Totul despre Japonia

[LaDy_D3viL]

"Festivalul păpuşilor
Festivalul păpuşilor sau hina matsuri, este celebrat în data de 3 martie, când familiile japoneze cu fete expun în interiorul casei un set de păpuşi reprezentând vechea familie imperială. De asemenea, cu ocazia acestui festival se bea un anume tip de sake alb îndulcit."

Acesta mi-a placut mult! Foarte interesant :d...

Nefertiti, multumesc pentru inca o lectie! Cateva informatii le-am invatat fie la istorie, fie la educatie civica, insa nu aveam de unde sa stiu atatea... Thx again! ^___^

[Nefertiti]

Arta şi literatura

Primele elemente de artă din arhipelagul japonez le găsim în perioada Jomon (cca. 8000 - cca. 300 î.e.n.) când au fost confecţionate vase de ceramică folosite pentru provizii şi figurine din lut (dogu). Ceramica Jomon, deseori confecţionată în formă de flacără, este cea mai veche ceramică în lume descoperită până la ora actuală.
Perioada Yayoi (cca. 300 î.e.n. - cca. 300 î.e.n.) a adus tehnicile de prelucrare a metalului pentru realizarea armelor din aramă şi a clopotelor din bronz (dotaku), precum şi tehnica de prelucrare a ceramicii arse.

Urmează perioada Kofun (Yamato) (cca. 300 - 552) a marilor morminte (tumului), caracterizată prin construirea de mari mausolee din pământ. Oglinzi din bronz – simboluri ale alianţelor politice – şi sculpturi din lut (haniwa) au fost descoperite în aceste morminte. Cu toate că nu a existat o literatură scrisă înaintea secolului al VIII-lea un mare număr de balade, rugăciuni rituale, mituri şi legende au fost create în această perioadă.

Cele mai timpurii construcţii budiste care se mai păstrează încă în Japonia – fiind cele mai vechi clădiri din lume – datează din perioada Asuka (552-710). Complexul de temple de la Horyu-ji, aflat la sud-vest de Nara a fost construit pentru prima dată la începutul secolului al VII-lea ca templu al prinţului Shotoku Taishi, complexul este format din 41 de pavilioane independente. Cele mai importante dintre acestea, Pavilionul de Aur (Kondo) şi Pagoda cu cinci etaje (Goju-no-to), sunt situate în centrul unei zone deschise înconjurate de un zid cu acoperiş. În interiorul Kondo-ului se află unele dintre cele mai importante sculpturi ale acestei perioade. Cel mai important templu din secolul al VIII-lea a fost Todai-ji din Nara, construit ca şi centru al unei reţele de temple.

Baladele, rugăciunile rituale, miturile şi legendele create în perioada Yamato au fost mai apoi incluse în perioada Nara (710-794) în “Kojiki” (“Povestea despre cele vechi”) apărut în anul 712, scris în cea mai mare parte în japoneză, dar cu caractere chinezeşti şi în “Nihonshoki” (“Cronicile Japoniei din cele mai vechi timpuri până în 629 e.n.”) apărut în anul 720, scrisă aproape în totalitate în chineză. Fiind primele istorii ale Japoniei, aceste lucrări explică originea poporului japonez şi formarea statului japonez, potrivit miturilor shinto.

Poezia lirică provenită din balade a fost adunată în prima antologie japoneză “Man’yoshu” (“Antologie a nenumăratelor frunze”), compilată de poetul Otomo no Yakamochi după anul 759. Cele două forme poetice mai importante folosite în antologie au fost poemul scurt (tanka) şi poemul lung (choka).
În această perioadă budismul se impune ca religie oficială a Japoniei.

Perioada Heian (795-1185), considerată clasică a culturii şi artei japoneze, a fost dominată de cultura aristocratică, îmbogăţind întreaga moştenire a tezaurului mondial.
Inventarea sistemului de scriere kana, care a dus la posibilitatea de a reproduce cu fidelitate sunetele limbii japoneze, a contribuit la dezvoltarea literaturii japoneze clasice. Această invenţie a fost atribuită călugărului budist Kukai şi a fost folosită cu certitudine, la începutul secolului al IX-lea. Deoarece femeilor nu le era permis să scrie folosind sistemul de scriere chinez, ele au trebuit să folosească noul sistem de scriere japonez, în timp ce bărbaţii îl foloseau pe cel chinez în actele oficiale. Astfel, literatura Heian a prezentat în special viaţa privată de la curte.

Familia imperială a constituit un important centru de cultură, iar în anul 905 a fost alcătuită “Kokinshu” (“Antologie de poeme vechi şi moderne”), prima dintre marile antologii de poezie imperială. Ki Tsurayuki a compilat acestă antologie la ordinul împăratului Daigo. Poetul Ariwara Narihira, autorul “Poveştii lui Ise” (“Ise monogatari”), apărut în 980, şi poetesa Ono no Komachi sunt doar doi dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei noi poezii aristocratice.

În această perioadă a fost realizată cea mai importantă operă a literaturii japoneze, capodoperă a literaturii universale, “Povestea lui Genji” (“Genji monogatari”) de Murasaki Shikibu. “Genji monogatari”, care poate fi considerat şi un precursor al romanului modern, prezintă viaţa şi iubirile prinţului Genji precum şi viaţa de la curtea Heian. Muzica Heian, în special Gogaku, a fost în mod intim legată de viaţa de la curtea aristocratică. Aristocraţii perioadei Heian, precum personajele lui Murasaki Shikibu, cântau în mod îndemânatic la instrumente muzicale.

În perioada Kamakura (1185-1333) singurele elemente de artă se găsesc la Kyoto, capitala împăratului. Aceasta este perioada în care budismul devine o religie populară, dar zen budismul este privit ca una dintre cele mai importante şcoli de gândire din acea vreme, fiind îmbrăţişat în mare parte de către starea luptătorilor. Kamakura este perioada literaturii religioase.
Şcoala zen budistă introdusă pentru a doua oară în Japonia în perioada Muromachi (1333-1573) a influenţat într-o mare măsură valorile artistice. În această perioadă preoţii-pictori Shubun, un călugăr de la templul Shokoku-ji din Kyoto, şi Sesshu care a studiat pictura chineză în China, au devenit cunoscuţi, amândoi fiind adepţi ai budismului zen.

Cea mai importantă şcoală de pictură din perioada Azuchi-Momoyama (1573-1603) a fost cea a lui Kano Eitoku. Cea mai mare inovaţie a acestei perioade a fost pictarea de peisaje pe uşile pliante care închideau o cameră, deseori pe un fundal de aur.
Perioada pictorilor Ukiyo-e este era Edo (1603-1868) când au fost realizate unele dintre cele mai frumoase stampe din istoria Japoniei. Printre marii pictori ai acestei perioade îi putem aminti pe Kitagawa Utamaro (1753-1806), Katsushika Hokusai (1760-1849) şi Ando Hiroshige (1797-1858). Literatura erei Edo este reprezentată de către Ueda Akinari (1734-1809), Jippensha Ikku (1765-1831) şi Ryutei Tenehito (1783-1843). Dar cea mai importantă figură a acestei ere este considerat a fi Matsuo Basho (1644-1694) cel care a dat haiku-lui forma perfectă a tuturor timpurilor.

