ca deobicei, Pierre ! Petreci alături de personalul tău succesul noii colecţii ! spuse femeia misterioasă cu o voce suavă, dar autoritară.
      Pierre se întoarse brusc şi... rămase şocat, spunând :
   ─ Michelle !!!
      Alex se întoarse şi o privi pe femeia căruia Pierre îi spusese Michelle, gândindu-se dacă nu cumva era aceeaşi Michelle despre care îl auzise ea pe Pierre vorbind...
   ─ De ce te-ai întors în viaţa mea ?
   ─ Să recuperez ce este al meu ! Uiţi că noi doi era cât pe ce să ne logodim ?
   ─ Să mergem afară ! Aici nu este tocmai un loc prielnic de discuţii personale !
      Cei doi ieşiră afară. „Deci ea este Michelle” îşi zise Alex, care îi urmări pe cei doi în mod discret.
   ─ Nu trebuia să te întorci, Michelle, îl auzi ea pe Pierre
   ─ De ce ? Am venit să te recuperez !
   ─ De ce tocmai acum ? Pentru că ţi-ai amintit că exist ? Pentru că am devenit faimos datorită celor două colecţii prezentate ?
   ─ Nu. Mi-a fost dor de tine !
   ─ Nu cred nimic din ceea ce spui. De câţi bani ai acum nevoie ? Ştiu că totul la tine se reduce la nevoia de bani !
   ─ M-am schimbat de-atunci ! zise ea sărutându-l pasional pe Pierre.
      Pierre, fusese luat pe nepregătite. La început, nu-i răspunse la sărut, dar Michelle fusese prima lui iubire, aă sfârşi prin a o îmbrăţişa, ţinând-o strâns în braţe. Alex fugi de-acolo cu lacrimi în ochi. Nu presimţea nimic bun în legătură cu această întoarcere miraculoasă a lui Michelle. Presimţea că el va suferi din cauza ei pentru a doua oară, dar nu putea să se bage în viaţa lui particulară. Era doar un designer la agenţia lui de modă, deci nu ar fi avut niciun drept se implice în probleme ce-l priveau strict doar pe Pierre.
      Îl văzu pe Pierre plecând din agenţie însoţit de Michelle. Porbabil aveau multe amintiri de depănat. Apoi, zi de zi, Alex o vedea pe Michelle pe la agenţie, fiind foarte atentă cu Pierre. Nu ştiuse cum anume fusese ea în trecut, când îl rănise pe el, dar părea o femeie de treabă. Cât înşelau, însă, aparenţele !...
      Într-o zi, pe când se pregătea să intre în biroul lui Pierre să-i arate o schiţă ce ei i se părea a fi nereuşită, auzi următoarea conversaţie, prin uşa întredeschisă de la biroul lui :
   ─ Pieere !
   ─ Da, Michelle !
   ─ Nu vrei să ne mai dăm o a doua şansă ? Am fost prea tineri amândoi când ne-am cunoscut !
   ─ Vrei o a doua şansă ? Cu ce preţ ?
   ─ Cu o singură condiţie : să nu te îndrăgosteşti de mine !
   ─ Hm ! O să încerc !
   ─ Asta înseamnă un da ?
   ─ Da !
      Alex nu mai intră în birou. Se duse la biroul ei, plânse o vreme şi pe urmă se mobiliză, începând să se afunde în muncă. Pierre veni în vizită în biroul ei
   ─ Bună. Te deranjez ?
   ─ Da, d-le Laroux ! Mă deranjaţi !
   ─ Alex ! Ce s-a întâmplat cu tine ?
   ─ Ar fi mai bine să-mi spuneţi domnişoara Évreux. În fond, avem relaţii de servici, domnule !
   ─ Alex ! Ce s-a întâmplat cu tine ? Ce a produs această schimbare ?
      „Michelle, bineînţeles, zise ea în gând”
   ─ Nu s-a produs nicio schimbare. Acum, dacă nu vă suparaţi, uşa este în spatele dumneavoastră. Pot lucra în linişte la următoarea colecţie ?
   ─ Bine. Te las să lucrezi, Alex ! zise Pierre plecând foarte uimit din birou.
      Alex se apucă de lucru. Era decisă să nu verse nicio lacrimă. Era decisă să devină aspră, dură dacă se putea. Dacă el se decisese să fie cu Michelle...

