In cautarea inspiratiei (~~~Original~~~)

[Nefertiti]

Acesta este un nou proiect al meu. Nu va asteptati sa fie cine stie ce de capul lui. Va las cu primul capitol...

                                                      1.   Imbold

      În Argentina, supranumită şi „Patria telenovelelor”, în Buenos Aires venise toamna. O tânără, pe nume Ida Lovell, se uita pe fereastra biroului său. Privea abătută frunzele maronii ce cădeau pe jos. Fereastra de la biroul ei dădea spre o grădină pe care părinţii ei o îngrijeau ca pe un copil. Grădina, odinioară veselă, părea tristă. Copacii începeau să se dezgolească de frunze, florile se uscaseră de mult, iar grădina avea un aspect de arid, de gol, un gol ce-o trimise pe Ida să se gândească la expresia latină : sic transit gloria mundi (aşa trece gloria lumii).
      Petrecea cea mai mare parte din timpul ei în biroul casei, unde cărţile-i erau prietenii şi calculatorul personal de un real ajutor. La cei 28 de ani ai săi nu se putea plânge, pentru că părinţii ei erau înstăriţi, având afaceri prospere şi ei aproape că nu-i lipsise nimic. În ciuda luxului oferit de părinţii ei, Ida învăţase adevărata valoare a vieţii prin studiile pe care le terminase, prin faptul că vroise să-şi facă o firmă. Datorită tehnologiei numită internet, ea-şi conducea firma foarte bine şi de-acasă, din faţa monitorului, ceea ce-i permitea să scrie.
      Ida nu avea pretenţia să se ridice la statutul de scriitor, dar scria din plăcerea pe care i-o oferea scrisul. Adaptase expresia latină cogito ergo sum (cuget, deci exist) la nevoia ei de a scrie, astfel că motto-ul ei era : Scriu, deci exist. Dacă cineva ar fi întrebat-o de ce acesta-i era motto-ul, ar fi răspuns firesc : verba volant, scripta manent (vorbele zboară, scrisul rămâne) şi câtă dreptate i s-ar fi dat...
      În ziua aceea, Ida se afla în impas. Vroia să facă un pas în evoluţia ei ca şi scriitor : un roman. Era supravegheată de un profesor de literatură şi lingvistică, scriitor profesionist, ce-o introdusese în cercuri literare înalte. La început, Ida se înfăţişase cu lucrări timide ce conţineau reflexii, meditaţii, constatări pe diverse teme. Literaţii, care frecventau acele cercuri nu o trataseră cu delicateţe, ci-i spuseseră direct unde greşeşte şi ce anume mai putea îmbunătăţi, iar Ida-şi dezvoltase scrisul cu ajutorul profesorului ei şi a celor ce-o ascultau şi-i spuneau fără ocolişuri ceea ce cred ei despre scrierile sale.
      Chiar unul dintre ei îi lansase provocarea de a scrie un roman, provocare pe care ea o acceptase. Ştia că-i va fi greu, dar chiar vroia să facă acest pas. Un roman ar fi însemnat foarte mult pentru ea, mai ales că un roman presupunea descrieri, locuri, personaje, dialoguri şi o bună documentare din partea ei. Nu se temea de munca ce-o presupunea elaborarea unui roman, ci se temea de lipsa ideilor. Deja intrase în panică, pentru că nu ştia nici măcar ce subiect să aibă romanul său. Îşi punea întrebări, ce ei i se păreau fireşti : „Oare va fi un roman istoric ? Sau un roman poliţist ? Ori de aventură ? Ori romantic ? Oare ce fel de roman va fi ?”
      Ida ştia că părinţii ei o susţineau în tot ceea ce vroia ea să facă, iar mama ei, când îi povestise despre provocarea ce i se lansase îi spusese că nu are ce pierde dacă încearcă. Nu avea chef să se aşeze la calculator şi să caute pe internet o idee salvatoare, aşa că îşi închise calculatorul, se îmbrăcă şi îşi anunţă părinţii că iese să se plimbe.
      Părăsi casa ieşind pe străzile cartierului în care locuia. Paşii o purtară spre un parc, iar ea intră puţin acolo. Peisajul anost al toamnei cu frunze căzând persista şi acolo. Natura se pregătea de hibernare, de iarna ce avea să urmeze, iar ea era în căutare de idei. În interiorul ei, Ida era într-o forfotă specifică anotimpului primăvara. Zâmbi puţin la acea idee. Interiorul ei nu se sincroniza deloc cu exteriorul. Merse de-a lungul parcului mai departe, realizând că ieşirea ei din casă nu avea o destinaţie precisă.
      Mai merse câtva timp, apoi se opri. Vru să se întoarcă, dar se uită în jurul ei şi observă că se află în faţa unei clădiri pe care scria „Bibliotecă”. Îşi aminti de un articol de pe internet pe care-l citise despre acest cuvânt şi care spunea :

   „Bibliotecă este un cuvânt provenit din combinaţia termenilor greceşti: biblos (carte) şi theke (cufăr). Se poate referi atât la o colecţie privată, cât şi, de cele mai multe ori, la colecţii mari, deţinute şi administrate de diverse instituţii.”