Arta şi literatura Japoniei s-a dezvoltat în strânsă legătură cu evenimentele politice şi a influenţat într-o anumită măsură evoluţia stărilor sociale în Japonia evului mediu.

[Nefertiti]

Origami

Origami constituie arta plierii hârtiei colorate în modele de creaturi vii, obiecte neînsufleţite sau forme decorative abstracte.

Lumea artelor tradiţionale japoneze a reprezentat întotdeauna pentru occidentali o fascinaţie, iar discipline precum ikebana – arta aranjării florilor, chanoyu – ceremonia ceaiului, origami – arta plierii hârtiei şi multe altele au simbolizat elemente ale frumuseţii şi perfecţiunii japoneze.

Etimologic, cuvântul origami, de origine japoneză, este format din oru care are sensul de “a îndoi” şi kami cu sensul de “hârtie”, deci “hârtie îndoită”. Numele de origami a fost adoptat în anul 1880, până atunci arta plierii hârtiei fiind denumită orikata. Formele care pot fi realizate prin această artă sunt legate de imaginaţia celui care pliază hârtia, dar există şi categorii de forme tradiţionale care includ flora şi fauna. Arta origami din zilele noastre acoperă o zonă largă de forme, de la ceasuri cu cuc şi dragoni, până la forme simple care exprimă mai degrabă spiritul decât forma unei imagini.

Există multe stiluri de origami, acestea pornind de la cele mai simple compoziţii până la compoziţii extraordinar de complexe, alcătuite din mai multe unităţi origami pentru a forma un poliedru, precum şi reprezentări formate din două sau mai multe coli de hârtie. Cu toate aceste multe forme de abordare, cele mai simple forme de origami sunt modelele formate dintr-un pătrat de hârtie, fără a utiliza lipiciul. Se pot folosi diferite feluri de hârtie, de la cea subţire la cea groasă, precum şi hârtia velină a revistelor sau hârtia de împachetat.

Arta origami a fost creată în baza aceleaşi estetici care a stat la baza ceremoniei ceaiului (cha no yu). O particularitate a modelelor origami vine în contradicţie, totuşi, cu principiile estetice nipone: simetria. Deşi japonezul îndrăgeşte asimetria, arta origami, prin forţa lucrurilor, produce simetrie. Cu toate acestea, excepţia nu face din modelele artei plierii hârtiei un produs mai puţin valoros şi apreciat de către japonezi.

Pe lângă valoarea estetică, arta origami mai are, în viaţa cotidiană, şi una utilitară în vestimentaţie (broşe, ornamente de păr) şi decorarea interioarelor (lămpi, bibelouri, abajururi). Uneori îndemânarea meşteşugului origami produce cupe, farfurii, cutii de diferite forme, şerveţele ornamentale. Dar, nu trebuie să uităm că formele tradiţionale ale acestei arte sunt modelele de cocori, broaşte, berze, baloane şi corăbii.

Începând cu aproximativ secolul întâi al erei noastre, momentul când se presupune că a fost inventată hârtia în China, oamenii acelor meleaguri au îndoit hârtia în diferite forme şi scopuri. Chinezii au realizat câteva modele simple de pliere a hârtiei, unele dintre ele păstrându-se până azi. Tradiţia atribuie importarea hârtiei, pentru prima dată în Japonia, unui călugăr coreean, în anul 610, dar este posibil ca hârtia să fi fost produsă în Japonia dinainte. Fiecare regiune şi-a dezvoltat tehnica sa proprie de prelucrare a hârtiei, de unde şi multele întrebuinţări pe care le avea hârtia în Japonia: din hârtie se confecţionau paravane, pereţi despărţitori glisanţi, lanterne, batiste, evantaie. Prelucrată pentru a deveni translucidă, hârtia ţinea loc de geam, garderobe, umbrele, mantale impermeabile, perne, tapete, ambalaje rezistente şi frânghii. Deci, hârtia a fost rapid integrată în cultura japoneză, devenind un material indispensabil vieţii de zi cu zi. Tehnica de fabricare a hârtiei a produs schimbări majore în producţia manufacturieră japoneză, dând naştere unui nou gen de hârtie, numită washi, care a fost folosită şi în arta origami.

Dar, în Japonia secolului al VI-lea hârtia era un material rar şi preţios, astfel plierea hârtiei a fost practicată la început doar de către familiile nobiliare. Creşterea comerţului a dus la răspândirea hârtiei în Japonia, iar origami a devenit o artă accesibilă atât celor bogaţi cât şi japonezilor obişnuiţi. Datorită specificului culturii japoneze, care sublinia respectul pentru cruţarea naturii, practicanţii nu au uitat niciodată să economisească până şi hârtia folosită în arta origami, astfel rezultând impresionante modele miniaturale de origami.

În timpul perioadei Heian (794-1185) simboluri abstracte formate din plierea hârtiei au apărut în religia shinto, ca obiecte de veneraţie, şi în eticheta vieţii nobiliare. Japonezii realizau din suprafeţe de hârtie pătrate sau dreptunghiulare, prin tăiere şi pliere, forme utilizate ca reprezentări simbolice ale unui spirit sau ale unei zeităţi. Asemenea simboluri slujeau ca obiecte de practicare a cultului strămoşesc, ele fiind atârnate în Marele Sanctuar Imperial de la Ise (Kotai Jingu). Mai târziu, produsele din hârtie au fost folosite şi la alte ceremonii fie religioase, fie laice. O altă formă cu destinaţie religioasă, practicată şi în zilele noastre, constă în ataşarea la un cadou oferit cu prilejul căsătoriilor sau funerarilor, o panglică împăturită în hârtie (orinoshi). Tradiţia de a oferi bucăţi de hârtie împăturită în forma unui dar (mokuroku-tsutsumi) este păstrată şi astăzi.

Un alt model de origami religios ar fi senbazuru, tradus prin expresia “o mie de cocori”. Cea mai frumoasă şi populară formă de origami este cocorul. Conform unei credinţe populare nipone, cel care reuşeşte să plieze o mie de cocori din hârtie, va primi drept răsplată din partea zeilor împlinirea unei dorinţe. Legat de această credinţă, un episod tragic este cel al fetiţei Sadako Sasaki, elevă la Şcoala Noborimachi din Hiroshima, victimă a bombei atomice, care, datorită radiaţiilor provocate de explozie, s-a îmbolnăvit de leucemie. Nădăjduind că se va însănătoşi, fetiţa făcea zilnic, în spital, cocori de hârtie. A murit nereuşind să facă decât 643 de cocori. În amintirea ei şi a tuturor copiilor ucişi de bomba atomică, în centru oraşului Hiroshima, s-a ridicat un impresionant monument. Acesta este reprezentat de o rachetă suplă, îndreptată spre cer şi susţinută de trei stâlpi, în vârful căreia se află statuia fetiţei Sadako purtând în mâinile, întinse spre cer, un cocor. De atunci s-a încetăţenit obiceiul ca în memoria acestui trist eveniment, fiecare vizitator, să depună la baza statuii, în semn de omagiu, un cocor de hârtie.