Bonus
Timpul trecea şi Alex nu se schimbase cu nimic în comportamentul ei. Era la fel de distantă şi rece. Vorbea politicos cu Michelle, deşi nu o suporta, pentru că ştia că era o prefăcută, dar nu avea să se bage în viaţa lui Pierre. A treia colecţie de rochii fusese finisată. Se numea „Frunze moarte” şi era dedicată anotimpului toamna. Ca şi celelalte două colecţii şi aceasta fusese un adevărat succes. După aceasdtă colecţie, Alex ceru concediu pe o perioadă ce avea să fie stabilită de ea. Pierre i-l dădu, căci merita din plin...
      Aflată încă în biroul său, Alex luă nişte coli de scris şi scrise o scrisoare adresată lui Pierre. În ea, Alex îşi pusese inima pe tavă, desciind sentimentele ce le avea pentru Pierre. Puse scrisoarea într-un plic şi începu să-şi ordoneze schiţele. Nu simţi când Michelle intă în biroul ei.
   ─ Bună. Tu trebuie să fii Alex ! zise ea cu ră în voce
   ─ Iar tu Michelle ! răspuse ea calmă, nelăsând să se vadă că era şocată
      Michelle avea o privire de vultur şi văzu scrisoarea către Pierre pe care Alex o lăsase pe biroul ei, pentru că ştia că el trece întotdeauna pe-acolo pentru a-i mai admira schiţele.
   ─ Am auzit că pleci în concediu, zise Michelle
   ─ Da. Chiar azi, îi răspunse Alex.
   ─ Sunt schiţele tale ?
   ─ Da.
   ─ Pot să mă uit pe ele ?
   ─ Da, dar eu plec...
   ─ Pleacă liniştită ! Nu o să stric nimic !
   ─ Bine.
      Alex plecă din birou. Peste câteva ore era în avionul ce-o ducea la Toulouse, unde îşi petrecuse ăxteva zile cu Pierre. El îi lăsase cheia undeva într-un loc ferit şi ascuns, pentru ca ea să se poată reîntoarce acolo, dacă simţea nevoia să fie singură.
      Între timp... Michelle, rămasă singură, nu se schimbase prea mult. Era o scorpie sau mai bine zis o fiară, căreia nu-i păsa decât de bani, oameni celebrii şi frumoşi. Nu avea inimă. Nu putea să iubească. Totul era pentru ea un joc, o vânătoare de avere, celebritate... Se îndreptă spre schiţele lui Alex, le mototoli pe toate, le strânse într-un coş de metal şi le dădu foc. Luă scrisoarea de pe masa de lucru a lui Alex şi vrui s-o arunce şi pe ea în foc, dar se opri. Ceva o făcu să se oprească şi o păstră. Se duse apoi în biroul lui Pierre, după ce avusese grijă să golească de cenuşă coşul unde arsese schiţele lui Alex.
      În zilele în care Alex nu mai era la agenţie, Michelle fot ce-i stătuse în puteri să intre pe sub pielea lui Pierre. El era un om cu anumite principii : vroia să facă dragoste cu o femeie, dar numai după ce aceasta îi devenea soţie. Nu aşa oricum... Probabil era unul din specimenele pe cale de dispariţie. Era acel unu la un miliard...
      Într-o noapte, pe când rămăsese la Michelle pentru a sta de vorbă, ea reuşise să-l aducă pe Pierre în pat cu ea, clătinându-i serios principiile. Pe când stătea mulţumită că reuşise şi această parte, gândindu-se că după ce îl avusese pe Pierre putea se întoarcă liniştită la viaţa ei de zi cu zi pe care şi-o făurise în America, avea să aibă parte de cel mai mare şoc din viaţa ei. Luase totul în calcul, dar nu şi sentimentele lui Pierre...

[Sharra Naght]

 e zipper e .... TAREEE dar ar fi un vis dak ai pune urmataorul cap. in minutul urmator

[Nefertiti]

