Ţintind spre stele (~~~Original~~~)

[Nefertiti]

Revin cu un nou fic ! Comentati, va rog ! 

                                                1. Frământări

      New York... Visul american... Într-un parc din acest oraş, împânzit de zgârâie nori, aşezată pe una din băncile reci ale lui, o tânără medita la profunzimea cuvintelor : „vis american”... Nu simţea nici pe departe că trăia acel vis. Vremea răcoroasă de octombrie putea să-i lase cel mai neplăcut „cadou” : o răceală, dar ei nu-i păsa. Privi în jurul său, cum o boare de vânt începu să aştearnă la picioarele sale covoare roşii, galbene sau maronii de funze. Cât de puţin ţinea existenţa unei frunze... Se „năştea” primăvara, lucea toată vara, ca mai apoi să moară toamna, să hiberneze toată iarna şi să se renască în cealaltă primăvară...
      Tânăra se ridică de pe bancă şi păşi pe aleile parcului. I se părea că înnoată prin mulţimea de frunze. Se îndrepta spre apartamentul său, simţind nevoia să scrie o scrisoare sau să înceapă un jurnal. Nu avea obiceiul să scrie, dar acel sentiment imperios de a scrie ceea ce simţea în acele momente pusese stăpânire pe ea. Ştia încă de-atunci că va lăsa în urma ei foile consemnate. Simţea nevoia de o schimbare şi schimbarea venea chiar din dorinţa de a scrie anumite lucruri.
      O ploaie rece, drept completare la întreaga atmosferă sumbră, se porni din senin. Îşi ridică chipul tras şi palid înspre cer, zărind doar nori plumburii şi ameninţători. Nu conta pentru ea dacă avea să se aleagă cu o răceală zdravănă de la acea plimbare, dar în momentul acela nu-i păsa. Îşi reluă drumul spre apartament, ajungând în cele din urmă în el.
      Se duse spre baie, de unde-şi luă un prosop şi se frecă bine cu el la păr. Avea un păr lung, moale şi castaniu. După ce se şterse, îşi făcu un ceai cald şi sorbi în linişte lichidul din cană... Se schimbase de hainele acelea umede şi reci şi luă coli de scris, începând să consemneze :

   „Aceasta se vrea a fii scrisoarea mea de adio. Spun prin intermediul scrisului adio New York-ului care mi-a fost atâţia ani casă şi care mi-a adus atât de multe. De îndată ce termin această scrisoare, voi pleca din oraşul meu natal. Am reuşit să fac atât de multe aici... Totuşi, în ciuda acestor realizări, ce m-au făcut celebră, simt nevoia de schimbare. Mulţi se gândesc la America. Această ţară reprezintă pentru ei un vis, un loc unde totul este posibil, dar pentru mine, ţara aceasta a început să mi se pară o închisoare.
   Spuneam că vreau să fac o schimbare, dar schimbarea aceea nu va veni de-aici din această ţară, ci din altă parte. Simt cum bătrâna Europă mă cheamă... Este o chemare căreia nu pot să-i rezist. Vreau să descopăr acest continent plin de legende, de mituri, stabilindu-mă într-o ţară de-acolo. Am să caut să devin o altă persoană, acum că resursele financiare pe care le deţin îmi pot permite lucrul acesta. Voi deveni o altă persoană, deşi am făcut acest lucru de prea multe ori...
   La vârsta de 11 ani a început totul... Mama, pe atunci un fotomodel apreciat, m-a luat cu ea la o paradă de modă. Nu avea cu cine să lase în ziua aceea. Am fost fascinată de tot ceea ce-am văzut în acea zi. Mama a devenit idealul spre care tindeam, visul pe care vroiam să-l ating. Cu inocenţa specifică vârstei de-atunci, i-am cerut mamei să mă lase să vin cu ea în fiecare zi. A fost de acord şi aşa am început să le ajut pe fetele ce lucrau la aceeaşi agenţie ca şi ea.
   Colegele mamei se amuzau când mă vedeau pe mine, micuţă de statură, că vreau să le ajut. Mă lăsau să le pun diverse bijuterii, iar eu mă simţeam atât de mândră că făceam asta... Aşa a trecut timpul pe nesimţite. A trebuit să mă duc la şcoală şi să învăţ, dar am renunţat la a mai mă duce şi făceam cursurile prin internet. Vroiam să fiu lângă mama. Curând, m-a remarcat şi pe mine cineva şi am devenit model ca mama. Îmi atinsesem o parte din vis. Până la a păşi pe podium mai era cale lungă. De-abia făceam reclame pentru şampoane, săpunuri, creme, ori rujuri.
   Am avansat rapid de la publicitate, la scenă, iar mama a început să devină mândră de mine. A renunţat la meseria ei pentru a mă promova pe mine. La vârsta de 17 ani aveam mare potenţial sau cel puţin aşa se încăpăţânau toţi să afirme. Însă a trebuit să gust şi din partea amară a succesului de care mă bucuram.
   O altă fată, ce aspira la statutul obţinut de mine, a devenit invidioasă. Mi-a prezentat un băiat, ca fiind fratele ei. Acesta se purta cu mine cum nu se purtase până atunci nimeni. Am început să mă îndrăgostesc de el. Numai mama vedea că ceva nu era în regulă, dar n-a apucat să mă avertizeze, căci a murit într-un accident de maşină. Nu ştiu nici acum cine a fost vinovatul în acel accident, dar nu mai contează acum...
   După pierderea mamei, am fost răvăşită, devastată şi nu mai mi-era aminte de nimic. Totuşi, cel de care mă îndrăgostisem – n-am să-i menţionez numele, pentru că nu merită – m-a făcut să mă întorc pe scena modei. Cu vorbe meşteşugite, m-a făcut să mă îndrăgostesc de el şi mai mult, el devenind centrul atenţiei mele. Mi-a oferit primul sărut, prima noapte de dragoste... Şi asta la 19 ani, la doar doi ani după moartea mamei.
   Pentru a înţelege ceea ce a urmat, trebuie să menţionez că eu nu am  avut-o decât pe mama lângă mine, iar moartea ei, m-a adus la substantivul orfan... Faptul că îl aveam pe el, cel despre care credeam orbeşte că mă iubea, m-a făcut simt că nu mai eram singură. Dar falsa fericire nu a durat decât până ce el şi-a atins scopul pentru care fusese plătit : să mă facă femeia lui. După ce şi-a atins scopul, m-a umilit.
   Nu am putut îndura umilinţa şi am decăzut. Pentru a nu ruina casa de modă la care lucram, m-am retras fără scandal, fără vâlvă. Luminile podiumului, succesul îmi răpiseră ceea ce aveam mai de preţ : pe mama. Succesul mi-a răpit-o pe mama şi sentimentul de iubire. Mi-a răpit visul de a iubi cu adevărat şi de a fi iubită, căci ceea ce-am simţit atunci nu se apropie de adevăratul înţeles al cuvântului iubire, ci mai degrabă se apropie de înţelesul cuvântului fum...
   În urma acestora, trebuie să plec, s-o iau de la capăt altundeva, unde să nu mă ştie nimeni, să nu mai râvnească nimeni la succesul meu. Şi toate acestea nu le pot face în America. Ţara aceasta mă sufocă, îmi ia tot aerul... Trebuie s-o iau de la capăt, dar în Europa. Nu ştiu de ce acest vechi continent mă cheamă...
   Poate acolo voi descoperi cum e să iubeşti din nou...”