      Ce explicaţie banală pentru o insituţie în care erau adăpostite adevărate comori... Ida intră în acea clădire dintr-un imbold. Se îndreptă prin holul lung şi înalt spre o funcţionară amabilă ce-i ajuta pe cei ce aveau nevoie de ajutor.
   ─ Bună ziua, salută Ida
   ─ Bună ziua, îi răspunse funcţionara. Cu ce vă pot fi de folos ?
   ─ Cu o legitimaţie pentru început, bănuiesc.
   ─ Nu e neapărată nevoie de legitimaţie pentru a lectura o carte sau alta, dar pot să vă fac una în condiţiile în care veţi avea nevoie de bibliotecă ceva mai des. Aici la noi sunt unele cărţi ce nu au regim de împrumut şi se dau numai la sală. Nu vă imaginaţi o sală cu nişte şiruri de mese, în care eu vin şi distribui cărţile cerute. La noi nu veţi găsi aşa ceva. Veţi găsi birouri dotate cu veioze, un top de hârtii şi instrumente de scris.
   ─ Interesant. Presupun că hârtia folosită de un lecturant, se plăteşte, nu ?
   ─ Nu. Urmaţi-mă, vă rog.
      Ida o urmă pe acea funcţionară într-o incursiune prin ceea ce numea ea „sală de lectură”.
   ─ După cum vedeţi, aici este locul cărţilor beletristice, zise funcţionara. După cum observaţi, rafturile sunt dispuse concentric, iar în mijloc sunt mesele. Cei care revin în această sală, pentru a citi îşi permit să pună semne acolo unde au rămas cu cititul şi un bilet pe masa la care stau de obicei. Pe bilet scrie numărul mesei la care se aşează şi numele celui ce stă la ea. Biletele acestea sunt prevăzute cu un lipici special, care nu deteriorează masa şi este şi ecologic. În momentul în care lecturantul termină de citit şi nu mai revine decât peste un anumit timp, mă anunţă că masa e liberă. Îşi ia biletul de pe masă şi pleacă. Dacă revine, va ocupa altă masă care-i liberă. Să mergem mai departe.
      Cele două ajunseră în altă încăpere.
   ─ După cum vedeţi, şi aici se respectă dispunerea concentrică a rafturilor şi bileţelele de pe mese. Din întâmplare, aici este sala dedicată geografiei. Cei care vin aici, petrec mai mult timp la mesele acestea, studiind. Ei fac şi consemnări. Când topul de hârtie de la masă se consumă, au obligaţia să cumpere altul. La beletristică nu se fac consemnări multe, ca aici şi acolo aprovizionez eu mesele cu topuri noi, dar aici nu. Asta este o contribuţie infimă a celui ce lecturează la bunul mers al acestei instituţii. Legitimaţiile de care m-aţi întrebat sunt nişte cartoane lucioase pe care se scrie : beletristică, geografie, istorie etc. Eu ştiu astfel unde să-i îndrum pe cei ce doresc să citească. Acum aţi înţeles ?
   ─ Am înţeles,
   ─ Unde doriţi să vă duceţi acum ?
   ─ Nu ştiu nici eu prea bine.
   ─ De ce ?
   ─ Vreau să studiez, dar nu ştiu ce anume.
   ─ Pot să vă recomand eu ceva ?
   ─ Vă rog.
   ─ Întotdeauna m-a fascinat Egiptul. Am citit şi am căutat diverse informaţii despre el, dar tot sunt nemulţumită. Parcă ar lipsi un roman despre Egipt. Nu istoric, ci unul care să îmbine istoria cu aventura. Oricum, în sectorul de istorie nu prea vin mulţi lecturanţi. E linişte acolo.
   ─ Aveţi cărţi despre Egipt ?
   ─ Sigur că am. O mulţime.
   ─ Atunci, treceţi-mă la istorie şi voi fi un lecturant „înfocat”, zise ea în glumă.
   ─ Bine. Legitimaţia costă 10 $. O fac pe loc şi vi-o aduc. Să vă duc spre sala rezervată istoriei ?
   ─ Desigur.

[mooney]

Sunt curioasa si astept urmatorul capitol....Nu am vazut greseli de tastare si nici de exprimare....tine-o tot asa..

[Nefertiti]

                                                  2. Pulvis et umbra sumus (Suntem cenuşă şi umbră)

      Atenţie ! Acest capitol are tentă istorică. Toate informaţiile furnizate în acest capitol despre Egipt sunt luate din diverse surse de informare şi vor fi scrise cu bold+italic.

      Ida Lovell o urmă pe funcţionară spre sala consacrată istoriei. Aşa cum afirmase, sala era aproape goală.
   ─ Alegeţi o masă, pune bileţel şi studiu plăcut şi constructiv !
   ─ Mulţumesc. Numele meu e Ida Lovell, cu doi de „l”.
   ─ Am reţinut. Eu mă numesc Bertha Collins.
      Ida se duse spre o masă, luă loc şi aprinse veioza de pe ea. Găsi în sertarul mesei topul de coli de scris şi instrumentele necesare. Dădu un telefon acasă, spunându-le alor săi că este la bibliotecă şi nu ştie când vine acasă. După toate acestea, Ida începu să privească rafturile pline de cărţi. Erau ordonate pe ţări, civilizaţii sau alte criterii. În zona celor cu civilizaţii ea observă o mulţume de cărţi despre Egipt. Folosindu-se de o scară prevăzută cu roţi, ea se urcă să ia câteva din cărţile ce tratau istoria Egiptului.
      Nu avea de unde şti ce anume spera să găsească în ele sau ceea ce-o aştepta în spatele coperţilor acelor cărţi. Reveni la masă, punându-le în ordine şi deschise una dintre ele, în interior scriind :

              „Egiptul este o ţară arabă din nordul Africii şi din Orientul Mijlociu, limitată la nord de Marea Mediterană, la est de Fâşia Gaza, de Israel, de Golful Aqaba (prin intermediul căruia are contact cu Iordania şi cu Arabia Saudită) şi de Marea Roşie, la sud de Sudan iar la vest de Libia. Capitala sa este Cairo.”

      O închise degrabă. „Prea istoric”, îşi zise ea. „Ce remarcă ! Doar sunt în sectorul dedicat istoriei ! Ce mă aşteptam să găsesc aici decât informaţii pur    istorice ?!”
                   