Stătea nemişcată pentru a nu-şi trezi amantul, căci aşa îl numea ea pe Pierre, dar el se trezi.
   ─ Michelle... zise el cu regret în glas
   ─ Da, iubitule, zise ea mieroasă
   ─ Îmi pare rău...
   ─ De ce ? Pentru că am făcut dragoste ? Amândoi ne-am dorit-o, trebuie să  recunoşti !
   ─ Recunosc, dar eu am alte principii. Te iubesc, Michelle. Nu am putut uita niciodată prima noastră întâlnire. Tu ai fost prima mea iubire. De aceea am cumpărat inelul ăsta. Vreau să fii soţia mea !
      Ea se ridică din pat, îşi luă un halat pe ea şi-l privi dispreţuitoare.
   ─ Ţi-am zis să nu te îndrăgosteşti de mine !
   ─ Dar Michelle... Eu...
   ─ Îmbracă-te ! zise ea rece. Ţu-mi trebuie inelul tău ieftin ! Vroiam s şi te-am avut. Ai fost prost şi fraier că ai căzut a doua oară în capacana mea, dar tocmai pe asta m-am bazat : pe educaţia ta, pe felul tău de a fi. Am să mă întorc la viaţa mea din America şi n-am să mai revin niciodată aici ! Ia scrisoarea asta ! zise ea, azvârlindu-i scrisoarea de la Alex.
      Pierre, ce reuşise să se îmbrace între timp, luă scrisoarea, o puse în buzunarul hainei sale şi o privi pe Michelle cu lacrimi în ochi.
   ─ De ce mi-ai făcut asta ?
   ─ Dintr-un simplu capriciu ! Acum ieşi pe uşa aceea până nu mă răzgândesc !
      Pierre plecă răvăşit din apartamentul lui. Ar fi vrut stea de vorbă cu cineva, să spună cuiva ce-l durea şi tocmai persoana potrivită lipsea : Alex ! Ochii i se măriră, inima începu să-i bată nebuneşte şi realiză cât de mult îi lipseşte Alex. Trecuseră deja două săptămâni de când era plecată în concediu şi nu avea nicio intenţie se întoarcă la muncă.
      Se duse în apartamentul său şi plânse ore în şir. Căzuse din nou în capcană. Fusese înşelat pentru a doua oară !... În timp ce el plângea, ploaia se războia afară cu asfaltul plin de praf. Mai era puţin şi venea iarna cea plină de sărbători...
      În cele din urmă se hotărî să deschidă plicul de la Alex şi iată ce citi :
               „Dragă Pierre,

      Mă bucur sincer că ai regăsit-o pe Michelle. Inima mă doare de câte ori te văd împreună cu ea, pentru că nu cred că s-a schimbat, dar te văd atât de îndrăgostit de ea, că nu-mi permit să mă bag în viaţa ta. Îţi doresc toată fericirea din lume alături de ea, dacă s-a schimbat aşa cum îmi vorbeai tu.
      Consider că trebuie să stau o vreme departe de tine. Nu aş suporta stau aproape de tine pentru că am început să te iubesc. Da, ai citit bine : te iubesc !
      Cât de banal poate fi acest cuvânt pentru cel ce nu ştie să-l rostească, dar cât de plin de semnificaţii este pentru mine...
      M-ai răscolit cu o privire, cu un zâmbet, cu vorbele tale, cu atingerea fină a buzelor tale, chiar dacă atingerea aceea a venit în urma unei porunci la un joc de cărţi. Pentru mine, tu ai devenit soarele meu, apa mea, aerul pe care-l respir. Pentru mine eşi asemenea vieţii sau morţii, asemenea luminii şi a întunericului. Ai devenit îngerul şi demonul nopţilor mele...
      Îni mărturisesc că la această oră în care scriu scrisoarea gândurile mele se îndreaptă spre tine, dorindu-mi să-ţi simt atingerea buzelor pe pielea mea, strânsoarea braţelor tale în jurul mijlocului meu, a braţelor ce mă pot îmblânzi...
      Doamne, cât de mult te iubesc !... Am să mă îndepărtez de tine, deşi ştiu că inima îmi va fii sfâşiată în mii de bucăţi, dar timpul nu stă pe loc, pentru ca eu să-mi adun bucăţile de pe jos... Iubirea mea pentru tine va înceta doar atunci când valurile nu se vor mai sparge de ţărm, doar atunci când nu va mai răsări soarele... Poate că nici atunci... Dar cel mai simplu, iubirea mea va înceta când eu nu voi mai fi !
      Sper din tot sufletul să-ţi găseşti iubirea, pentru că fiecare dintre noi merităm să fim iubiţi !
                     A ta... Alex !”
      Lacrimi mari începură să curgă din ochii lui Pierre. Credea că o pierduse pe Alex... Strânse scrisoarea la pieptul lui. Cât de orb putuse să fie !...