      Încheie în acest punct cu scrisul şi începu să-şi strângă lucrurile. Le ordonă cu meticulozitate în trolere şi apoi lăsă pe masă ceea ce scrisese pe foaie. Lăsa în urmă tot trecutul dureros pentru a se îndrepta către un alt viitor. Cu bagajele după ea, trecu pe la administratorul acelui complex de apartamente. Sună la uşă şi cineva-i răspunse.
   ─ Bună seara, domnule Gordon.
   ─ Domnişoară Bette. Ce faceţi aici ?
   ─ Pot să intru ?
   ─ Desigur.
      Bette intră înăuntru şi primi invitaţia de a se aşeza pe un fotoliu.
   ─ Mulţumesc.
   ─ Ce faceţi domnişoară cu bagajele ?
   ─ O să plec din America. Uite cheia apartamentului meu. Fă ce doreşti cu el !
   ─ Unde vă duceţi ?
   ─ Deocamdată la un hotel. Mai am de pus la punct unele lucruri.
   ─ Păcat că ne părăsiţi aşa.
   ─ Gordon, tu şi Alice mi-aţi fost ca nişte părinţi, dar nu mai pot sta aici. Simt că mă sufoc, aşa că am decis să plec.
   ─ Domnişoară... Îmi va fii dor de dumneata.
   ─ Jane.  Bette Jane Sheridan. Acesta este numele meu complet. O voi lăsa aici pe Bette şi-o voi purta numai pe Jane după mine.
   ─ De ce ?
   ─ Bette a murit acolo, în luminile rampei. Jane, de-abia azi pleacă din America, locul naşterii sale. Înţelege-mă, Ray.
   ─ Vă înţeleg domnişoară, dar de ce această cale ?
   ─ E calea spre un nou vis. În urmă las doar fumul.
   ─ Bine. Succes spre găsirea noului vis !
   ─ Mulţumesc.
      Bette îl îmbrăţişă pe Gordon şi plecă din acel loc, îndreptându-se spre Hotel Plazza. Hotelul era punctul zero. De acolo avea să-şi aleagă destinaţia, să-şi rezerve bilet la avion şi să plece spre Europa, spre noul ei vis. Nici nu ştia ce anume avea s-o aştepte acolo unde se ducea, dar se simţea mai liniştită ştiind că lasă în urmă toată durerea, amintirile, fumul, trecutul...
   