      Deschise altă carte în care găsi :

   „La început exista un singur conducator purtând numele de faraon - ce se traduce prin Casa Mare - care era mare preot şi detinea şi cea mai înaltă funcţie socio-administrativă din stat”

      Din nou un fragment istoric. Ida devenise iritată. Găsea numai fragmente istorice. Nimic care s-o fascineze. Inspiră şi expiră pentru a se calma şi întoarse câteva pagini pentru a lectura mai departe. Dădu de un capitol ce se intitula „Iniţierea” şi deveni curioasă. Oare despre ce iniţiere ar fi fost vorba în acel capitol ? Întoarse o nouă foaie şi citi :

   „Iniţierea a reprezentat scopul practicii religioase egiptene, fiind cel mai înalt statut la care putea să ajungă un discipol. Iniţierea reprezenta un proces lung de antrenamant care se întindea pe ani şi ani de zile în funcţie de aptitudinile aspirantului.
   Primele tehnici vizau purificarea corporală, care începea printr-o alimentaţie corespunzatoare bazată pe vegetale, lactate, plante medicinale, respectiv prin întărirea structurii fizice cu ajutorul anumitor poziţii corporale asemanatoare celor folosite în hatha yoga orientală precum şi exerciţii şi tehnici de respiraţie. La acestea se adăugau diferite procedee de concentrare şi disciplinare mentală. Primele cunoştinţe teoretice pe care le învăţa aspirantul erau legate de studiul ştiinţelor raţionale : matematica, biologia, medicina şi altele. Deasemenea învăţau despre centrii subtili de forţă, despre cum să-şi trezeasca energiile latente din fiinţă, cum să-şi controleze instinctele, dorinţele şi emoţiile. Urmau apoi concepte metafizice despre alcătuirea Universului, despre creaţie, despre diferite reguli de comportament, educaţie psihologică, despre istoria umanităţii şi se insista predominant pe evidenţierea valorilor sufleteşti.”

      Fragmentul o fascină atât de mult, încât nu sezizase nici când i se adusese legitimaţia, nici faptul că începuse să consemneze câte ceva din acea carte. Parcurse mai departe rândurile din acea carte :

   „Aspirantul era învăţat despre nivelele de vibraţie caracteristice acestui Uninvers. I se destănuiau ierarhia regnurilor, că la bază se afla regnul mineral, urmat de regnul vegetal, animal şi apoi uman. Dar ciclul nu se încheia aici pentru că deasupra omului este Dumnezeu, adică originea şi sursa tuturor lucrurilor ce există, este motivul pentru care existăm.
   O altă probă consta în faptul că aspirantul era închis în diferite încăperi izolate, de regula acestea aflându-se în subteranele templelor şi chiar a piramidelor, labirinte cu diferite capcane pe care el trebuia să le treacă, trebuia să stea izolat în întuneric şi singuratate.”

      Închise coperţile acelei cărţi şi începu să consemneze ceva :

   „Oare ce-l determina pe un cetăţean obişnuit al Egiptului antic să vrea să devină un iniţiat ? Având în vedere probele pe care trebuia să le treacă, cum de se încumeta să răspundă acestei provocări ? Ce anume i se garanta la sfârşitul acestei iniţieri ? Oare după toate probele şi etapele i se releva un secret ? Oare ajungea la cunoaşterea sinelui sau descoperea mistere ale universului pe care noi, oamenii moderni nu le putem descoperi ?
    Oare modernismul ne-a făcut atât de orbi, încât să nu mai vedem valorile    morale ? Să nu mai vedem că suntem înconjuraţi de spiritualitate ? Acei egipteni simpli, ce nu aveau la îndemână tehnologiile moderne de acum erau mai înţelepţi decât noi ? Cunoşteau ei oare nişte adevăruri tulburătoare pe care timpul le-a distrus ?
    Totuşi, acei egipteni simplii ne-au lăsat moştenire nişte comori : Sfinxul ce ca vechime este mult mai în vârstă decât piramidele, despre care ştiinţele ezoterice spuneau că el reprezenta tainica îmbinare a celor patru elemente : pamântul, apa, focul şi aerul; Piramidele, mai ales cele mai mari, ce au fost concepute după anumite calcule matematice şi astronomice foarte stricte, din aceasta cauză putând servii ca măsurătoare ale timpului, drept calendare sau ceasuri.
    Amintindu-mi de comorile pe care egiptenii le-au lăsat în urma lor, nu pot să mă abiţin să nu mă întreb : ce-am lăsat noi, oamenii moderni ?”

      Aşa-şi încheie consemnările Ida. Se ridică de la masa de scris, puse cărţile în acelaşi loc de unde le luase, colile albe şi instrumentele de scris în ordine. Se uită dacă lipise vreun bilet pe masă şi constată că nu. Răsuflă uşurată şi luându-şi colile scrise, se îndreptă spre ieşire. Poposi în dreptul biroului funcţionarei de-acolo.
   ─ Bună Bertha. Deja s-a lăsat întunericul ?
   ─ Da, domnişoară Ida.
   ─ Nu am pus un bileţel pe masă, pentru că simt nevoia să plec spre Egipt. Asm găsit o carte în biblioteca dumneavoastră care m-a acaparat, m-a fascinat şi simt nevoia să plec în această ţară. Poate o călătorie în Egiptul de astăzi mă va ajuta să descopăr ce să scriu în romanul pe care-l am în plan.
   ─ Sunteţi scriitoare.
   ─ Nu, nu chiar. Adică nu am o diplomă. Nu există facultăţi de scriitori, care să te scoată scriitor. Şi chiar dacă ar exista, ce valoare ar avea o banală hârtie ?
   ─ Aşa este. Sper să găseşti ceva care să te inspire !
   ─ Mai mult ca sigur că voi găsi !
      Ida părăsi biblioteca plecând spre casă. Ajunse acasă, unde după ce se schimbă de haine şi luă cina, se duse în birou, la calculator pentru a putea să facă rezervare la unul din hotelele din Cairo. Trebuia neapărat să ajungă în Cairo. Se simţea de parcă glasuri tainice ale Egiptului de-odinioară o cheamă. Tot ceea ce marii egipteni lăsaseră în urmă era mister. Conducătorii Egiptului erau doar cenuşă şi umbră...

[Sharra Naght]

pfffffffff..............e super mie imi place foarte foarte foarte muuuuult sper sa continui.......