Bonus
În noaptea ceea Pierre dormi cu scrisoarea lui Alex sub pernă. Era hotărât s-o caute începând de a doua zi. În timp ce  lui Pierre i se întâmplau toate acestea, viaţa lui Alex luase o întorsătură ciudată.
      Ajunse la Toulouse seara şi se duse direct în camera ei pentru a se odihni. Dormi un somn lung şi bun. Se cunoştea că era obosită şi epuizată. A doua zi se duse pe plajă. Fiind toamna, plaja era pustie, dar marea o calma, impulsionând-o să creeze noi şi noi schiţe. Se gândea din când în când la Pierre, dar era decisă să nu apară în viaţa lui pentru că el era cu Michelle. Alex nu era genul de femeie care să strice relaţii sau să fie egoistă. Avea un suflet mare, uneori prea mare !...
      Lucrând ea zi de zi la malul mării, o remarcă cineva şi o întrerupse din lucrul ei.
   ─ Pot să vă derajez, domnişoară ? auzi ea vocea masculină a unui necunoscut venind din spatele ei.
      Alex îşi lăsă schiţele şi se întoarse să vadă cine o deranja. În spatele ei se afla un bărbat înalt, dar nu ca Pierre, cu păr negru ca abanosul şi ochi de un albastru tulburător.
   ─ Bună ziua, zise Alex. Vă cunosc ?
   ─ Permiteţi să mă recomand, zise el politicos. Mă numesc Jacques Breton, fără legătură cu numele autorului francez André Breton. Sunt patronul, să mă exprim aşa, al Agenţiei Breton. 
   ─ Celebra agenţie Breton ? întrebă Alex uimită
   ─ Nu-i chiar atât de celebră, zise el.
   ─ Dar toate ziarele scriu despre dumneavoastră. Am citit că faceţi o concurenţă frumoasă micilor agenţii de modă.
   ─ Zău ? N-am ştiut, zise el zâmbind
   ─ Ah ! ce nepoliticoasă sunt ! Alex Évreux, zise ea întinzând mâna. Încântată de cunoştinţă.
   ─ Şi eu , zise Jacques, sărutându-i politicos mâna. Să înţeleg că sunteţi designer ?
   ─ Da, aşa se poate spune !
   ─ Sunteţi talentată. Lucraţi pentru cineva ?
   ─ Momentan pentru Agenţia Laroux, dar am de gând să mă retrag de-acolo !
   ─ Atunci... Ce-ar fi să veniţi cu mine la Lyon, unde se află agenţia mea să lucraţi pentru mine ?
      Trecuseră deja patru zile de când era la Toulouse şi sperase în subconştient că Pierre o va căuta, dar nu se întâmplase aşa.
   ─ Ar fi o onoare pentru mine, îi spuse Alex lui Jacques. Doar să scriu o scrisoare prin care să anunţ agenţia şi putem să plecăm, dacă doriţi.
   ─ Sigur că da. Marie va fi încântată să te cunoască.
   ─ Marie ?
   ─ Da, soţia mea. Vei sta la noi acasă. Eşti un oaspete bine-venit !
   ─ Bine, zise ea.
      Aşa se făcu. Alex scrise o scrisoare prin care îşi dădea demisia de la AgenţÎa Laroux şi-i ura lui Pierre toate cele bune în relaţia lui cu Michelle, o lăsă în sufragerie, la vedere şi plecă la Lyon cu Jacques...

[Sharra Naght]

  SUPER

[Nefertiti]