Era Edo (1603-1868) corespunde cu perioada în care hârtia a început să fie folosită pe scară largă de către japonezi, aceasta procurându-se la un preţ mic şi fiind fabricată în cantităţi mari. Înclinaţia japonezilor acestei perioade spre artele tradiţionale specifice poporului lor s-a datorat faptului că, fiind o perioadă de linişte, în care conflictele dintre clanuri erau rare, samuraii s-au dedicat artei, aceştia realizând adevărate capodopere. În această perioadă apare primul manual de origami, având titlul “Secretul celor 1000 de cocori”, care a fost publicat în anul 1797, această artă fiind transmisă până atunci pe cale orală. Începând cu această dată vor apărea şi alte manuale care, datorită faptului că nu se adresau numai amuzamentului copiilor, ci şi cultivării spiritului frumosului la adulţi, conţineau modele de origami dificile, care necesitau urmărirea unui număr mare de paşi în realizarea figurinelor. Cu toate acestea, mulţi inventatori de noi forme în arta plierii hârtiei au rămas necunoscuţi până astăzi. În anul 1845 a fost publicată o colecţie de figurine origami intitulată “Kan no modo” (“Fereastră către miezul iernii”).

În timpul erei Meiji (1868-1912) arta plierii hârtiei a fost folosită ca metodă educaţională în grădiniţele şi şcolile primare japoneze. Prin învăţarea formelor de bază ale acestei arte se ajunge la o anumită rafinare a gândurilor copiilor în direcţia înţelegerii relaţiei existente între un corp solid, concret, viu şi reprezentarea sa din hârtie, prin intermediul culorii şi a structurii liniilor sale de pliere. Datorită faptului că arta origami, ca metodă pedagogică, necesita urmărirea unor indicaţii stricte, această artă nu a fost binevenită în Japonia erei Taisho (1912-1926). Pedagogii acestei perioade considerau că origami nu poate oferi elemente de originalitate şi creativitate în procesul educaţional, concepţie care s-a dovedit mai apoi falsă. Practica artei origami stimulează gândirea şi fantezia, dezvoltă simţul tactil, adânceşte intuiţia despre forma esenţială conţinută într-un obiect, obiectele fiind simplificate până la câteva trăsături definitorii.

Arta modernă a plierii hârtiei îşi datorează existenţa lui Akira Yoshizawa, cel mai influent şi prolific artist japonez de origami al secolului al XX-lea. Începând cu anii ’30, Akira Yoshizawa a creat sute de modele inspirate din viaţa de zi cu zi. El, împreună cu americanul Sam Randlett, sunt creatorii sistemului de învăţare a artei origami bazat pe simboluri convenţionale şi scheme din linii continue, întrerupte şi săgeţi. Expoziţiile de origami din Occident ale maestrului Akira Yoshizawa, din anii ’50, au fost punctul de inspiraţie a multor occidentali, care au dezvoltat în Occident arta plierii hârtiei, realizând modele la fel de valoroase ca şi cele ale lui Akira Yoshizawa din Japonia.

Japonezul Matsuo Terada a dezvoltat un nou stil de pliere a hârtiei, numit “sculptura în hârtie”. Numele provine de la faptul că se realizează forma unui model origami prin folosirea mai multor foi mici care apoi sunt pliate şi lipite între ele, pentru a reda un întreg. În ceea ce priveşte tematica acestei noi metode origami, aceasta poate fi foarte variată. Există o teorie conform căreia “sculptura în hârtie” s-a născut în Polonia, în urmă cu aproximativ 400 de ani, şi apoi s-a dezvoltat mai ales în Europa, de unde japonezii au preluat-o şi integrat-o în arta origami.

Arta origami a fost introdusă în Europa în secolul al XII-lea, primind cu timpul o formă distinctă de cea tradiţională japoneză. Dar, la început, această artă nu a fost primită cu acelaşi entuziasm cu care au îmbrăţişat-o japonezii.

Şi în Spania a existat o formă a artei plierii hârtiei. În timpul invaziei arabe din secolul al VIII-lea, maurii au adus secretul fabricării hârtiei în Spania. Musulmani fiind, religia le interzicea maurilor crearea de simboluri religioase. Dar, aceştia au folosit plierea hârtiei în studierea geometriei şi astronomiei. După ce maurii au fost alungaţi din Spania, în anul 1492, tradiţia plierii hârtiei a supravieţuit. În timpul Inchiziţiei, spaniolii au realizat mai mult decât forme geometrice din hârtie, ei punând bazele unei arte numite papiroflexia, artă populară în Spania şi Argentina chiar şi în zilele noastre. De exemplu, poetul şi filosoful Miguel de Unamuno (1864-1936) a creat modele din hârtie originale, incluzând o gorilă, un ceainic şi un vultur. În anul 1902, el a scris un eseu comic intitulat “Amor y pedagogia” (“Iubire şi pedagogie”) care includea şi o prezentare a modului de a plia hârtia.

Partea pedagogică a artei origami a fost influenţată, în anul 1850, de concepţiile învăţatului Friederich Wilhelm August Fröbel (1782-1852), care a dezvoltat noi metode de folosirea a artei origami ca produs educaţional. Arta plierii hârtiei făcea parte, în grădiniţe, din programul de învăţare prin joacă. Fröbel credea că scopul educaţiei era să demonstreze unitatea universului printr-un set de activităţi simbolice care să promoveze cooperarea şi nu competiţia, studiul naturii, lucrul manual. În origami el a văzut una din căile de a-şi pune în practică teoria. Mai apoi concepţiile lui au fost preluate şi de către pedagogii japonezi.

Dezvoltarea artei origami în epoca modernă în Occident a început în anul 1945, prin studiile efectuate de Gershon Legman, la început în America, iar mai apoi în Franţa. Legman l-a contactat pe maestrul japonez Akira Yoshizawa precum şi alţi practicanţi de origami, cum ar fi cei aparţinând Ligii Montoya din Argentina, astfel încurajând dezvoltarea acestei arte în Occident. În anul 1956, magicianul englez Robert Harbin a inclus în volumul “Hârtia magică” modele de origami realizate de Legman. Un alt pionier al artei origami este şi Lillian Oppenheimer, cea care a fondat, în anul 1958, Centrul Origami din New York, iar mai apoi Centrul Origami American.