[Nefertiti]

3. Fascinantul Egipt

      Ida Lovell era acasă, în faţa calculatorului ei, punându-şi la punct treburile. Căută în sertarul de la biroul ei agenda telefonică. Îşi făcuse mulţi prieteni şi ştia că are pe cineva chiar la unul dintre hotelurile din Cairo. Nu era vorba de orice hotel, ci de unul de cinci stele, renumit pentru serviciile ce le oferea turiştilor ce se cazau în el. Acolo lucra Owen Steele.
      În urmă cu cinci ani, Owen era în plină accensiune în domeniul hotelier şi era pe atunci iubitul ei. Primise o ofertă de la un hotel de cinci stele din Cairo. I se propusese să devină director, ceea ce pentru el era o ocazie unică de afirmare. Acceptase oferta şi se dusese la Ida să-i spună. Aceasta fusese fericită pentru el, iar el mersese mai departe : o ceruse de soţie. Deşi îl iubea, Ida-l refuzase pentru că pe atunci nu putea să-i ofere ceea ce şi-ar fi dorit el. Deşi fusese mâhnit de refuzul ei, Owen îi înţelesese motivele. Se despărţiseră, el devenise director la hotelul din Cairo, iar ea-şi văzuse de scrierile ei. Acum, după cinci ani, el era un bărbat însurat, ce avea şi copii. Cei doi rămăseseră buni prieteni. Ida găsi în agenda sa numărul de telefon al lui Owen şi-l formă. Îi răspunse chiar el.
   ─ Alo ? se auzi în receptorul telefonului ei vocea lui.
   ─ Bună Owen. Ida te deranjează !
   ─ Hei ! Ce bine îmi pare că te aud. Ce-i cu tine ?
   ─ Scuză-mă că te dreanjez, dar sunt pe fusul orar al Argentinei, nicidecum pe cel din Cairo.
   ─ Nicio problemă.
   ─ Poţi să mă ajuţi cu ceva ?
   ─ Dacă-mi spui despre ce este vorba, da.
   ─ Aş dori să rezerv o cameră la hotelul tău. Ştiu că nu este ieftin, dar este cel mai apropiat de obiectivul meu : platoul de la Gizeh.
   ─ Pentru tine se poate. O să ai tratament de VIP. Soţia mea o să fie bucuroasă c-o să vii. Nu ne-am mai văzut de mult timp.
   ─ Şi mie mi-e dor de voi. Deci pot conta pe o cameră acolo ?
   ─ Când vii ?
   ─ În seara asta am avion. Nu ştiu când ajung la aeroport.
   ─ Dă-mi un telefon după ce a aterizat avionul şi trimit o maşină să te ia de la aeroport.
   ─ Mulţumesc. Mai vorbim când ne vedem.
   ─ Abia aştept.
      Ida închise telefonul şi se duse să-şi facă bagajele. Avea suficient timp până la ora la care avea cursa. Îşi pregăti bagajele şi-şi luă la revedere de la părinţi, apoi plecă spre aeroport. Era destul de târziu, dar aeroportul din Buenos Aires era în plină forfotă, de parcă atunci se găseau turiştii să vină sau să plece. Ida se duse spre tabelul ce afişa plecările şi sosirile avioanelor pe acel aeroport, văzu către ce poartă trebuia să se îndrepte şi ajunse acolo în câteva minute. Nu se făcuse încă anunţul pentru plecare şi aşteptă.
      După anunţ, turiştii ce plecau în acea direcţie prezentară biletele la control şi se urcară într-un autobuz special ce-i transporta către avion. După ce urcă scările ce duceau în interiorul avionului, o stewardeză o conduse pe Ida la locul ei. Aceasta se aşeză la margine. Nu-i plăcea să stea la hublou. Îşi orodnă bagajul în cuşeta specială şi aşteptă decolarea. Ajunse în Cairo după vreo două ore de zbor şi se ţinu de cuvânt şi-l sună pe Owen. O maşină veni şi o luă de la aeroport şi o duse la hotel. Owen o aştepta în holul hotelului împreună cu soţia lui. Ida-i văzu şi le făcu semn.
   ─ Bună, Ida, o salută Fay, soţia lui Owen.
   ─ Bună. Sunt ruptă de oboseală, zise ea.
   ─ Atunci spre cameră, înainte, glumi Owen.
      Însoţită de cei doi, ajunse la camera ei. Îi pofti înăuntru.
   ─ Ce faci în Egipt ? o întrebă Fay
   ─ Caut romanul ideal, glumi ea.
   ─ Ai găsit un subiect ? o întrebă Owen
   ─ Încă nu, răspunse ea. dar o să găsesc ! Îmi trebuie un ghid bun pentru o vizită pe platoul de la Gizeh.
   ─ Nicio problemă ! E ca şi rezolvat, zise Fay. O să fie cel mai bun ghid.
   ─ Mulţumesc.
   ─ Pentru ce sunt buni prietenii ?! zise el.
   ─ N-o să mă pot achita faţă de voi.
   ─ Ba da. Ne trimiţi un exemplar din primul tău roman publicat cu autograf şi gata ! răspunse Fay.
   ─ Ce m-aş face eu fără voi ?
   ─ Ai supravieţui ! îi răspunse Owen. Întotdeauna ai ştiut cum să faci asta ! Acum, te lăsăm să te odihneşti !
   ─ Mulţumesc.
      Ida-şi ordonă lucrurile şi apoi se pregăti de somn. Avu parte de un somn liniştit, iar a doua zi se sculă. Telefonul din camera ei sună şi Fay îi spusese că îi făcuse rost de ghid. Ida-i spusese că în câteva minute este jos şi că abia aşteaptă să ajungă pe platou.
      Punctualitatea era cel mai mare atu al Idei şi sosi în holul hotelului în câteva minute. Fay o aştepta.
   ─ Ai mâncat ceva ?
   ─ Nu.
   ─ Urmează-mă. Ghidul tău nu a venit încă. Hai să mâncăm.
      Ida o urmă pe Fay şi mâncă în linişte din bucatele deja pregătite pe masă pentru ea. Când termină, sosi şi ghidul ei. Fay i-l prezentă pe Ross, arheolog de meserie şi ghid al platoului. Ida îi era recunoscătoare lui Fay că-i găsise pe cineva care să vorbească în spaniolă. Nu că nu s-ar fi descurcat cu engleza, dar îi plăcea limba ei natală. Cei doi plecară spre platoul de la Gizeh.
   ─ Vreţi să vă vorbesc din punctul de vedere al unui egiptean care crede în lucrurile mistice sau din punctul unui latino-american care este adeptul teoriilor ?
   ─ E vreo diferenţă ?
   ─ Una mare.
   ─ Atunci vorbiţi-mi liber.
   ─ Alegi calea de mijloc.
   ─ Poftim ?
   ─ Nimic. Să ne îndreptăm spre Sfinx. O să-ţi vorbesc despre el aşa cum mă pricep eu mai bine.
   ─ Sunt numai urechi !
   ─ Dincolo de faptul că cei mai mulţi dintre turiştii ce vin în vizită pe acest platou îl consideră doar un uriaş de piatră, Sfinxul este mai mult decât atât. Vechii egipteni erau foarte legaţi de ştiinţele ezoterice, de misticism, de conexiunea ce se poate realiza între om şi zei prin intermediul iniţierii.
   ─ Am citit despre iniţiere.
   ─ Atunci, ai să înţelegi de ce unii dintre noi, considerăm Sfinxul ca fiind ceva mai mult decât o simplă stană de piatră cu chip de faraon.
   ─ Adică ?
   ─ Se spune că adevaratul rol al acestuia este cel de marcaj, adică un fel de loc de trecere spre o altă realitate, spre alte dimensiuni. Aceste locuri au o încărcătură energetică gigantică şi reprezintă aşa zisele tuneluri de trecere într-o altă dimensiune, tuneluri atemporale prin intermediul cărora se putea ajunge in orice punct al trecutului sau al viitorului. Singurele documente descoperite ce se referă la asta sunt scrieri foarte vechi ce precizează că Sfinxul din Egipt  făcea parte din marele complex al locurilor de iniţiere pe care le foloseau vechii inţelepţi.
   ─ Fascinat.
   ─ Acum să mergem la Marea Piramidă. Te voi introduce în interiorul ei, explicându-ţi ruta pe care vom merge. Eşti pregătită ?
   ─ Da.
      Cei doi ajunseră în locul de intrare în piramidă. Fiind arheolog, putea să intre înăuntru nestingherit.
   ─ Acum, noi suntem în dreptul a ceea ce se numeşte Coridorul Descendent, coridor de intrare în piramidă, îi zise el Idei. Poftim lanternă. O să ţină mult că e cu bec de halogen, ce nu consumă multe resurse şi nici nu afectează interiorul.
   ─ Mulţumesc.
      Cei doi pătrunseră înăuntru.
   ─ Vom merge pe Coridorul Orizontal ce ne va duce spre o încăpere numită Camera Regelui.
      Ida se ţinea după Ross, fiind atentă şi pe unde calcă. Cei doi ajunseră în cele din urmă în Camera Regelui.
   ─ Aici, continuă el, în această cameră se spune că ritualul iniţierii incepea prin culcarea şi izolarea într-un sicriu de piatră  a celui ce se iniţia. Urma apoi tainicul proces de inducţie în corpul aspirantului al unui curent de foarte înaltă frecvenţă, energie controlată subtil de Marele Preot. Avea loc astfel o activare şi deschidere succesivă a centrilor de forţă, iar în sfârşit se obţinea o stare de supraconştiinţă, o stare de iluminare. După acest moment de graţie pe care îl primea aspirantul, el devenea preot, rămânând la templu.
      În timp ce Ida îl asculta pe Ross povestind despre iniţiere, în mintea Idei deja se desfăşurau scenele unui Egipt nemuritor, mereu tânăr şi fascinant, se contura chipul aventurierului Allan Floyd, plecat din Londra într-o călătorie de afaceri în Egipt şi care avea să găsească în acea ţară lucruri, oameni şi concepte ce-l vor schimba pentru totdeauna.