Pierre începuse s-o caute pe Alex chiar de a doua zi după citirea scrisorii. Nu o gâsise nicăieri. Nimeni nu ştia nimic despre ea. Pierre ştia că Alex era apropiată de Martha, una din croitoresele lui şi o căută pe aceasta, dar Martha lipsea, căci se îmbolnăvise.
      Pierre se duse acasă la Martha s-o întrebe de Alex, iar Martha îi spusese că Alex se dusese la Toulouse. Pierre nu mai aşteptă. Făcu rost de un bilet pentru Toulouse la o cursă rapidă de avion şi ajunse la casa lui de vacanţă.
      Intră înăuntru după ce zăbovise cam zece minute în faţa uşii pentru a-şi găsi cheile şi începu s-o caute pe Alex peste tot, dar nu şi în sufrageria casei. Crezu că e pe plajă pentru a mai desena câteva schiţe, dar plaja era pustie. În fine, intră şi în dufragerie şi văzu scrisoarea de la ea. Se duse degrabă şi o deschise. Acolo era demisia lui Alex care îi spunea că pleacă la Agenţia Breton şi biletul prin care îi ura toate cele bune alături de Michelle.
   ─ O, nu !... urlă Pierre de unul singur.
      Realitatea cumplită era acum în faţa ochilor lui : o pierduse pe Alex, singura care l-ar fi putut iubi cum merita, singura fiinţă pe care ar fi putut-o iubi cu intensitate, căreia i-ar fi dăruit toată fericirea din lume, „până ce moartea i-ar fi despărţit”. Alex nu mai era lângă el... Plecase la Agenţia Breton, rivala lui Pierre. Jacques i-o furase. Pierre se simţea distrus.
      Se întoarse de la Toulouse răvăşit şi se fundă în muncă. Angajă un nou designer şi se pregătea de colecţia de iarnă. Prezentarea colecţiei realizată de noul lui designer avusese succes, dar nu aşa de mare ca atunci când era Alex designer. În schimb, afla din ziare de succesul lui Alex. Se bucura pentru ea, căci merita pe deplin succesul...
      Într-o zi, pe când răsfoia ziarul, citi un anunţ potrivit căruia se ţinea un concurs între două agenţii mari, o dată la patru ani, la Marseille. Câştigătorul primea trofeul de Cea mai bună Agenţie de Modă. Era o ocazie perfectă pentru Pierre să vină cu noul lui designer. Poate îi surâdea şi lui norocul de data aceea. Se înscrise la acel concurs fără să ezite niciun pic !
      Concursul avea să se ţină în luna mai şi rivala lui Pierre era chiar agenţia Breton. Pierre se ocupă îndeaproape de noua lui colecţie pe care o crease şi o concepuse special pentru concursul acela. Iarna şi Crăciunul i se păruseră lui Pierre pustii şi goale, iar în anul următor avusese numeroase succese cu noile lui colecţii. Luna mai a următorului an veni pe nesimţite. Era pregătit pentru competiţie cu toate forţele lui !...

Bonus 1

      Sosi ziua concursului pentru marele premiu. Locul unde avea să se ţină concursul care consta din „duelul” celor două case de modă. Toată lumea forfotea la propriu şi la figurat ! Se făceau ultimile retuşuri şi se ţinea cont de toate detaliile. Totul era calculat la milimetru dacă se putea spune aşa. În culise începeau să vină fotomodelele, designerii şi echipa ce roia pe lângă aceştia. Toţi erau preocupaţi ca prezentarea lor să iasă bine. Alex ştia că la acel concurs participa şi Pierre şi era extrem de fericită. Merita să participe din plin la acea competiţie.
      Nici Alex nu-l zări prin mulţime pe Pierre, nici el pe ea. Jacques, cel care o cooptase pe Alex ştia despre Pierre, căci îi povestise până la urmă ea totul. Avusese noroc pentru că soţia lui Jacques era psiholog şi o ajutase foarte mult pe Alex. Şi Jacques şi Marie, soţia lui ştiau cât de nerăbdătoare era Alex să-l vadă pe Pierre.
      La acea competiţie, Pierre particip cu o colecţie pe care o intitulase Feeria Culorilor. Materialele folosite de el erau mătasea şi tulul în special. Alex, în schimb, participa cu o colecţie intitulată Văluri. Pe cât de simplu era numele colecţiei, pe atât de complicate erau rochiile. Alex folosise mai mult voalul, dantelele şi mătasea.
      După ce prezentatorii dădură startul la concurs, pe cele două podiumuri puse paralel, modelele începuseră să-şi etaleze rochiile. De la costume de baie, ţinute de stradă, de birou, până la ţinute elegante de seară.
      Când veni rândul ţinutelor de seară şi la Pierre şi la Alex era o adevărată opulenţă şi expunere de rochii care mai de care mai sofisticate şi elegente. Ambele colecţii se ridicau la înălţime. Juriul avea o sarcină destul de dificilă : să desemneze câştigătorul. Toţi membrii erau în mare dificultate, căci ambele creaţii erau colosale. Până acum Agenţia Laroux era la egalitate cu Agenţia Breton.
      Preşedintele juriului se ridică, luă microfonul şi întrerupse puţin procesiunea de defilare a ţinutelor de seară.
   ─ Să-mi fie scuzată întreruperea, zise el, dar juriul se află în mare dificultate. Până acum nu am reuşit să alegem un câştigător. Aşa că propun următorul lucru : fiecare dintre cele două agenţii sunt rugate să prezinte o singură rochie de seară, care consideră că este piesa cea mai valoroasă din întreaga colecţie. Aveţi dreptul la o singură rochie. Deci, gândiţi-vă bine ce alegeţi !
      Preşedintele juriului se duse la locul său, aşteptând să vină cele două modele care prezentau cele mai bune rochii din toată colecţia. Pe podiumul rezervat agenţiei lui Pierre urcă un fotomodel care purta o rochie din mătase de culoarea vişinei putrede. Rochia era spectaculoasă printr-un singur aspect : o trenă destul de lungă, brodată cu migală şi presărată din loc în loc cu mici mărgele argintii. Membrii juriului evaluară rochia aceea şi aşteptară să vină cea de-a doua. Pe celălalt podium, sosi rochia lui Alex. Era pur şi simplu splendidă. Tăia răsuflarea. Era o rochie de mireasă unde voalul, mătasea şi broderia făceau nişte combinaţii ingenioase. Avea mâneci gen fluture, o trenă lungă şi din loc în loc avea mici cristale prinse cu mare atenţie. Rochia era unicat. Nici măcar Jacques nu văzuse schiţa acelei rochii şi nu ştia cum de se realizase o asemenea rochie.
      Juriul înclină în favoarea lui Alex şi astfel, Agenţia Breton câştigă mult râvnitul trofeu. Pierre se duse imediat după ceremonie s-o caute pe Alex ca să o felicite. Nu regreta că pierduse în favoarea ei...
      Pierre nu-l cunoscuse niciodată pe Jacques. Nu ştia cum arată acesta. Ajuns în spatele scenei, o zări pe Alex. Îşi făcu loc printre miile de persoane aflate acolo pentru a ajunge aproape de Alex. Se opri brusc, când văzu că Alex este îmbrăţişată de un bărbat misterios pe care el nu-l cunoştea. Pierre avu un şoc în acel momant. Trăstetul de ar fi câzut pe el în acel moment nu ar fi proidus un şoc mai mare decât acela s-o vadă pe Alex în braţele altui bărbat. Renunţă la ideea de a se mai apropia de ea s-o felicite, plecând val-vârtej din locul acela aglomerat. Ieşi afară, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, fugi şi iar fugi şi nu se asigură la traversare, având un accident de maşină. Noroc că ambulanţa venise repede şi-l transportase la primul spital din Marseille...