Robert Harbin a pus bazele unui terminologii specifice, mai târziu combinată cu reprezentarea prin linii punctate a lui Akira Yoshizawa, toate aceste fiind publicate de Samuel Randlett în anul 1961. Simbolurile standard adoptate fac din origami o artă independentă, care nu ţine seama de barierele dintre civilizaţii şi se dovedeşte un minunat mijloc de comunicare între oameni.

Plierea hârtiei a devenit celebră şi în rândul copiilor englezi din timpul perioadei Victoriene, dovadă fiind două ilustraţii ale lui John Tenniel, făcute pentru povestea “Through the Looking Glass” (“Prin oglindă”) de Lewis Carroll, publicată în anul 1872. Acestea erau două pălării realizate din hârtie. Societatea Britanică de Origami, fondată în anul 1967, este una dintre centrele de origami din Occident a cărui influenţă şi recunoaştere este acceptată pe întreg globul.

Azi, maeştrii origami pot fi găsiţi în multe ţări, iar noile tehnici şi modele pe care aceştia le inventează stau la baza unor modele origami remarcabile. Astfel dacă în trecut a realiza din hârtie o insectă cu corpul segmentat şi multe picioare era dificil, azi se realizează insecte care să aparţină unor anumite specii, cu o anatomie corectă. Pe lângă multe alte tehnici de pliere a hârtiei, este de amintit cea inventată de Akira Yoshizawa, numită “plierea la umed”, în care modelele origami sunt realizate dintr-o hârtie groasă umezită. Această tehnică îi dă posibilitatea artistului origami să incrusteze pe suprafaţa hârtiei diferite motive.

În România, arta plierii hârtiei este încă considerată a face parte doar din segmentul disciplinelor pedagogice care dezvoltă îndemânarea, uitându-se, poate din ignoranţă, de latura spirituală pe care această artă o are în ţara ei de origine, Japonia. Cu toate acestea există profesori, care propagă acest spirit, precum doamna profesoară Isabela Neamţu din Arad, care în activitate ei profesională încearcă nu numai cultivarea îndemânării elevilor ei ci şi introducerea lor în acel plan spiritual de care dispun artele tradiţionale japoneze, prin predarea artei origami.

Obiectul din hârtie, spre deosebire de cel din piatră, este perisabil. El nu poate sluji eternităţii. Viaţa hârtiei cu forma ce o îmbracă este pasageră, creează doar un moment de bucurie estetică, dincolo de care se păstrează doar memoria esenţelor. Aşadar, ceea ce pierde în durată arta plierii hârtiei câştigă în acuitatea trăirii estetice.

[LaDy_D3viL]

În România, arta plierii hârtiei este încă considerată a face parte doar din segmentul disciplinelor pedagogice care dezvoltă îndemânarea, uitându-se, poate din ignoranţă, de latura spirituală pe care această artă o are în ţara ei de origine, Japonia. Cu toate acestea există profesori, care propagă acest spirit, precum doamna profesoară Isabela Neamţu din Arad, care în activitate ei profesională încearcă nu numai cultivarea îndemânării elevilor ei ci şi introducerea lor în acel plan spiritual de care dispun artele tradiţionale japoneze, prin predarea artei origami.

Exact... Pacat ca nu se intampla in toata tara, ceea ce se intampla in scoala in care e Isabela Neamtu...
Mie mi-ar fi placut sa fac asa ceva...Acum in clasa a8a, nu mai facem arte plastice, ci doar pictam... eh...

[Nefertiti]

Gheişă
Gheişele (芸者, geisha, însemnând "artist" sau "persoană a artelor") sunt în acelaşi timp artiste şi entertaineri în tradiţia japoneză. În regiunea Kansai termenii Geiko (芸妓), pentru gheişă şi Maiko (舞妓), pentru gheişă ucenică, au fost folosiţi încă de la Restaurarea Meiji. Gheişele erau foarte cunoscute în secolul al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea; ele mai există şi astăzi, cu toate că numărul lor este în permanentă scădere.

Termeni

"Geisha, ("gheişă" - ghe-i-şă) pronunţat /ˈgeɪ ʃa/ (accentul căzând pe silaba "-i-") este cel mai familiar termen al vorbitorilor limbilor europene şi cel mai folosit de japonezi, de asemenea. Ca toate substantivele japoneze, nu există distincţie între varianta de singular şi de plural a termenului.

Există şi o pronunţie englezească alternativă, /gi ʃa/ ("gei-" rimează cu "key"), ca în sintagma "fată gheişă," şi are sensul de prostituată. Existenţa acestui termen datează din timpul ocupaţiei americane a Japoniei după Al Doilea Război Mondial, când câteva femei tinere, disperate pentru a aduna bani şi pretinzând că sunt gheişe, au oferit favoruri sexuale ostaşilor americani. Cu toate acestea, "gheişă" nu înseamnă deloc "prostituată".

Istorie şi evoluţie

Gheişele au apărut în istorie ca entertaineri de profesie; la început mulţi din aceşti entertaineri nu erau femei, ci bărbaţi. În timp ce diferite tipuri de curtezani puneau accent pe plăcerile sexuale, gheişele se specializau pe artele tradiţionale japoneze, muzică, dans, ceremonia ceaiului, conversaţii cu bărbaţii pe care îi întreţineau. Pe măsură ce îndemânarea artistică a curtezanilor de rang înalt era în declin, cererea de artişti-gheişă (bărbaţi sau femei) era în creştere.

Gheişele-bărbaţi, cunoscuţi uneori sub numele "hōkan", au început să decadă la rândul lor la sfârşitului secolului al XVIII-lea. În anul 1800 gheişele-femei (numite atunci "onna geisha", adică "femeie gheişă") i-au depăşit ca număr pe gheişele-bărbaţi, raportul fiind de trei la unu. Termenul "gheişă" a ajuns treptat să însemne doar femeie entertainer, aşa cum înseamnă şi astăzi.

Etape de formare

Conform tradiţiei, gheişele îşi începeau instruirea la o vârstă foarte fragedă. Unele fete erau vândute la casele de gheişe ("okiya") copii fiind, şi începeau aproape imediat studiul în diferite arte tradiţionale.

În timpul copilăriei, viitoarele gheişe lucrau adeseori ca servitoare sau asistente ale unei gheişe experimenatet din okiya, pentru ca după o vreme să devină ucenice (maiko). Prima etapă, cea de servitoare, se numeşte Shikomi. În această perioadă, viitoarea gheişă era însărcinată cu diferite treburi: curăţenia casei, primirea unor comisioane, etc. Totodată, fata trebuia să meargă şi la şcoală pentru a se instrui.