4. Întoarcere în bibliotecă

      După ce ieşi din piramidă, Ida se întoarse la hotel. Era mulţumită de ceea ce văzuse şi ascultase, dar era încă la începutul drumului. Trebuia să afle mult mai multe despre Egipt, dar pentru asta, avea să se întoarcă acasă şi să meargă din nou în bibliotecă. După ce-şi rezervă bilet la o cursă nocturnă, îşi luă rămas bun de la prietenii ei din Egipt, primind de la aceştia diverse suveniruri.
      Întoarsă acasă, Ida se odihni şi a doua zi porni spre biblioteca unde lucra Bertha. Ajunsă acolo se îndreptă spre ea s-o salute.
   ─ Bună Bertha.
   ─ Ida ! Nu ziceai că pleci în Egipt ?
   ─ Am fost. Ieri noapte m-am întors.
   ─ Încotro ?
   ─ Spre sala de istorie. Am nevoie de mai multe informaţii care să mă ajute la scrierea romanului meu.
   ─ Tot despre Egipt ?
   ─ Da. Şi orice altceva ce aş putea să găsesc acolo. De data asta, cred că pun şi bilet, pentru că o să vin mai des.
   ─ Spor la lucru !
   ─ Mulţumesc.
      Cunoscând drumul spre sala de lectură dedicată istoriei, Ida se îndreptă spre ea şi-şi căută o masă. Se aşeză la ea, scoase colile şi instrumentele de scris, scrise numele său pe un bilet şi-l lipi pe masa aceea, apoi luă toate cărţile care tratau subiectul „Egipt”. Începu să deschidă rând pe rând fiecare carte. Pe unele le închidea repede, pentru că i se păreau că erau scrise în stilul broşurilor turistice. Pe altele le răsfoia mai îndelung, consemnând date. Unele erau fascinate, prin bogăţia de informaţii pe care le ofereau. Dintr-o astfel de carte, Ida consemnase diverse fragmente istorice, ce avea să le folosească drept citate în cartea ei. Astfel, pe colile ei erau consemnate :

   „În perioada antică regele este privit ca un zeu, deşi denumirea de faraon, care înseamna Casa Mare, s-a răspândit doar în Era Nouă a Imperiului. Religia egipteană era foarte complicată şi se concentra mai ales pe viaţa transcedentală. Pentru viaţa fericită din lumea de dincolo, egiptenii vroiau să păstreze corpul intact, ceea ce a dus la dezvoltarea unor tehnici de mumificare, pentru a conserva corpurile domnitorilor.”