                                                  2. Noutate

      Ajunsă la hotelul cu pricina, Bette se opri preţ de câteva minute în faţa scărilor impunătoare ale acestuia, apoi intră în holul cel mare al recepţiei. Se îndreptă spre recepţionistul care era mai liber şi spuse :
   ─ Bună seara. Ştiu că nu am rezervat nimic dinainte, dar aş dori o cameră dacă se poate.
   ─ Desigur, domnişoară Sheridan. Imediat, i se răspunse calm.
      Nu comentă nimic, căci trebuia să se aştepte la aşa ceva. I se înmânară documentele ce trebuiau semnate pentru a putea să stea la hotel cât timp dorea şi cheia de la camera ei.
   ─ Să chem pe cineva să vă ia bagajele ?
   ─ Nu ! Mă descurc singură. Trimite pe cineva să-mi aducă pliante publicitare din care să aflu ce-mi poate oferi Europa.
   ─ Faceţi un turneu în Europa ?
   ─ Devii impertinent, domnule dragă !
   ─ Mă scuzaţi. Nu este treaba mea. Am să trimit pe cineva îndată.
   ─ Mulţumesc. Şi încă ceva...
   ─ Da ?
   ─ Nu aş fii deloc încântată să văd jumătate din presa de scandal aici. Nu fac deloc frumos.
   ─ Ştiu. Sunteţi recunoscută pentru toanele dumneavoastră. Unii vă numesc „scorpie”.
   ─ Nu ştii adevăratul sens al cuvântului acesta. Nu uita de pliantele cerute, termină ea conversaţia îndreptându-se către lift.   
      Aşteptă ca liftul să vină şi apoi se urcă în el.
   ─ La ce etaj ?
   ─ Am camera 707.
   ─ Deci la etajul 70, camera 7. Am înţeles.
      În timp ce liftul urca, Bette era recunoscătoare că băiatul acela nu-i punea întrebări. Întrebările o sâcâiau, o enervau la culme şi nu avea chef să răspundă unui interogatoriu. Liftierul o anunţă că au ajuns la etajul cu pricina şi-i explică unde-i era camera. Bette ajunse în camera ei şi-şi lăsă bagajele într-o parte, aşezându-se comod într-un fotoliu. Peste câteva momente, auzi soneria de la cameră şi întrebă :
   ─ Cine este ?
   ─ Pliantele solicitate.
      Deschise uşa, luă pliantele şi-i dădu un bacşiş celui ce le adusese. Se reaşeză în fotoliu. Deschise primul pliant, luat la nimereală. Acesta era despre Austria. Nu-i plăcea deloc faptul că scria foarte multe informaţii despre ce se petrecuse cu acea ţară de-a lungul celor două războaie. Numai nişte cuvinte şi date istorice înşiruite fără rost acolo. Aruncă pliantul şi-l luă pe al doilea. Numai când citi numele ţării, îl arucă fără să se mai sinchisească să-l deschidă. Următoarele pliante pe care le deschisese erau despre : Argentina, Belgia, Brazilia, Canada, Danemarca, Elveţia, Egipt, Finlanda, Grecia, Irlanda, India, Japonia, Malta, Principatul Monaco, Norvegia, Olanda, Spania, Suedia.
   ─ Doamne mare ! zise ea cu voce tare I-am zis să-mi aducă pliante despre ţările europene. Ce naiba caută celelate pliante aici ? Se pare că nu mai vorbesc engleza aşa cum trebuie !
      Se linişti şi apoi căzu pe gânduri. Europa, deşi avea ce-i oferi din punctul de vedere al bogăţiei spirituale, totuşi era un continent străin pentru ea. Ce-ar fi putut găsi în altă ţară dacă ar fi plecat ? Dintr-un impuls, puse mâna pe telefon şi formă numărul lui Gordon.
   ─ Alo ? se auzi vocea acestuia.
   ─ Gordon ! Mă scuzi. Te-am trezit ?
   ─ Ştiţi bine că nu mă culc prea devreme, domnişoară.
   ─ Gordon. Mâine mă întorc în apartamentul meu.
   ─ V-aţi răzgândit ? Nu mai plecaţi ?
   ─ Vorbim mâine, bine ?
   ─ Desigur.
      Bette închise telefonul şi se duse să se culce. Chiar dacă renunţase la podium la vârsta de 21 de ani câţi avea, asta nu însemna că trebuia să-şi părăsească ţarta natală. Putea să se descurce foarte bine şi aici. Adormi liniştită, păstrând ultimul gând avut.