Trecerea de la Shikomi la următoarea etapă, Minarai, se face printr-un ritual numit Misedashi. Fata va deveni acum gheişă ucenică şi trebuie să-şi găsească o "soră mai mare" ("onesan"), adică o gheişă experimentată care îi va deveni mentor şi care o va prezenta tuturor clienţilor ei. Ritul Misedashi reprezintă debutul oricărei gheişe şi de obicei este urmat de o mică petrecere.

În etapa Minarai, gheişa ucenică o va urma pe "sora ei mai mare", la toate casele de ceai şi la toate localurile unde aceasta frecventează, pentru a observa ceea ce va trebui să facă pe viitor. După Misedashi, ea este membră a comunităţii de gheişe, dar nu este pregătită îndeajuns pentru a începe să întreţină clienţi.

Uneori în timpul uceniciei, este de aşteptat ca maiko să treacă prin ritualul "mizuage". Odată aceasta însemna că virginitatea fetei era licitată şi vândută unui client, dar acum legea japoneză interzice acest lucru. După mizuage, sau uneori după vârsta de 18 ani, coafura gheişei este schimbată pentru a dovedi tuturor că fata a devenit acum o femeie matură. Un alt rit de confirmare a maturităţii este Erikae, ce are mai mult o valoare simbolică. Gulerul chimonoului gheişei, care până atunci era roşu este acum schimbat cu unul alb, pentru a arăta că gheişa nu mai este maiko, ci a devenit geiko.

San san kudo este numele unui alt ritual prin care gheişa este legată de un bărbat, ce va fi numit "danna". Cei doi vor bea împreună din trei cupe umplute cu sake, într-un ritual asemănător cu misedashi. "Danna" devine patronul gheişei şi este obligat să o suporte financiar în schimbul unei relaţii de lungă durată cu ea.

Când o gheişă se retrage din viaţa publică organizează o ceremonie: Hiki-iwai. Această ceremonie paote avea diverse semnificaţii: gheişa poate ieşi pur şi simplu din comunitatea de gheişe, se poate retrage din cauza vârstei înaintate, se poate căsători sau poate deveni Okami-san. Okami-san înseamnă retragerea gheişei, dar în urma căreia ea devine stăpâna unei okiya.

Înfăţişare

Înfăţişarea unei gheişe variază de-a lungul carierei, de la culorile vii ale unei gheişe ucenice, la înfăţişarea sobră a unei gheişe experimentate.

Cosmetice
Îmbrăcăminte

Gheişele poartă mereu kimono. Gheişele ucenice au kimonouri viu şi divers colorate cu un obi (eşarfă care se leagă în jurul brâului) extravagant. Gheişele mai experimentate poartă kimonouri cu stiluri, modele şi culori mai sobre. Se spune că o gheişă niciodată nu este văzută cu un kimono mai mult de o dată în timp ce produce divertisment. Kimonourile gheişelor sunt decoltate la spate, pentru că în lumea japoneză, ceafa şi gâtul sunt folosite în ritualul seducţiei bărbaţilor.

Culorile şi modelele kimonoului sunt, de asemenea, în funcţie de anotimp şi de evenimentul la care participă. Iarna, de exemplu, gheişa poate fi văzută purtând peste kimono un palton de lungimea trei-sferturi căptuşit cu mătase pictată de mână. kimonourile căptuşite sunt purtate în timpul anotimpurilor mai friguoase, iar cele necăptuşite în timpul verii. Un kimono poate necesita de la doi la trei ani pentru a fi creat, pictat şi brodat.

Gheişele se încalţă cu sandale cu talpa foarte înaltă, zori, când merg afară, şi poartă doar tabi (şosete albe) înăuntru. Când vremea este ploiasă gheişele se încalţă cu nişte saboţi de lemn, numiţi geta. Gheişele ucenice au nişte saboţi speciali din lemn negru lăcuit, okobo.

Coafură

The hairstyles of geisha have varied through history. In the past, it has been common for women to wear their hair down in some periods, but up in others. During the 17th century, women began putting all their hair up again, and it is during this time that the traditional shimada hairstyle, a type of traditional chignon worn by most established geisha, developed.

There are four major types of the shimada: the taka shimada, a high chignon usually worn by young, single women; the tsubushi shimada, a more flattened chignon generally worn by older women; the uiwata, a chignon that is usually bound up with a piece of colored cotton crepe; and a style that resembles a divided peach, which is worn only by maiko.

These hairstyles are decorated with elaborate haircombs and hairpins (kanzashi). In the seventeenth century and after the Meiji Restoration period, hair-combs were large and conspicuous, generally more ornate for higher-class women. Following the Meiji Restoration and into the modern era, smaller and less conspicuous hair-combs became more popular.

Gheişele erau învăţate să doarmă cu gâtul pe nişte mici suporturi ("takamakura") în loc de perne, astfel încât să îşi ţină coafura în stare perfectă până a doua zi. Pentru a impune acest obicei, mentorii lor puneau orez în jurul suportului. Dacă capul gheişei aluneca de pe suport, în timp ce aceasta dormea, orezul se lipea de păr stricând coafura.

Multe gheişe moderne folosesc peruci în viaţa lor profesională.

[LaDy_D3viL]

Interesant... Mult mai interesant e faptul ca exact in dimineata aceasta am vazut la o emisiune, pe Euf*ria, desi eu nu prea ma uit la asa ceva, despre Japonia, mai precis Tokio.

Si chiar am vazut o gheisa experimentata, care o ajuta pe prezentatoare, imbracand-o in kimono si transformand-o intr-o gheisa unica.

Parul, sincer, nu-mi mai aduc aminte daca era aranjat asa cum le poarta ele...dar imbaracamintea sigur o avea...
Si am auzit si e acolo ca gheisele sunt denumite de catre americani "prostituate", dar nu stiam de ce (mltumesc Nefe, acum am aflat)...

[Nefertiti]

Invaziile Mongole în Japonia

Ivaziile Mongole în Japonia (元寇 Genkō) dintre 1274 şi 1281 au fost evenimente majore de importanţă macroistorică în ciuda eşecurilor lor finale. Aceste încercări de invazii sunt printe cele mai faimoase evenimente din istoria Japoniei şi datorită rolului lor în oprirea expansiunii mongoleze şi sunt de asemenea evenimente cruciale în istoria lumii întregi. Multe lucrări de ficţiune se referă la aceste invazii şi sunt primele evenimente în care s-au folosit cuvinte precum kamikaze sau "vânt divin". Mai mult, cu excepţia celui de-Al doilea război mondial, aceste incercări eşuate de invazie sunt cele mai recente din istoria Japoniei în ultimii 1500 de ani.

Războiul ruso-japonez

Războiul ruso-japonez (1904–1905) a fost un conflict generat de ambiţiile imperialiste ale Imperiului Rus şi ale Imperiului Japonez în privinţa Manicuriei şi Coreii. Principalele teatre de au fost Port Arthur şi Peninsula Liaodong, împreună cu calea ferată care lega Port Arthur de Harbin. Ruşii căutau de multă vreme un port ale cărui ape să nu îngheţe în timpul iernii. Japonezii au intrat în război datorită nevoii strategice de stăvilire a expansiunii ruseşti către Coreea.