   „Conceperea Piramidelor şi-a avut originea în credinţa desăvârşită a egiptenilor în continuitatea vieţii, în dăinuirea puterii Faraonului.”

   „Sculptura egipteană cuprindea statui ce redau faraoni şi animale. Cloarea avea o semnificaţie aparte în realizarea picturilor din interiorul piramidelor. De exemplu, negrul simboliza fertilitatea, roşul reprezenta moartea, verdele era sinonim cu viaţa. Pictura era aplicată pe pereţii mormintelor sub formă de frescă, egiptenii fiind cei care au inventat fresca.”

   „Piramidele ramân în istoria civilizaţiei egiptene şi a culturii omeneşti opere grandioase, realizări de o perfecţiune impresionantă ale minţii omeneşti, imagini vii, rezistente, ale unei concepţii adânc înrădăcinate în spiritul unui popor.
              Copii ai Nilului, egiptenii rămân o civilizaţie, o cultură complexă, ce n-a încetat să-i uimească pe istorici”

      Ida mai consemnă şi alte lucruri şi se opri la un moment dat. Îşi dădu seama că i-ar prinde bine un laptop. Biblioteca era un loc ideal unde ea putea    să-şi scrie primul roman. Închise cartea din care consemna, puse un bilet, le puse la locul lor pe toate, luă foile scrise cu ea şi ieşi din sală. Trecuseră trei ore de când era înăuntru.
   ─ Gata ? o întrebă Bertha când trecu pe lângă ea
   ─ Nu. Trebuie să mă duc să-mi cumpăr urgent ceva. O să mă întorc încărcată. Nu te-am întrebat până acum, dar la ce oră se închide biblioteca ?
   ─ La ora 8 seara.
   ─ Mulţumesc. Mă duc să-mi fac provizii. O să mă întorc !
      Bertha o privi uimită, ridică din umeri şi-şi văzu de treburile ei funcţionăreşti. Ida se întoarse acasă şi le spuse părinţilor că i-ar fi mai de trebuinţă un laptop. Aceştia, mai ales tatăl ei, fuseseră de acord. Împreună cu tatăl ei, care lucra ca informatician, se duse să-şi cumpere preţioasa unealtă. Ce nume banal şi şters pentru un lucru atât de necesar ei : unealtă...
      Întoarsă acasă, aşteptă vreo câteva ore până ce tatăl ei i-l aranjă şi-şi transferă documentele de pe cel din birou pe el şi apoi plecă din nou spre bibliotecă, cumpărându-şi şi ceva de mâncare. Când Bertha o văzu cât de încărcată era îi zise :
   ─ Îţi muţi biroul la bibliotecă ?
   ─ Aşa s-ar zice.
      Se îndreptă spre masa sa, care era poziţionată lângă o priză. Ştia de la unchiul ei, electrician de meserie că priza pentru calculator trebuia să aibă împământare. Era mai sigur aşa, iar priza de lângă biroul ei avea împământare. Bertha o urmase pe Ida în sala de lectură, pentru a vedea ce face, iar Ida o întrebase despre priză. După ce totul fusese aranjat pe masă, ea deschise laptopul şi se apucă să tasteze într-un document numit „Ciornă” toate fragmentele ce le consemnase din diverse cărţi despre Egipt. Avea să consemneze sub fiecare fragment titlul cărţii, autorul, editura şi anul, pentru a putea să-şi alcătuiască bibliografia de la sfârşitul romanului ei.
      Bertha zâmbi, căci Ida era primul ei client mai ciudat. Ceva, ca un presentiment straniu, îi spunea femeii că tânăra aceea va deveni curând o scriitoare apreciată.
   ─ O să devii curând celebră, îi spuse ea.
   ─ Rowlling e celebră. Ea a scris Harry Potter. Eu scriu doar un roman de aventuri şi istoric. Poate apreciată în cercurile literare, dar nu celebră !
   ─ De unde ştii că nu o vei întrece la un moment dat pe autoarea seriei Harry   Potter ?
   ─ Fii serioasă ! Asta numai în filme fantastico-realiste s-ar putea întâmpla !
   ─ Dacă spui tu...
   ─ Mulţumesc Bertha !
   ─ Pentru ce ? Nu am făcut nimic,
   ─ Pentru că mă laşi aici. Şi pentru susţinere.
      Bertha se aşeză jos.
   ─ Pot să-ţi dau un sfat ?
   ─ Eşti invitata mea.
   ─ Nu sunt scriitoare, dar am învăţat câte ceva de la viaţă şi de la sora mea care este scriitoare.
   ─ Spune !
   ─ Când un scriitor îşi începe un roman sau o scriere oarecare, el pleacă de la premiza : „cineva se va găsi să mă citească şi pe mine”. Pentru un scriitor, această premiză înseamnă foarte mult. Când scriitorul constată că nu este căutat şi citit, în el se dă o adevărată luptă. Crede că nu s-a ridicat suficient de mult la pretenţiile cititorilor. Crede că a scris fără să poată realiza prin scris conexiunea cu publicul său şi suferă foarte mult. Nu sunt mulţi cei ce înţeleg lucrul acesta şi de aceea se preferă să se treacă cu vederea peste ceva, care ar fi neînsemnat. De multe ori, şi cel mai banal titlu poate ascunde adevărate comori.
   ─ Ştiu. Am învăţat de mult timp lecţia asta. În plus, sunt într-un cerc literar. Am fost introdusă de mama mea printr-o cunoştinţă de-a ei şi acolo am avut surpriza să-l întâlnesc pe fostul meu profesor de literatură de la facultate, care a devenit curând susţinătorul meu. Crede-mă că oamenii aceia taie în carne vie. Sunt în stare uneori să urle la mine spunându-mi : „Nu vezi că aici lipseşte o virgulă ? Ce eşti oarbă ?”
       Dacă pentru o banală virgulă nepusă la locul ei fac aşa, îţi închipui ce fac pentru fraze necoerente sau mai rău pentru o lucrare cu litere mâncate, dezacorduri gramaticale şi alte cele ! Ştiu prea bine de premiza scriitorilor. Nici nu mai ţin cont de ea. Mottoul meu este cu totul altul : „Dum spiro, spero. (Cât timp respir, sper)” Îţi mulţumesc pentru sfat.
   ─ Abia aştept să văd ce-o să iasă din mâinile tale !
      Bertha o lăsă singură pe Ida, care se apucase deja de lucru. În fiecare seară, în jurul orei 7,30 ea venea şi-o anunţa pe Ida că se apropie ora închiderii, iar aceasta-şi strângea foile, cărţile şi închidea laptopul. O ajuta pe Bertha să pună totul în ordine pentru a doua zi şi apoi pleca. După o săptămână, Ida-i spusese că ceea ce scrisese până atunci, era gata. Urma să se ducă să dea documentul la imrprimat şi să meargă în cercul ce-l frecventa pentru verdict. Bertha se mirase că terminase aşa de repede, dar Ida îi spusese că era gata cu schiţele romanului. Avea să rămână o perioadă de timp acasă pentru a-şi redacta romanul propriu-zis, dar asta numai după ce primea verdictul.