      A doua zi se sculă şi se pregăti de întoarcere. Trebuia neapărat să-i spună lui Gordon la ce se gândise. Refuzând să ia micul dejun, Bette trecu pe la recepţie, spunând că părăseşte hotelul. Recepţioniştii erau obişnuiţi cu astfel de ieşiri şi nu se mirară.
      Ea chemă un taxi şi se întoarse la apartamentul lui Gordon. Când ajunse, plăti degrabă taxiul şi începu să alerge, târând bagajele după ea. Chemă liftul şi apoi urcă spre etajul unde-şi avea Ray apartamentul. Sună la uşă şi-i deshise chiar el.
   ─ Bună dimineaţa, zise ea printre răsuflări întretăiate.
   ─ Intraţi, domnişoară.
   ─ Mulţumesc.
   ─ Luaţi loc. Aţi mâncat ceva ?
   ─ Nu. Am alergat spre voi ca să-ţi spun ce mi-a venit în cap.
   ─ Oh ! oftă el. Altă idee de-a dumneavoastră ?
   ─ Asta-i cea mai tare idee de până acum.
   ─ Să vă aduc ceva de mâncare şi un ceai, apoi îmi povestiţi.
   ─ Bine. Abia aştept.
      Bette servi în linişte micul dejun, apoi zise :
   ─ Ştii că am terminat un liceu cu note destul de frumoase nu ?
   ─ Ştiu tot ce se poate şti despre viaţa ta publică. Cea privată, nu mă interesează.
   ─ Mda. Dacă nu erai moş, nu te credeam !
   ─ Mă simt complimentat, zise el ironic.
   ─ Îmi pare rău. Vrei să continui ? Nu vă mai am decât pe tine şi pe Alice. Tot neamul meu s-a prăpădit.
   ─ Ştiu. Şi-n mod ironic scena i-a răpit pe toţi. Care este noua idee a ta ?
   ─ Am trimis scrisori la diverse Universităţi de-aici. Am primit răspuns din două locuri.
   ─ Şi anume ?
   ─ Nu o să-ţi spun numele lor, dar prima dispune de un campus de 93 ha  şi este situată într-o zonă rurală, cu acces rapid spre Buffalo şi Rochester. Oferă programe de afaceri, inginerie mecanică şi electronică, precum şi un program cunoscut în întreaga lume de inginerie ceramică. Dar asta nu mă încântă prea tare, pentru că ştii că eu tind mai mult spre latura umanistă.
   ─ Aşa...
   ─ A doua oferă programe universitare intensive de Contabilitate, Biologie, Justiţie criminală, Sănătate, Afaceri, Administraţie, Adminisrare în sănătate, Ştiinţa politică. Universitatea este căutată pentru cursurile sale de ştiinţe umaniste şi ştiinţe în general, pentru cele de farmacie şi medicină, politici şi gestiunea sistemului sanitar, management şi afaceri, arte vizuale, teatrale şi media, biblioteconomie şi ştiinţa informării. Aşa că m-am gândit să accept a doua ofertă.
   ─ Şi la ce te înscrii ?
   ─ O să le răspund la scrisoare, spunându-le că mă înscriu la Ştiinţe Umaniste. Iar ca şi cursuri, am să le frecventez pe cele de afaceri, arte vizuale, teatreale şi de ştiinţa informării.
   ─ Măreţ plan. Şi unde o să stai ?
   ─ Deocamdată în vechiul meu apartament. Dacă stau să mă gândesc mai bine, mă duc acolo mâine, ca să vorbesc cu directorul în legătură cu scrisoarea.
   ─ Am înţeles.
   ─ Acum, unde-mi sunt cheile ?
   ─ Aici !
   ─ Mulţumesc ! Pa, Gordon !
      Bette ieşi din apartamentul lui Ray şi se duse ceva mai încolo, pe acelaşi palier, unde era apartamentul său.
   ─ O să se descurce !
   ─ Alice ! Nu te-am auzit !
   ─ Lasă fata în pace. Când îşi pune ceva în cap...
   ─ Da, aşa este, dar...
   ─ Am spus că o să descurce. Nu degeaba este supranumită „scorpia”.
   ─ Mda. Încep să le plâng de milă celor care vor fi în direcţia acului de sorpion !
      Cei doi râseră copios, în timp ce Bette intra în apartamentul ei şi spunea :
   ─ Casă, dulce casă !