Cauzele războiului

La sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, mai multe ţări occidentale intraseră în competiţie pentru influenţă, comerţ sau ocuparea de teritorii în Asia Răsăriteană, în vreme ce Japonia se străduia să se transforme într-o superputere. Statutul de mare putere în acea perioadă depindea în parte de accesul al colonii, care asigurau materii prime şi pieţe de desfacere. Asigurarea controlului asupra coloniilor depindea la rândul lui de puterea flotelor militare şi comerciale, de porturi cu ape adânci şi cu mai multe dane, care să gazduiască cuirasate tot mai mari şi să asigure aprovizionarea printr-un lanţ de depozite de cărbune, cobustibilul necesar motoarelor cu aburi ale vaselor de război.

Japonezii considerau Coreea „de drept” în sfera de interes nipon, tradiţii şi vechi legături geostrategice legând cele două regiuni. În secolul al XIII-lea, Japonia a fost atacată de războinicii dinastiei Yuan din Mongolia, care traversaseră Peninsula Coreană. Coreea era subordonată în mod tradiţional Chinei. La început, guvernul japonez a dorit să despartă Coreea de China, să transforme peninsula într-o ţară independentă. Aceastâ schimbare nu era posibilă, de vreme ce China nu dădea niciun semn că ar fi dispusă să renunţe la suzeranitatea asupra Coreii.

Între China şi Japonia au izbucnit mai multe conflicte, care s-au transformat în cele din urmă în războiul chino-japonez. Victoria Japoniei în acest război a dus la semnarea tratatului de la Shimonoseki (17 aprilie 1895), prin care China renunţa la suzeranitatea asupra Coreii şi ceda Taiwanul şi Lüshunkou (cunoscut şi ca Port Arthur) Japoniei. Totuşi, alte trei mari puteri (Imperiul Rus, Imperiul German şi A treia Republică Franceză, prin tripla intervenţie din 23 aprilie 1895, au făcut presiuni asupra Japoniei să renunţe la Port Arthur. Rusia a negociat mai apoi, în 1898, un contract de închiriere pe 25 de ani a bazei navale chinezeşti şi au trimis soldaţi să o ocupe. La rândul lor, japonezii încercau să preia controlul asupra Coreii, a cărei integritate era protejată de Rusia printr-un pact. Ca urmare, Rusia a ocupat cea mai mare parte a Coreii, printr-o mişcare mai rapidă decât a japonezilor.


Ito Hirobumi a început să negocieze cu Rusia schimbul între teritoriile Manciuriei şi Coreii. El era conştient că Japonia nu era suficient de puternică ca să înfrunte Rusia, aşa că spera că, dacă niponii acceptau controlul Moscovei asupra Manciuriei, Japonia putea păstra Coreea. Din 1902 însă, Japonia şi Anglia aveau o alianţă, iar englezii nu doreau ca ruşii să-şi extindă influenţa către sud, iar, datorită acestui fapt, Ito nu a avut un sprijin prea puternic pentru iniţiativa sa.

După eşecul negocierilor cu Rusia, Japonia a dat un ultimatum pe 31 decembrie 1903 şi a rupt relaţiile diplomatice pe 6 februarie 1904. Cu trei ore mai înainte ca guvernul rus să recepţioneze ultimatumul, marina japoneză a atacat vasele de război ruseşti ancorate în Port Arthur. Ambele părţi au emis declaraţii de război pe 10 februarie. Din punct de vedere al dreptului internaţional, atacul japonez nu a fost considerat un atac-surpriză datorită prezenţei ultimatumului. Totuşi, după atacul japonez asupra flotei SUA de la Pearl Harbor, atacul de la Port Arthur afost amintit de multe ori ca dovadă a presupusei predilecţii japoneze pentru atacurile surpriză.

Războiul

Port Arthur din Peninsula Liaodong în sudul Manciuriei a fost transformat într-o bază navală fortificată de primă importanţă de inginerii ruşi. Cum, pentru a avea şanse de reuşită într-un război pe continentul asiatic, japonezii trebuiau să aibă supremaţia pe mare, primul lor obiectiv major a fost neutralizarea flotei de la Port Arthur. În noaptea de 8 ferbruarie 1904, flota japoneză, aflată sub comanda amiralului Heihachiro Togo, a declanşat un atac cu torpile lansate împotriva navelor ruseşti din Porth Arthur, reuşind să avarieze grav două crucişătoare. Aceste atacuri au deschis Bătălia de la Porth Arthur din dimineaţa celei de-a doua zi, în timpul căreia, după un număr de atacuri cu rezultat nedecis, amiralul Togo nu a reuşit să provoace alte distrugeri importante flotei ruseşti, bine apărată de bateriile de tunuri ale portului. Pe de altă parte, flota rusă nu a părăsit portul, rămând în rada bine apărată, moartea amiralului Stepan Osipovici Makarov de pe 13 aprilie contribuind la luarea acestei decizii.

Însă atacurile asupra flotei ruse au asigurat acoperirea necesară debarcării infanteriei japoneze de la Incheon din Coreea. În scurtă vreme, japonezii au ocupat oraşul Seul şi cea mai mare parte a Coreii. Până la sfârşitul lunii aprilie, armata niponă condusă de Kuroki Itei era gata să forţeze râul Yalu pentru a intra în Manciuria ocupată de ruşi.

Faţă de strategia japoneză de cucerire a unor victorii rapide care să-i asigure controlul Manciuriei, strategia rusă era orientată pe acţiuni de luptă de întârziere, care să permită venirea întăririlor pe calea ferată transiberiană. Pe 1 mai 1904, în bătălia de pe râul Yalu, trupele japoneze au atacat o poziţie a ruşilor, după ce traversaseră nestingheriţi râul, în prima bătălie importantă a războiului. Trupele japoneze au debarcat în mai multe puncte pe ţărmul Manciurie şi, după o serie de ciocniri, i-au împins înapoi pe ruşi până în fortificaţiile din Porth Arthur. Aceste lupte, inclusiv bătălia de la Nanshan de pe 25 mai, au produs pierderi extrem de importante niponilor în timpul atacării poziţiilor întărite ruseşti, dar armata ţaristă a rămas în mod inexplicabil pasivă, irosind mai multe ocazii pentru lansarea unor contraatacuri.

Pe mare, războiul se desfăşura la fel de dur. După atacul de pe 8 februarie asupra Port Arthur, japonezii au încercat să-i împiedice pe ruşi să folosească portul. Între 13 – 14 februarie, japonezii au încercat să blocheze intrarea în port prin scufundarea mai multor vapoare încărcate cu ciment în canalele cu apă adâncă, care asigurau accesul în port, dar adâncimea aleasă a fost prea mare pentru ca acţiune să fie un succes. O altă tentativă de blocare a portului prin scufundarea de vase în noaptea de 3 – 4 mai a eşuat, de asemenea. În martie, viceamiralul Makarov a preluat comanda Escadrei I Ruse din Pacific, având planuri concrete pentru spargerea blocadei nipone de la Port Arthur şi ieşirea cu navele în larg.