Bonus 2
   La spital, lui Pierre i se dădură toate îngrijirile de urgenţă, apoi fusese plasat într-un salon de recuperare pentru a-şi reveni. Doctorii nu ştiau pe cine să anunţe şi găsiră un carneţel cu numere de telefon. O asistentă începu să dea telefoane peste telefoane la fiecare dintre numerele de telefon scrise acolo, iar ironia soartei făcu în aşa fel încât nicio persoană din cele contactete nu vroiau să ştie nimic despre Pierre. Iar persoanele ale căror numere erau consemnate cu deosebită grijă în carnet, Pierre le considera ca fiind prieteni de-ai lui. Asistenta se uita nedumerită la fiecare număr de telefon, verificând bifurile pe care le făcuse în dreptul fiecărui număr format.
      La o privire mai atentă, asitenta observă un număr de telefon trecut undeva în subsolul carnetului era numărul de la Agenţia Breton, rivala Agenţiei laroux. Asistenta îşi luă inima în dinţi, formă numărul şi aşteptă să i se răspundă. Întâmplarea făcu să răspundă Alex la telefon în ziua aceea. Era la agenţie deoarece uitase să-şi ia ceva de-acolo.
   ─ Alo ? se auzi vocea lui Alex
   ─ Agenţia Breton ? se auzi vocea asistentei de la capătul firului.
   ─ Da, răspunse Alex.
   ─ Aş dori să vorbesc cu cineva într-o problemă importantă.
   ─ Puteţi vorbi cu mine. Sunt designer la această agenţie.
   ─ Îl cunoaşte cineva pe domnul Pierre Laroux ?
   ─ Da. Eu, răspunse Alex.
   ─ Atunci poate ar trebui să ştiţi că domnul a avut un accident de maşină şi se află la Spitalul Marseille...
   ─ Ştiu unde se află. Voi veni eu acolo îndată, zise Alex închizând telefonul.
      Pierre avusese un accident... Simţea cum lumea întreagă i se clatină sub picioare, cum pământul fuge de sub ea. Folosindu-se de celular, îil sună pe Jacques explicându-i în câteva cuvinte de ce nu poate să vină să sărbătorească succesul agenţiei Breton, iar Jacques o înţelese. Alex chemă un taxi şi-i spuse s-o ducă la Spitalul Marseille. Ajunse acolo, plăti taximetrul şi intră în spital întrebând în dreapta şi în stânga despre Pierre Laroux. În cele din urmă o întâlni pe asistenta care dăduse telefonul şi aceasta o conduse la salonul unde era Pierre. Ca să intre la el, Alex spusese o mică minciună : că este logodnica lui Pierre. Ajunse în salon, unde era Pierre. Avea fel de fel de aparate pe lângă patul de spital şi o mulţime de fire care se duceau în toate direcţiile posibile. Alex trase aer în piept, îi mulţumi asistentei şi-şi trase un scaun lângă patul acestuia. Era decisă să nu plece din spital decât atunci când o să trezească el şi dacă îi va cere să plece...