[mooney]

Stilul de scria este aproape impecabil...Sa citesc ceva scris de tine este mereu o relaxare si o incantare.Dar nu crezi ca te-ai apucat de prea multe proiecte deodata?
La partea de gramatica si scris nu am observat greseli, ceea ce e bine.Sunt satula de povesti in care trebuie sa ghicesc ce scrie. Asa ca tine-o tot asa.
Am o mica nelamurire. Daca ai un apartament in New York, de ce sa te duci la un hotel? Nu e mai practic sa te duci intr-un aeroport? Sau daca vroia numai informatii putea sa intre pe net....
Sper sa postezi continuarea si la celelalte...Succes...

[Nefertiti]

                                                    3. La Universitate

      A doua zi, Bette se duse direct la universitate, pentru a sta de vorbă cu directorul acesteia. Ajunse acolo destul de uşor, având în vedere că-şi cunoştea oraşul natal bine. Pe coridoarele care duceau spre amfiteatrele sau sălile unde se ţineau cursuri era linişte. Nu era nimeni care s-o îndrume către biroul directorului.
      Bette rătăci pe coridoarele întortocheate ale universităţii şi dădu de un loc în care se aflau şi alte persoane. Observă că majoritatea erau viitori studenţi ca şi ea. Unii aveau dosare în braţe, alţii doar scrisoarea-invitaţie de a urma cursurile oferite acolo. Se duse şi ea spre acel grup, alegându-şi un loc mai retras unde să stea.    
      Din grupul acela pestriţ se distingeau două viitoare studente, îmbrăcate de parcă ar urma să intre într-un bar, nu într-un birou al unei autorităţi publice. Acestea aveau şi o voce piţigăiată şi păreau că se cunosc între ele. Mai observă şi privirile pe care le aruncau băieţii către ele. Se vedea clar că-n ochii lor nu se zărea altceva decât o fantezie sexuală pe care fiecare şi-o imagina în felul său propriu şi uneori poate pervers.
      Nu fusese scutită nici acolo de şansa de a auzi o conversaţie nu tocmai plăcută la adresa autorităţilor din acea instituţie.
   ─ Dragă, auzi tu ! o auzi ea pe cea îmbrăcată în albastru-electrizant. Universitatea asta are mai mulţi directori, mai multe catedre şi mai mulţi decani. Noi cui îi spunem „director” ?
   ─ Tipului din spatele uşilor astea. Ăluia care va fii cel mai gras dintre toţi ! îi răspunse cea îmbrăcată în portocaliu.
   „Albastru-electrizant şi portocaliu ! Ce combinaţie ciudată. Parcă ar fi nişte paiaţe”, gândi Bette, care era îmbrăcată în acea zi la un deux-piece vişiniu la care asortase o bluză albă, pantofi de lac negrii şi poşetă de aceeaşi culoare. Îşi strânsese părul într-un coc decent şi se machiase discret. Observă un bărbat, care ţinea un pahar în mână. Bănui că îşi luase un cappucinno după miros, dar nu ştia de ce anume se oprise, ascultând cu interes conversaţia celor două fete.
   ─ Nu toţi tipii care sunt directori de Universităţi sunt graşi ! o auzi ea pe prima.
   ─ Îţi spun eu că sunt la fel ! Îţi garantez ! zise a doua.
   ─ Se poate să mă bag şi eu în conversaţie ? întrebă Bette.
   ─ Da, bagă-te, domnişoară „sunt la costum” ! zise cea în albastru
   ─ Suntem într-o instituţie publică. Nu se cuvine oare să aveţi puţin mai mult respect ? Aici sunt oameni titraţi. Noi suntem nişte bieţi adolescenţi, ce am primit nişte scrisori. Vrem să învăţăm la această universitate. Nu suntem profesori ! Dacă am fii, n-am mai sta pe aceste coridoare, nu ?
   ─ Uite-o şi pe tipa „totul îmi stă perfect” vorbind ! spuse cea în portocaliu dându-şi ochii peste cap.
   ─ Bună ziua, viitori studenţi ! auzi Bette glasul bărbatului care stătuse mai devreme în dreapta ei.
   ─ Bună ziua, îi răspunse cea în albastru. Matale cin’ mai eşti ?
   ─ Domnişoară Sheridan, se întoarse el politicos către Bette. Aţi primit de la noi o scrisoare ?
   ─ Da, răspunse ea.
   ─ Atunci, vă rog să poftiţi înăuntru. Eu îi ţin loc decanului. Azi n-a putut fii prezent. Pofiţi, intraţi ! spuse el deschizând uşa de la birou. Ceilaţi mai pot aştepta niţel nu ? Dacă veneaţi mâine, poate aveaţi şansa să-l vedeţi şi pe tipul cel gras. E profesorul nostru de criminalistică şi colaborează de ani buni cu departamentele de poliţie din oraşul nostru. Până termin cu domnişoara, aşteptaţi ! Şi ca să nu existe comentarii, domnişoara a fost un renumit model, dar s-a retras din lumea modei ! O zi bună la toţi, mai ales pentru voi, coloratelor ! zise el făcând referire la cele două studente îmbrăcate în culori stridente.
      Bărbatul cu paharul de cappucinno închise uşa, însă Bette avusese timp să vadă feţele perplexe ale celor ce rămăseseră afară.
   ─ Luaţi loc, domnişoară.
   ─ Mulţumesc, domnule, răspunse ea politicos.
   ─ Nu trebuie să luaţi în seamă chiar tot ce se vorbeşte. Veţi mai întâlni astfel de personalităţi. La noi vin uneori studenţi din toate colţurile lumii. Unii nu au un limbaj chiar adecvat.
   ─ Nu-i nimic, domnule. Sunt obişnuită cu limbaje mult mai pestriţe decât acela dintre cele două colorate, cum le-aţi numit.
   ─ O să fugă mâncând pământul când vor auzi că ţinuta decentă, şi aici mă refer la dumneavoastră, este obligatorie în această instituţie. Asta nu înseamnă că nu dăm voie studenţilor să vină cu blue-geans pe ei, dar nu admitem sub nicio formă îmbrăcămintea de bar sau mai repede de „rândunele de noapte” !
   ─ Înţeleg perfect.
   ─ Să lăsăm asta deocamdată. Unde vreţi să vă înscrieţi ?
   ─ M-am orientat spre Ştiinţe Umaniste. Mă simt atrasă de latura umanistă, decât de cea realistă.
   ─ Excelentă alegere. Pot să întreb şi la ce cursuri v-aţi orientat ?
   ─ Da la afaceri, arte vizuale, teatreale şi de ştiinţa informării.
   ─ Minunat ! Ţin să vă spun că la universitatea noastră studiază 4.700 de studenţi. Avem un Centru de Recreere imens şi oferim peste 200 de activităţi culturale anual. Nu o să vă plictisiţi aici. Staţi în apropiere de noi ?
   ─ Nu chiar, dar aş putea face naveta. Mă simt deocamdată bine în apartamentul meu.
   ─ Dacă aşa doriţi...
   ─ Mă voi gândi la campus atunci când voi remarca neputinţa mea de a mai face naveta. Deocamdată, apartamentul meu este cel mai confortabil loc.
   ─ Desigur. Nu obligăm pe nimeni să stea în campus dacă nu doreşte asta.
   ─ Când încep cursurile ?
   ─ Aveţi aici numele profesorilor de la Ştiinţe Umaniste şi orarul dumneavoastră. Cursurile au început de ceva vreme. Luni veniţi în amfiteatrul B673. Aveţi totul scris acolo pe acel pliant.
   ─ Mulţumesc, spuse ea ridicându-se de pe scaun. Am să cercetez cu atenţie pliantul.
      Cel ce-o invitase înăuntru se ridică pentru a o conduce spre ieşire. Îi deschise uşa şi ea ieşi.
   ─ Hai, intraţi cu toţii înăuntru, le zise el celor rămaşi afară.
   ─ De ce cu toţii ? se răţoi cea în albastru. Cu ea aţi vorbit între patru ochi !
   ─ Ştii semnificaţia cuvântului VIP ?
   ─ Da. Persoană foarte importantă. Ştiu !
   ─ Văd că ai ceva creier, ceea ce înseamnă că nu eşi blondă natural ! Pe agenda mea supra-încărcată, îmi pot face oricând loc pentru un VIP, ceea ce nu se poate spune şi despre dumneata. Acum intraţi odată, până nu mă răzgândesc !
      Bette îi văzu pe toţi intrând într-o linişte deplină. Se amuză puţin în sinea ei, dar ştia că partea cea mai grea începea de-abia luni.