Din acel moment, fiecare parte a fost angajată în manevre ofensive tactice, minându-şi reciproc porturile. Acesta a fost prima dată când minele marine au fost folosite pentru acţiuni ofensive. În trecut, minele erau folosite numai pentru protejarea porturilor împotriva potenţialilor invadatori. Tactica de minare japoneză s-a dovedit mai eficientă, mişcarea vapoarelor ruseşti în afara portului fiind împiedicată. Nava amiral Petropavlovsk şi crucişătorul Pobeda au fost grav avariate de ciocnirea cu minele japoneze. În timp ce Petropavlosk s-a scufundat în cam o oră, Pobeda a trebuit să fie remorcat în port, unde a fost supus unor lucrări de reparaţii de amploare. Amiralul Makarov a murit pe vaporul pe care-l comanda, preferând să se scufunde odată cu nava amiral Petropavlovsk.

Ruşii au copiat rapid metodele japoneze de minare ofensivă a porturilor inamice. Pe 15 mai 1904, două crucişătoare japoneze au fost ademenite într-un câmp minat proaspăt amplasat de ruşi în afara Port Arthur, fiecare dintre cele două vase fiind lovite de două mine. Dacă unul dintre crucişătoarel nipone s-a scufindat în câteva ore, echipajul reuşind să se salveze, cel de-al doilea s-a scufundat în numai câteva minute, luân cu el în străfunduri şi 450 de marinari. Pe 23 iunie, o încercare de ieşire în larg a unei formaţini de vase de luptă, aflate sub comanda amiralului Wilgelm Vitgeft a eşuat. Până la sfârşitul lunii, artileria japoneză reuşise să ocupe poziţii care-i permiteau să bombardeze portul.
Proiectil de 225 kg explodând în apropierea tunurilor de asediu japoneze, lângă Port Arthur.
Extinde
Proiectil de 225 kg explodând în apropierea tunurilor de asediu japoneze, lângă Port Arthur.

Japonia a început asediul bazei navale Port Arthur, care fusese bine fortificată de ruşi. Pe 10 august 1940, flota rusă a încercat spargera blocadei nipone pentru ca vasele să se poată îndrepta către Vladivostok, dar japonezii au reuşit să intrercepteze vasele fugare, pe care le-au învins în bătălia din Marea Galbenă. Rămăşiţele flotei ruse s-au reîntors în Port Arthur, unde au fost până în cele din urmă scufundate de artileria asediatorilor japonezi. Încercările de despresurare a bazei militare prin atacuri terestre au eşuat şi, după bătălia de la Liaoyang de la sfârşitul lunii august, ruşii s-au retras la Shenyang. Port Arthur a fost cucerit în final pe 2 august 1905, după o serie de asalturi de infanterie extrem de sângeroase.

Campania din 1905

După ce au cucerit Port Arthur, japonezii au avut posibilitatea să continue atacul pe direcţia nord. Pentru a încheia războiul, japonezii trebuiau să zdrobească armata rusă din Manciuria. Bătălia de la Mukden a început la sfârşitul lunii februarie. Forţele nipone au avansat pas cu pas şi au încercat să încercuiască cartierul general de la Mukden (Shenyang ) al comandantului rus, generalul Alexei Kuropatkin. Forţele ruse au rezistat, dar pe 10 martie au decis să se retragă. Deoarece suferiseră pierderi mari, japonezii nu au pornit imediat în urmărirea inamicului. Datorită faptului că oraşul avea o importanţă strategică limitată, victoria finală depindea în continuare de succesul luptelor navale.
Crucişătorul japonez Mikasa, probabil cea mai puternică navă din clasa ei, a fost nava amiral a niponilor în bătălia de la Tsushima din 1905.
Extinde
Crucişătorul japonez Mikasa, probabil cea mai puternică navă din clasa ei, a fost nava amiral a niponilor în bătălia de la Tsushima din 1905.

Între timp, ruşii se pregăteau să recucerească iniţiativa pe mare prin trimiterea flotei Mării Baltice de sub comanda amiralului Zinovi Petrovici Rojdestvenski pe la Capul Bunei Speranţe către Asia. Pe 21 octombrie 1904, când trecea prin dreptul Regatului Unit, (aliat al Japoniei, dar neutru în acest război), flota rusă aproape că a provocat începerea unui nou război în aşa numitul incident Dogger Bank, deschizând focul asupra pescadoarelor britanice, pe care le-au confundat cu vase torpiloare. Durata mare a călătoriei l-a ajutat pe amiralul Togo să fie la curent cu poziţia flotei baltice şi să-şi plănuiască atacul, astfel încât să intercepteze flota rusă mai înainte ca aceasta să ajungă la Vladivostok. Flotele s-au întâlnit în Strâmtoarea Tsushima şi, în timpul bătăliei care a urmat (27 – 28 mai 1905), niponii, inferiori numeric, dar având vase superioare din punctul de vedere al vitezei de deplasare şi puterii de foc, au reuşit să scufunde toate cele opt crucişatoare ruse.

Pacea

Deşi Imperiul Rus avea în continuare o armată mai numeroasă decât japonezii, înfrângerile succesive le-a zdruncinat încrederea în propriile forţe. În plus, în anul 1905 a izbucnit o mişcare revoluţionară care a zguduit imperiul de-a lungul întregului an şi a ameninţat stabilitatea ţării. Rusia a ales varianta negocierilor de pace, pentru a se putea concentra pe problemele de politică internă.

Preşedintele SUA Theodore Roosevelt a făcut eforturi pentru semnarea păcii între cele două părţi aflate în conflict, eforturi încununate cu semnarea tratatului de la Portsmouth pe 5 septembrie 1905. (Theodore Roosevelt a primit pentru eforturile diplomatice în această chestiune Premiul Nobel pentru Pace). Rusia ceda jumătatea sudică a insula Sahalin Japoniei. (Acest teritoriu a fost recucerit de Uniunea Sovietică la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, iar, în 1952, prin tratatul de la San Francisco, reintra în mod oficial în posesia acestui teritoriu). Rusia a cedat de asemenea drepturile de închiriere pe 25 de ani a bazei navale Port Arthur şi a peninsulei pe care se afla aceasta. Rusia a fost de asemenea de acord să evacueze Manciuria şi să recunoască Peninsula Coreea ca parte a sferei de influenţă a Japonia. Japonia a anexat în cele din urmă Coreea în 1910, în condiţiile în care celelalte puteri au protestat formal.