[Jane]

waw...faci o treaba minunata Iulia

[Sharra Naght]

suuper vreau si urmatorul capitoooool pleeeeeease

[Nefertiti]

suuper vreau si urmatorul capitoooool pleeeeeease

Acusi...

În noaptea aceea Alex nu dormi, stând să-l vegheze pe Pierre. A doua zi, acesta se trezi. Lângă patul lui o văzu pe Alex. Era obosită ca după o noapte de nesomn. Părul ei castaniu, bătând înspre blond era puţin răvăşit, ochii verzi nu mai erau de un smarald puternic, ci aveau o paloare. Nici nu se schimbase de hainele de gală.
   ─ Bună, Alex, zise el încet.
   ─ Slavă Domnului ! zise ea răsuflând uşurată. Te-ai trezit !
   ─ Ce faci aici ?
   ─ Te păzesc, nu se vede ?
   ─ Dar... Alex...
   ─ Mi-ai tras o sperietură frumoasă, Pierre, zise ea. De ce nu te-ai asigurat când ai trecut strada ?
   ─ Eu... te-am văzut...
   ─ Ah ! Bănuiesc ce-ai văzut ! Eu în braţele lui Jacques ! Prostuţule ! Fă-te bine cât mai repede şi o să avem timp să vorbim pe îndelete. Mai întâi străduieşte-te să ieşi din spitalul  ăsta. Ce zici ?
   ─ Bine.
   ─ Eu mă duc să mă schimb de hainele astea şi o să revin. Nu scapi tu aşa uşor de mine !
   ─ Bine, zise el.
      Alex plecă să-şi schimbe hainele. În urma ei...
   ─ Nici nu vreau să scap de tine, Alex, dar dacă ceea ce am văzut eu reprezintă fericirea ta, am să-ţi dau drumul să zbori, deşi martor mi-e Dumnezeu că te iubesc atât de mult, încât mă doare ! Meriţi să fii fericită, Alex, chiar dacă nu alături de mine !
      Alex se ţinu de promisiune şi se reîntoarse la Pierre, fiind mai tot timpul lângă el pentru a putea să-l vadă ieşit din spital. După ce Pierre fusese externat, Alex îi propuse să meargă amândoi la Toulouse, la casa lui de vacanţă pentru a putea vorbi în linişte amândoi. El acceptă pe dată propunerea ei. Aşa se face că amândoi erau din nou la Toulouse, exact la un an de când fuseseră prima dată. Lui Pierre nu-i venea să creadă că trecuse un an de zile de-atunci...
      Într-o seară, la malul mării Alex începu să spună :
   ─ Pierre...
   ─ Da ?
   ─ Atunci când l-am cunoscut pe Igor, eram prea naivă ca să înţeleg mintea întortocheată a bărbaţilor. El s-a purtat la început cu mine cum nici nu visasem. Îl consideram Făt-Frumos al meu, deşi nu arăta cine ştie ce, dar aşa-l vedeam eu pe atunci..
      Pierre o asculta cu atenţie, căci ştia că Alex căpătase o încredere în el dincolo de cuvinte, de avea curajul să-i spună fapte din trecutul ei...
   ─ Când am aflat că e deja căsătorit şi că avea copii, îşi urmă firul gândurilor Alex, nu am vrut să cred mai întâi, dar pe urmă mi-am dat seama că felul în care se purtase cu mine era de fapt o întreagă minciună menită să mă atragă pe mine, prostuţa de atunci, în mrejele lui. Am fost foarte supărată când m-am lămurit asupra firii lui. Mă amăgeam singură spunându-mi că el m-a rănit, că n-o să mai am încredere în bărbaţi, dar, de fapt, eram supărată pe mine însămi. Nu mi-am dat seama la început, dar a apărut pe urmă Jean, care s-a purtat diferit cu mine, dar vroia acelaşi lucru ca şi Igor : să mă aducă în pat. Când jean m-a sărutat şÎ apoi mi-a spus că sunt frigidă, mi-am dat seama cât de naivă puteam fi. Mă aruncam cu pieptul, capul, raţiunea, inima înainte fără să gândesc de două ori mai întâi... Am fost proastă Pierre, oarbă că nu vedeam ceea ce era lângă mine. Nu te vedeam pe tine, Pierre ! Mulţumesc că ai apărut în viaţa mea, într-un moment în care credeam că nu mai este nimic de făcut pentru mine. Ai fost pentru mine un o lumină ce m-a scos din tunelul lung şi întunecos în care intrasem...
      Pierre era surprins. Alex spusese jumătate din viaţa ei şi admisese indirect că-l iubea. Inima începu să-i bată mai repede. Ştia că avea să-i explice şi ce a fostr cu Jacques şi că va înţelege de ce era în braţele lui...