            4. Prima zi

      Ziua de luni, când Bette trebuia să se prezinte la amfiteatrul B637 sosi pe negândite şi ea se pregăti de prima zi universitară a ei. Alesese să se îmbrace într-un pantalon raiat de culoare neagră, o cămaşă albă şi un sacou negru. Îşi luă mapa şi harta universităţii şi chemă un taximetru pentru a ajunge la timp. Îi lua cam o oră să ajungă, mai ales că la anumite intervale orare, traficul în New York devenea infernal, fiind un adevărat coşmar pentru conducătorii de autovehicule.
      În cele din urmă ajunse la destinaţie. Plăti şi coborî din taxi. Deja universitatea era animată. O mare de studenţi, care mai de care mai grăbită forfotea încolo şi-ncoace. Cei care se ştiau se salutau, povestindu-şi întâmplări din week-end. Cursurile erau de-abia la început, aşa că era o atmosferă destul de relaxată printre studenţi. Se zărea de la o poştă care erau „boboci”, pentru că erau mai timizi, speriaţi parcă de mărimea clădirii în care trebuiau să intre.
      Bette ignoră toată acea adunătură pestriţă şi, ghidată de hartă, începu să înainteze spre interiorul clădirii pentru a-şi căuta amfiteatrul. Trecând pe lângă un grup de studenţi, mai mari, unul din ei îi smulse harta din mână vrând să facă o glumă cu ea. Bette îi aruncă o privire care nu prevestea nimic bun.
   ─ Uite-o pe biata boboacă ! Fără hartă o să fie ca un şoricel ! se amuză unul.
   ─ Unul ca cel de la ora de biologie când proful ne pune să vedem inteligenţa animală ! zise al doilea din grup.
   ─ Da, şoricelul ce umblă disperat prin labirintul în care-i dă proful drumul şi se ia după mirosul de caşcaval ce-l aşteaptă la ieşire ! concluzionă cel ce ţinea harta în mână.
   ─ Ar trebui să te uiţi cui îi smulgi obiectele din mână. Ultima persoană care mi-a smuls ceva din mână a ajuns la spital cu mâinile rupte ! zise Bette calmă. Şi puteţi ţine harta. N-am nevoie de ea ca să mă descurc în jungla asta !
      Bette îşi continuă drumul fără să-i mai pese de grupul de studenţi ce amuţise. Ştia că avea să-i vină mai greu să ajungă în locul căutat, dar nu-i păsa. Fiindcă era fost fotomodel, trupul ei era bine proporţionat, fiind foarte aproape de idealul 90-60-90 şi mersul ei de-a lungul coridoarelor largi ale universităţii nu trecea neobservat. Întâlnindu-se cu un alt grup de studenţi, auzi o altă remarcă :
   ─ Păpuşă, o strigă unul dintre cei aflaţi în acel grup.
      Bette se opri să-l privească pe cel ce avusese îndrăzneala s-o strige cu apelativul „păpuşă”. Tânărul student era înalt, bine făcut, avea un păr blond şi ochii verzi. După fetele care roiau în jurul lui asemenea unor albine în jurul stupului, se vedea clar că era tipul de cuceritor, căruia, probabil, nu-i scăpase niciuna dintre fetele de-acolo. Deci ea era aşa numita „carne proaspătă”. Clătină a dezamăgire şi răspunse :
   ─ Cu mine vorbeşti ?
   ─ Sigur că da, eşti nou-venită.
   ─ Cum de ţi-ai dat seama ?
   ─ După felul stingher în care te mişti printre coridoarele astea !
   ─ Bine că m-ai anunţat şi pe mine ! Dacă nu mă anunţai tu rămâneam în bezna necunoaşterii ! zise ea ironic.
   ─ Păpuşă, arăţi ca un vis !
   ─ Aşa le spui tuturor fetelor ?
   ─ Numai ţie !
   ─ Atunci culcă-te la loc !
   ─ Cum ?!
   ─ Păi ai zis că arăt ca un vis... zise ea vrând să se îndepărteze.
   ─ Bine ! Admit că am ratat prima dată, replică el, dar nu mai ratez a doua oară.
   ─ Adică ?    
   ─ Trupul tău e ca un templu !
   ─ Bravo ! Excelent ! Îmi pare rău, azi nu se ţine slujbă !
      Tânărul se apropie de ea la o distanţă destul de ameninţătoare.
   ─ Ce-ar trebui să-ţi dau ca să obţin de la tine un sărut mic ?
   ─ Cloroform ! spuse ea îndepărtându-se.
      Scăpase şi din acea situaţie şi ajunse la o uşă mare de lemn sculptat, care avea deasupra o tăbliţă pe care scria : B637. Ajunsese în cele din urmă la destinaţie. Vru să intre în sală, dar se opri când auzi vocea unei fete care striga disperată :
   ─ Lăsaţi-mă în pace !
      Se întoarse înspre direcţia de unde venise acel sunet şi văzu o tânără înconjurată de un grup de doi băieţi. Probabil altă „boboacă” şi altă „carne proaspătă”. Se îndreptă spre acel grup şi văzu că unul dintre ei era mult prea aproape de acea fată şi începuse să-i mângâie pulpa piciorului vrând să ajungă cu mâna sub fusta ei. Bette se opri în spatele lui, scoase din mapa ce-o avea – numai mapă nu se putea numi mini-servieta ei – o sticluţă mică ce conţinea un lichid închis la culoare şi zise :
   ─ Cred că puţin arsenic turnat pe mâinile tale ţi-ar face pielea mai fină !
      Observă cum tânărul se întoarse cu o faţă ce exprima frica spre ea, iar ea începuse să desfacă lent dopul sticuţei. Se opri doar în momentul în care îi văzu pe cei vinvaţi îndepărtându-se alergând.
   ─ Ţi-au făcut ceva ? întrebă ea.
   ─ Nu. Mulţumesc.
   ─ Cu plăcere, răspunse înşurubând dopul sticlei.
   ─ Chiar este arsenic acolo ?
   ─ Nu. Cerneală. Încotro ?
   ─ Acolo ! indică necunoscuta uşa unde se oprise Bette mai devreme.

[mooney]

Un nou capitol interesant, bine scris si usor de inteles....Aproape perfect. Ce lipseste? Parca prea perfecta este fata ta...Adica arata bine, are trecere, are replici la orice,e inteligenta....Parca e prea buna ca sa fie adevarata....Insa astept continuarea pentru ca intuiesc eu ca o sa se intample ceva in curand....

[Nefertiti]