[DeeDee]

Wow, ce tare este acest...roman sper ca vrei sa il faci. Am mai citit cate ceva de la tine si trebuie sa iti spun ca scrii superb. Abia astept continuarea, Ida este o reteta spre succes  iar pe mine personal, intotdeauna m-a fascinat Egiptul Antic si de-acum voi astepta cu sufletul la gura fiecare capitol asa cum astept episoadele din Naruto Shippuuden.
Daca ti-o si publici, eu o cumpar 

[Nefertiti]

5. Quot capita, tot sententiae. (Atâtea păreri, câte capete)

      Ida se duse cu schiţele romanului la oamenii din cercul literar. Se înarmase cu răbdare, pentru că ştia că avea să urmeze o zi grea pentru ea, din momentul în care le prezenta schiţele oamenilor de-acolo. Intră într-o sală mare, în care se aflau obişnuiţii „casei” cum spunea ea. Cumva, norocul era de partea ei în acea zi, deoarece erau prezenţi doar patru din cei zece oameni câţi avea cercul. Profesorul ei era acolo. Ida-i salută pe toţi, spunându-le de ce venise.
      Toţi o priviră surprinşi, dar ea nu luă în seamă privirile lor şi le împărţi materialele, spunându-le că avea nevoie de un sfat. Cei patru îi spuseră că durează până să citească ceea ce le adusese, iar ea le spuse că va aştepta, aşezându-se pe unul din fotoliile rămase goale din camera unde se aflau cu toţii. După minute bune de tăcere, unul din ei spuse :
   ─ Ce vrei să faci cu aceste fragmente ?
   ─ Să scriu o carte, răspunse Ida.
   ─ În niciun caz istorică, zise al doilea. Dintr-acestea sunt multe şi mult mai complexe.
   ─ De unde ai luat datele ? o întrebă al treilea.
   ─ Din cărţi de specialitate pe care le-am consultat într-o bibliotecă.
   ─ Îţi dau un sfat, începu profesorul ei, reîntoarce-te în acea bibliotecă şi încearcă să aflii mai mute date despre civilizaţiile dispărute, civilizaţii care fascinează şi-n ziua de azi. Adună datele într-un folder pe calculatorul tău personal, iar dacă ai laptop, scrie în bibliotecă romanul. Ai să vezi că romanul se scrie aproape de la sine.
   ─ Bun sfat, profesore ! zise primul. Cred că în bibliotecă îţi vei găsi şi stilul. Cărţi istorice scriu numai specialiştii. Tu vrei să scrii un roman.
   ─ În stadiul acesta, dacă ai pune fragementele pe un site literar consacrat, ai fi o persoană terminată. Noi am învăţat să nu mai tratăm persoanele chiar atât de drastic ca înainte. Deci, întoarce-te în liniştea oferită de atmosfera unei biblioteci şi căutând fragmente, date sau alte lucruri, găseşte-ţi romanul şi personajele sale.
   ─ Acum, ia-ţi foile înapoi, zise profesorul ei.
   ─ Nu am nevoie de ele ! Am să vă ascult sfatul ! Faceţi ce doriţi cu foile acelea !
   ─ Le băgăm chiar acum la distrugătorul de documente, ca să nu existe riscul să fim tentaţi să folosim ceva din ceea ce-ai scris tu. E munca ta.
   ─ Mulţumesc, zise ea, în timp ce privea cum foile ei erau date la distrugător.
      Ida părăsi camera şi se întoarse acasă. Îşi luă laptopul şi se duse la bibliotecă. Nu uită nici să-şi ia mâncare. Intră înăuntru şi observă că Bertha nu era la locul său, ceea ce însemna că avea vreun client sau făcea aprovizionarea cu foi de scris în sala dedicată beletristicii. Se duse la masa sa obişnuită şi puse în funcţiune laptopul. Reciti fragmentele salvate şi apoi se uită în jurul ei pentru a observa ce fel de cărţi se mai aflau acolo. Pentru că se axase pe cele care relatau date despre Egipt, nu observase şi celelalte cărţi ce aveau diverse subiecte. Luă câteva dintre ele şi le puse pe masă.
      Le privea cu interes. Era convinsă că înăuntru se aflau scrise lucruri fascinante, dar nu se hotăra pe care dintre ele să o deschidă prima.
   ─ Văd că te-ai întors ! zise Bertha.
   ─ Da. Verdictul a fost să mă întorc în bibliotecă, să răsfoiesc cărţi despre civilizaţii dispărute şi să-mi găsesc stilul, romanul ce-l voi scrie şi personajele sale. Cum pot să găsesc eu un stil în bibliotecă ?
   ─ Am să-ţi dau alt sfat. Nu mai privi cărţile ca pe nişte baze de date. Priveşte-le ca pe nişte tezaure. O bază de date îţi poate oferi informaţii cu privire la ce te interesează. De exemplu bazele de date pentru biblioteci îţi oferă date despre cărţi, autori, edituri şi alte asemenea. Dacă priveşti cartea ca o bază de date, ca o magazie în care sunt stocate informaţii dintre cele mai diverse, o să ţi se pară că fragmentele citite sau consemnate de tine nu sunt altceva decât nişte înşiruiri de date cărora nu le vezi sensul şi rostul. Dacă priveşti cartea ca un tezaur, ai să constaţi ceva diferit. Observ că ai luat o carte ce tratează subiectul „Atlantida”. Începi cu acesta. În timp ce citeşti, încearcă să vizualizezi în mintea ta Atlantida, continentul acesta fantomatic. Cum ar arăta el ? Ce fel de oameni ai vedea locuind pe acest continent şi alte asemenea. Începi prin a consemna date, aşa cum ai făcut şi cu Egipt. Bănuiesc că incursiunea pe care ai făcut-o în Egiptul de astăzi şi mai ales la piramide, ţi-a adus în minte un personaj, fapte sau întâmplări.
        Faptul că din anticul Egipt au rămas mărturie timpului Sfinxul şi Piramidele, te-a ajutat să vizualizezi în minte anumite scene. A fost ca şi când erai regizorul unui film şi-n faţa ochilor tăi vedeai montajul acelui film. Asta trebuie să găseşti tu şi aici, lecturând aceste cărţi. Încearcă ! N-o să-ţi pară rău.
   ─ Am să încerc să fac aşa, răspunse ea.
      Bertha plecă, lăsând-o pe Ida în compania cărţilor. Aceasta deschise cartea pe care i-o recomandase Bertha şi începu să consemneze fragmente din ea :