+Bonus
Pierre trase aer în piept şi-şi făcu curaj întrebând-o :
   ─ Şi cu Jacques ?
   ─ După ce Michelle a apărut în viaţa ta, deşi vedeam că este o prefăcută, am considerat că trebuie stau departe de tine. Mi-am luat totuşi inima în dinţi şi am scris o scrisoare către tine. Am lăsat-o pe birou şi am plecat aici în Toulouse. Mi-am zis că o să te aştept trei zile să vii după mine. Când am văzut că cele trei zile trecuseră şi tu nu veniseşi, am presupus că n-ai găsit scrisoarea sau că Michelle făcuse ceva cu ea, deoarece o lăsasem în biroul meu înainte de a ieşi pe uşă. Într-o după amiază, pe când stăteam să desenez, m-a remarcat Jacques. S-a recomandat politicos şi mi-a propus să lucrez pentru agenţia lui. Am acceptat, crezând că-ţi este bine alături de Michelle. Am scris o scrisoare prin care îmi dădeam demisia de la ageţia ta şi am plecat la Lyon împreună cu Jacques. Acolo am făcut cunoştinţă cu Marie, soţia lui şi cei doi copii ai lui. Cum nu prea aveam rude care să se intereseze de mine, Marie şi Jacques mi-au fost mai mult decât mi-ar fi fost rudele pe care le am. Aşa că ne-am cam adoptat reciproc unul pe altul, ei devenind unchii mei spirituali, nu şi în acte. Şi asta e tot, Pierre !
      Pierre răsuflă uşurat.
   ─ Am presupus că este logodnicul tău când te-am văzut în braţele lui...
   ─ Ai presupus prost !
   ─ Cred că este timpul să-ţi spun şi eu despre Michelle. Ea a fost prima mea dragoste, prima pasiune. Am iubit-o dincolo de raţiune sau de simţire, dar ea doar s-a jucat cu sentimentele mele. Îi plăceau bărbaţii tineri şi inocenţi pe-atunci, iar eu am fost victima ei perfectă. A doua oară când a venit a venit pentru că ajunsesem faimos şi pentru că nu-i cedasem din prima clipă. Folosindu-se de tot farmecul ei, de linguşeli şi de momeli, m-a adus acolo unde a vrut încă de la început : în patul ei. Am regretat amarnic că făcusem dragoste cu ea şi i-am propus să ne căsătorim, căci eu nu pot admite să fac dragoste cu o femeie care nu e soţia mea !
      Alex rămase surprrinsă. Pierre era un specimen pe cale de dispariţie şi ea-l lăsase liber... Avea de gând să nu-l mai lase liber !...
   ─ După ce i-am făcut propunerea, continuă el, Michelle mi-a râs în faţă, spunându-mi tot adevărul. O mie de lame de cuţit de m-ar fi tăiat în momentul acela, nu aş fi simţit durerea ca atunci când mi-a aruncat în faţă că nu fusesem decât un obiect, prin care ea-şi potolise nevoile. Mi-a aruncat scrisoarea ta în faţă şi a avut un dram de omenie în ea să-mi spună că de altcineva ar fi trebuit să mă îndrăgostesc, nu de ea ! După ce am citit scrisoarea, mi-am dat seama că fusesem un prost. Te-am căutat peste tot şi cu ajutorul lui Martha, am aflat că plecaseşi aici. Am venit într-un suflet aici, te-am căutat peste tot, iar după ce am citit scrisoarea de demisie am înţeles că te pierdusem şi am urlat din toată fiinţa mea !
   ─ Oh, Pierre, zise ea suspinând... M-am îndrăgostit de tine aproape pe nesimţite şi am ajuns să te iubesc foarte mult...
   ─ Alex... Te iubesc, zise el, aplecându-se s-o sărute pe buzele ei fine. Alex îi răspunse la sărut, îmbrăţişându-l...

[Sharra Naght]

oau..........nu mai pot respira........... .........e super,extra-mega-tare povestea