Reuşita niponă fost prima victorie în epoca modernă a unei ţări asiatice în faţa unei naţiuni europene şi unul dintre vestitorii evenimentelor care aveau să ducă la decolonizarea regiunii. Prestigiul internaţional al Japoniei a crescut, ţara fiind percepută după acest moment ca o supraputere. Rusia a pierdut practic întreaga flotă orientală şi baltică şi a suferit un recul pe scena politică mondială, mai ales în ochii liderilor germani. Rusia era în acel moment aliatul Franţei, iar scăderea prestigiului internaţional al imperiului avea să aibă un efect important asupra planurilor germane cu privire la viitorul război.

În absenţa competiţiei cu Rusia, folosindu-se de implicarea puterilor europene în primul război mondial şi de criza economică care a urmat după război, Japonia a început să facă eforturi pentru îngenuncherea Chinei, eforturi care aveau să ducă la războiul din Pacific şi la aderarea ţarii la Axă în al doilea război mondial.

În Rusia, înfrângerea din 1905 a dus la o reformă importantă a armatei imperiale, care trebuia să facă faţă noilor ameninţări europene, în special din partea Germaniei. Revoluţia pe care a declanşat-o înfrângerea în război a fost o prefigurare a revoluţiei bolşevice, care avea să răstoarne toate valorile sociale, politice şi economice ale imperiului.

Urmările războiului

Conflictul s-a încheiat cu victoria indiscutabilă a Japoniei, care a câştigat majoritatea bătăliilor, şi a dus la distrugerea totală a flotei maritime şi a mai multor armate de infanterie ruseşti. Totuşi, sentimentele triumfaliste nipone s-au transformat rapid într-o nemulţumire amară şi revolte populare în momentul în care termenii păcii au fost aduşi la cunoştinţa publicului. La încheierea războiului, ambele părţi beligerante erau vlăguite militar şi economic, iar marile puteri europene priveau cu o deosebită nemulţumire apariţia pe scena politică a încă unui competitor.

Nemulţumirile populare din Rusia au dus la izbucnirea revoluţiei ruse din 1905, un eveniment pe care ţarul Nicolae al II-lea sperase să-l evite prin adoptarea unor poziţii intransigente mai înainte de începerea negocierilor de pace. Poziţia rusă s-a înăsprit şi mai mult după începerea negocierilor pentru semnarea tratatului de pace.

Tratatul de la Portsmouth, mediat de preşedintele SUA Theodore Roosevelt, a pus capăt în mod oficial războiului. Lipsa unor câştiguri teritoriale semnificative şi a reparaţiilor de război a dus la revolte în întreaga Japonie. Tratatul de pace a adâncit lipsa de încredere a japonezilor în toate naţiunile vest-europene. Cei mai mulţi japonezi considerau, după cum afirmă biograful preşedintelui Roosevelt, Edmund Morris, că Statele Unite i-a păcălit, de vreme ce plata de către Rusia a unor despăgubiri de război era o condiţie de pace pe care americanii ar fi trebuit să o sprijine. În plus, Japonia a trebuit să se mulţumească numai cu jumătate sudică a Insulei Sahalin, deşi niponii se considerau îndreptăţiţi să o ocupe în întregime, fiind nevoiţi să renunţe la pretenţiile iniţiale tocmai datorită presiunilor americane. Japonezii au considerat că puterile occidentale i-au tratat ca pe nişte învinşi, nu ca pe învingători. Între Japonia şi SUA s-a căscat o prăpastie diplomatică, adâncită de insulte şi acţiuni reciproce lipsite de consideraţie, care aveau să ducă la decizia Japoniei de a intra în război împotriva SUA în 1941.

Înfrângerea Rusiei a fost privită cu uimire de puterile europene, dar şi de naţiunile asiatice. Faptul că o naţiune ne-europeană a reuşit să înfrângă o supraputere într-un conflict militar de amploare a inspirat încredere numeroaselor mişcări anticoloniale care aveau să apară în întreaga lume. Marile puteri europene, care aveau prejudecăţi rasiste sau naţionaliste, nu au reuşit să înveţe nimic din înfrângerea Rusiei, cauzată în principal de superioritatea tehnologică şi tactică a japonezilor în domeniul războiului pe uscat. În schimb, puterile europene aveau să-şi modernizeze flotele.

În timpul războiului, armata japoneză a tratat civilii şi prizonierii de război ruşi bine, fără brutalităţile şi atrocităţile din al doilea război mondial. Prizonierii coreeni şi chinezi nu s-au bucurat în egală măsură de un tratament uman.

Istoricii niponi cred că acest război este un punct de cotitură pentru Japonia şi principalul mijloc pentru înţelegerea eşecului militaro-politic al ţării de mai târziu. Nemulţumirile faţă de condiţiile păcii, care erau privite mai potrivite pentru o naţiune înfrântă, nu pentru una învingătoare, erau răspândite printre reprezentanţii tuturor claselor sociale, existând un consens în această privinţă în societatea japoneză. Atitudinea antieropeană a crescut în următoarele decenii tot mai mult, cu fiecare act diplomatic al marilor puteri, considerat ori lipsit de consideraţie, sau de-a dreptul batjocoritor de către japonezi.

Lista bătăliilor

    * 1904 Bătălia de la Port Arthur, 8 februarie: bătălie navală, fără efecte majore
    * 1904 Bătălia din Golful Chemulpo, 9 februarie: bătălie navală, victorie japoneză
    * 1904 Bătălia de pe râul Yalu, 30 aprilie – 1 mai, victorie japoneză
    * 1904 Bătălia de la Nanshan, 25 – 26 mai, victorie japoneză
    * 1904 Bătălia de la Te-li-Ssu, 14 – 15 iunie , victorie japoneză
    * 1904 Bătălia din Pasul Motien, 17 iulie, victorie japoneză
    * 1904 Bătălia de la Ta-shih-chiao, 24 iulie, victorie japoneză
    * 1904 Bătălia de la Hsimucheng, 31 iulie, victorie japoneză
    * 1904 Bătălia din Marea Galbenă, 10 august: bătălie navală victorie japoneză
    * 1904 Bătalia de la Ulsan, 14 august: bătălie navală victorie japoneză
    * 1904-1905 Asediul de la Port Arthur, 19 august – 2 ianuarie: victorie japoneză
    * 1904 Bătălia de la Liaoyang, 25 august – 3 septembrie: fără efecte majore
    * 1904 Bătălia de la Shaho, 5 – 17 octombrie: fără efecte majore
    * 1905 Bătălia de la Sandepu, 26 – 27 ianuarie: fără efecte majore
    * 1905 Bătălia de la Mukden, 21 februarie – 10 martie: victorie japoneză
    * 1905 Bătălia din strâmtoarea Tsushima, 27 – 28 mai bătălie navală: victorie japoneză.

[LaDy_D3viL]

Interesting
Bravo, Nefe! Faci o treaba buna cu asta!