                                   5. Amfiteatrul

   ─ Şi eu merg tot acolo, îi răspunse Bette.
      Bette se îndreptă spre acea uşă masivă şi intră. Studenţii ce aveau cursuri în acelaşi amfiteatru deja se strânseseră, ocupând cele mai bune locuri : cât mai în faţă. Rar era câte un student ce nu vorbea cu altcineva. Toţi vorbeau între ei. După ea intră şi fata aceea pe care o salvase.
   ─ Mulţumesc încă odată, îi spusese aceasta când se află lângă ea.
   ─ Nu-i nevoie ! Alegeţi cu grijă un loc că şi aici atrmosfera nu-i mai confortabilă decât afară.
   ─ Pot să stau lângă tine ?
   ─ Nu pe acelaşi rând. Dar cu un rând în faţa mea da. Nu-mi place să stau cu cineva lângă mine, deşi s-ar putea să fiu nevoită la un moment dat să accept şi prezenţa cuiva lângă mine.
   ─ Eu sunt Emma Carter, spuse ea întinzând mâna.
   ─ Jane Bette Sheridan, răspunse strângând acea mână.
   ─ Sunteţi...
   ─ Celebrul ex-fotomodel. Da.
   ─ Sunt onorată.
   ─ Nu mai fii ! Hai să căutăm un loc. Eu stau cât mai în spate.
      Bette căută un rând care să-i convină şi se aşeză în aşa fel, încât să poată vedea şi tabla. Rândurile din faţă erau cele mai joase nivele, iar cele din spate cele mai înalte. O văzu pe Emma că se aşează cu un rând mai în faţă, apoi îşi aruncă privirile prin sala aceea. Într-un loc, nişte fete şuşoteau de zor, probabil cu referire la prezenţa celor două nou-venite. Într-alt loc, un grup de băieţi făceau un pariu. Bette ridică din sprâncene întrebându-se pe ce anume pariau. În momentul când văzu pe unul din cei care pariaseră ridicându-se şi venind către ea, i serelevă misterul. Se aplecă spre Emma şoptindu-i :
   ─ Urmează noi runde. Vine unul care a pus pariu. Cine ştie ce a pariat că reuşeşte să facă sau să obţină, sfârşi ea.
   ─ Bună, gagico ! zise cel ce se oprise în dreptul ei.
      Bette nu se sinchisi să-i răspundă.
   ─ Te-am salutat ! îi reproşă iritat acelaşi individ.
   ─ Iar eu am omis să-ţi întorc salutul, îi răspunse calmă Bette.
   ─ Cum te cheamă ? întrebă el. Pe mine mă cheamă Brian Blake.
   ─ Găseşti răspunsul în cartea de telefon !
   ─  Ce număr de telefon ai ?
   ─ Şi asta tot în acea carte găseşti !
   ─ E liber locul de lângă tine ?
   ─ Da şi la fel o să fie şi al meu dacă te aşezi !
   ─ Ai răspunsul pregătit pentru orice întrebare de-a mea ?
   ─ Nu ştiu ! zise ea ridicându-se.
      Emma o văzu îndreptându-se spre grupul din care venise cel ce-o deranja cu întrebările. Se opri în dreptul celorlalţi.
   ─ Nu ştiu ce pariu aţi făcut, dar nu merge ! În societate mi se spune „scorpia”. Nu cred că aţi vrea să vă lăsaţi înţepaţi de acul meu, nu-i aşa ?
      Îi văzu pe toţi clătinând din cap a semn de aprobare.
   ─ Bun, continuă ea, acum că am lămurit şi acest aspect, îmi daţi voie să iau banii aceia ? întrebă arătând spre teancul de bani strâns în urma pariului lor.
   ─ Da, răspunse unul cu vocea sugrumată, înghiţind în sec
   ─ Mulţumesc. O să-i dau unei misiuni de maici ! Măcar să fiţi mândrii că aţi ajutat o cauză !
      Bette se îndreptă spre locul ei, trecând pe lângă nişte fete.
   ─ Nu e cazul să salivaţi după vre-unul din ăştia, le zise indicând grupul pe care-l părăsise. Mă mir că se trag din specia „homo sapiens”, pentru că între ei şi un copiator nu văd nicio diferenţă.
   ─ De ce ? întrebă una
   ─ Bărbat şi copiator. Folosesc la reproducere, dar altceva nu prea ai ce face cu cele două ! zise ea.
      Ajunse la locul ei, neştiind că toată acea întâmplare fusese urmărită cu o notă admirativă şi amuzantă de cel ce era Director al Catedrei de Ştiinţe Umane, tipul cu paharul de cappucinno pe care ea-l întâlnise când se dusese cu scrisoarea. El era supraveghetorul lor şi profesorul de psihologie.
   ─ Bună ziua, îi salută acesta în cele din urmă.
   ─ Bună ziua, i se răspunse la unison, cu o notă de plictiseală.
   ─ Sunt Alan Palmer, supraveghetorul vostru, directorul Catedrei de Ştiinţe Umaniste şi profesorul de psihologie. Văd că staţi jos !
      Se lăsase o linişte deplină. Nu mai vorbea nimeni. Bette era oarecum surprinsă, dar nimic n-o mai mira în acele momente.
   ─ Bine că staţi jos ! continuă el. Domnişoarele cu bluze cu volane, care şuşotesc în ciuda faptului că am început eu sc vorbesc, sunt rugate să-şi ia poştetele şi mapele şi să coboare aici lângă mine ! Repede că nu am timp să aştept !
      Cele care aveau bluze cu volane şi şuşoteau coborâră.
   ─ Fustele înguste, care nu depăşesc două palem, nu au ce căuta pe studentele mele ! Aici suntem la o universitate, nu într-un bar unde te duci la agăţat. Poftiţi afară şi să nu vă întoarceţi la orele mele până când nu veţi avea ţinută decentă ! Fustă mai lungă de două palme, pantalon, cămaşă, sacou sau orice altceva care să se încadreze în decent. Ştiţi unde este uşa, sfârşi el aşezându-se pe scaunul de la catedră.

            6. Materii şi test

      După ce fetele acelea ieşiră afară, profesorul continuă :
   ─ Cred că aţi avut timp să vă acomodaţi până acum cu această clădire. Aici mă refer la cei care sunt deja pe-aici de-o săptămână. E timpul să trecem la treburi mai serioase. Pentru că aţi ales Ştiinţe Umaniste, veţi avea materii obligatorii şi materii opţionale, plus activităţi colaterale, care vor contribui la situaţia notelor pe care le luaţi. Dintre materii;e obligatorii enumăr : Psihologia, pe care o faceţi cu mine, Istoria, Limbile Străine, Geografieşi Sociologie. Cele opţionale sunt : Matematica, ca să nu se spună că nu ştiţi să calculaţi din moment ce sunteţi la Uman, Geologia, Antropologia, Engleza. Să nu aud remarci de genul : „dar ştim engleză”, pentru că nu e cazul. Vă veţi ocupa mai mult cu limba engleză Britanică şi cea folosită în piesele de teatru.
   Mergem mai departe : Informatică, Logistică. Activităţile colaterale le puteţi alege dintre : Muzică, Artă şi Design, Teatru, Fotografie. Sper că m-am făcut înţeles până acum.
      Bette observă cum toţi studenţii clătinară din cap a aprobare.
   ─ Acum... Marea majorotate sunteţi aici în urma rezultatelor pe care le-aţi obţinut de-a lungul anilor de liceu. Am să vă dau un test pentru ca să văd cu ce-aţi mai rămas din liceu şi ce inteligenţă aveţi. Este un test grilă. În prima parte a lui aveţi întrebări prin care vă testez cunoştinţele, iar în partea a doua este testul de inteligenţă. Acum vă voi împărţi foile. Nu vă grăbiţi în rezolvarea lui pentru că singura oră pe care o aveţi azi este cu mine şi nimeni nu pleacă de-aici până ce nu vă dau înapoi testele corectate.
      Profesorul începuse deja să împartă testele. Evident că nimeni nu se aşteptase la aşa ceva şi toţi păreau dezamăgiţi. Toţi mai puţin Bette şi Emma. După împărţirea foilor de test, profesorul reveni la scaunul său de la catedră.
   ─ Puteţi să începeţi !
      Studenţii se apucară în linişte de rezolvarea testului. Bette şi Emma citiră cu atenţie, mai întâi, toate întrebările şi răspunsurile din test. La unele întrebări ştiau răspunsul doar dintr-o singură privire. Amândouă puseră colile de test pe pupitrul din faţa lor. Bette nu se grăbea deloc. Parcurgea în linişte fiecare întrebare de mai multe ori. Deşi ştia care-i răspunsul corect, era perfecţionistă din fire, aşa că nici în ruptul capului nu ar fii tratat un test ca acela cu superficialitate. Mulţi terminaseră deja şi predaseră testele pentru a fi corectate.
      Îşi ridică chipul pentru a vedea dacă testele sunt corectate pe loc. Observă că un student terminase şi-şi predase testul aşteptând în faţa catedrei profesorului. Îl zări şi pe Alan făcându-i semn să se întoarcă la locul său şi să aştepte în linişte, iar când studentul plecă, acesta începuse să corecteze testul. Avu timp să vadă şi cum clatină din cap a dezaprobare şi bănui că testul acela nu era de nota A. Reveni asupra testului său, rezolvând şi restul întrebărilor enunţate. Se ridică în acelaşi timp cu Emma şi amândouă predară testele, întorcându-se la locul lor. Emma se întoarse cu faţa spre Bette, făcându-i semn să se aplece puţin.
   ─ Crezi că ai făcut ceva din testul acesta ? o întrebă şoptit pentru a nu-i deranja pe cei ce încă mai erau preocupaţi cu rezolvarea.
   ─ Vom vedea la final, îi răspunse ea pe acelaşi ton.
   ─ Mi-e teamă că nu prea am făcut grozav.
   ─ Nu te necăji doar din asta.
      Cele două nu mai vorbiră, aşteptând în tăcere finalul acelei zile. Când toţi terminară şi predară testele, profesorul se apucă să corecteze rapid lucrările şi apoi zise :
   ─ Interesant. V-am pus două note. O notă la testul ce avea întrebări din materiile de liceu şi una la testul de inteligenţă. Singura notă exprimată în cifre este cea de la testul al doilea. Acela este coeficientul vostru de inteligenţă. Acest coeficient, va împărţi grupul acesta în trei părţi distincte : slab, bine, excelent. Cei slabi vor alcătui o grupă. O voi denumi Grupa de Argint. Se ştie prea bine că argintul, în cotaţiile bursiere este destul de prost clasat. Cel puţin la noi în ţară. A doua grupă va purta numele de Grupa Petrol şi Aur pentru că amândouă sunt cotate destul de bine, dar prezintă curbe bruşte de urcare şi coborâre. Mai ales petrolul ! Ultima grupă, se va numi Grupa de Platină sau Diamant, pentru că nu mai e nevoie să vă spun ce cotaţii bursiere au acestea două. Cei ce vor face parte din respectivele grupe vor face cursurile cu alţi profesori.
   ─ De ce aceată discriminare ? se încumetă un student să întrebe
   ─ Preferaţi mai degrabă să vă fi numit : rataţi, proşti şi fenomenali, genii ? Nicio problemă ! Schimb oricând denumirea. Dacă vă simţiţi discriminaţi, atunci facem altceva. Cei care sunt excelenţi vor fi Grupa A, cei buni vor fi Grupa B, cei slabi Grupa C. Aşa este mai bine ?
      Nu primi niciun răspuns. Din cei 200 de studenţi câţi erau în total, 100 trecuseră urgent la Grupa C, fără prea multe comentarii. Alţi 80 erau la Grupa B şi doar 20 dintre ei rămăseseră la Grupa A. Cifrele de la testul de inteligenţă erau dintre cele mai variate. Profesorul omise patru studeţi, ce păreau să nu-şi găsească locul la niciunul dintre cele trei grupe.

[mooney]

Din nou un capitol cel putin interesant....Oare cine sunt cei patru care nu sunt in nici o grupa? In orice caz, sunt curioasa si vreau sa aflu mai multe....Asa ca astept cu nerabdare (suna a contradictie... ) urmatorul capitol.

[Nefertiti]

Dragii mei, dragi. Acest fic s-a oprit la un moment dat in alta parte unde-l postam eu. Nu o sa mai continui deocamdata la el, pentru ca am un nou proiect. Sper sa va placa noul proiect mai mult ca acesta, pentru ca este ceva total diferit de ce am scris pana acum. La Razbunare si pasiune voi posta in continuare pentru ca acel fic este terminat, dar rog frumos un moderator sa inchida deocamdata acest topic. Multumesc tare mult