   „S-a scris atât de variat despre Atlantida, încât însăşi preocuparea despre existenţa ei ocupă un loc în istoria universală a culturii. În ciuda eşecurilor la care au dus până acum cercetările referitoare la dovezile materiale ale existenţei acestui continent, subiectul rămâne mereu pasionant. Lumea doreşte să cunoască datele problemei şi să aplaude, atunci când e cazul, măcar iscusinţa încercărilor de a o rezolva, dacă însăşi soluţia definitivă nu va putea fi oferită curând sau poate niciodată.”

      Acest fragment i se păru interesant, dar până la a afirma despre un fragment că este fascinant sau uluitor, mai era cale lungă. Lăsă cartea aceea de-o parte şi luă alta. Aici se vorbea despre mai multe civilizaţii la un loc. Se apucă să consemneze alte fragmente despre alte civilizaţii :

   „Poporul aztec este cel care a dominat partea centrală şi de sud a Mexicului între secolele XIV şi XVI. A format un imperiu vast, foarte bine organizat şi elaborat, distrus însă de invadatorii spanioli.”

   „După căderea civilizaţiei Toltec, înfloritoare de-a lungul secolelor       al X-lea si al XI-lea, valuri de imigranţi au populat masiv zona platoului central din Mexic, în jurul lacului Texcoco. Ajunşi aici, aztecii au fost inconjuraţi de vecini puternici şi au fost obligaţi să ocupe zona mlaştinoasă din partea de vest a lacului.”

   „Singura lor bucată de pământ neatinsă de ape era o insulă foarte mică, înconjurată de mlaştini. Cu toate acestea, aztecii au crezut încă de la început că vor putea să transforme o mică zonă mlaştinoasă într-un vast şi puternic imperiu în mai puţin de două secole, datorită credinţei lor într-o anumită legendă. Legenda spunea că ei ar fi urmat să-şi dezvolte o civilizaţie înfloritoare într-o zonă mlăştinoasă în care ar fi văzut un cactus crescând direct dintr-o rocă şi, lângă cactus, un vultur mâncând un şarpe.”

      Ida lăsă şi acea carte deschisă. Nu mai deschise alta, ci deschise în calculatorul ei rând pe rând toate documentele ce conţineau diverse fragmente.

 6. Se scrie o carte !

      Recitind acele consemnări făcute de ea, amintindu-şi de ceea ce vizualizase în Egipt, când fusese în interiorul marii Piramide, Ida deschise un alt document. Îşi potrivi marginile foii : dreapta-stânga, sus-jos. Alese scrisul ce-i convenea cel mai mult şi mărimea fontului, apoi, foaia aceea goală o salvă în alt fişier, numind-o „Proiect” şi se apucă apoi să scrie :

  „Omul modern, orientat cu precădere către viaţa cotidiană trepidantă, uită uneori să-şi rezerve măcar un minut din timpul său preţios pentru a încerca să vadă de unde anume se trage el. Uităm care ne sunt originile, pentru că nu mai avem timp să deschidem o carte ce tratează probleme ale civilizaţiilor. Gândul că înaintea mea au existat atât de multe popoare de la care noi, modernii, am luat câte ceva, m-a determinat să văd lucrurile altfel. Astfel, a luat naştere această carte.”

      Pentru o consemnare de început de roman, Ida se gândi că era suficient să scrie atât. Poate că avea să cizeleze mai târziu acel fragment, dar acum se gândea cum să scrie ceea ce avea în cap. Nimic din ceea ce avea în minte nu se lega. Erau fraze dezordonate, care nu aveau înţeles. Trebuia să găsească un contex în care să le integreze. Acele fraze erau consemnări ale ei. Era necesar să nu le piardă. Lăsă un spaţiu gol pe coala virtuală şi consemnă mai departe :
   
   „Arthur Wilson, student la prestigioasa Universitate Oxford, din Anglia, se afla în dificultate : mai avea la dispoziţie trei zile în care să-şi facă referatul despre civilizaţiile pierdute. Îşi alesese drept temă civilizaţiile, crezând că-i va fi uşor să scrie despre ele. Abonat frecvent al bibliotecii existente în acea Universitate, Arthur nu găsise nimic care să-l ajute în redactarea referatului. Dezamăgit, el se duse acasă. Părinţii lui nu erau prea interesaţi de activitatea lui Arthur. Ei se mândreau doar cu notele acestuia, care erau excelente. Singurul care-l înţelegea era bunicul său. Deşi imobilizat la pat din cauza suferinţei sale, acesta mereu găsea câte-o vorbă bună pentru nepotul său favorit.”

   „Arthur se duse în camera bunicului său. Dorea să-l audă încurajându-l.
   ─ Bunicule ! îl salută el când intră înăuntru.
   ─ Studentul moşului ! îl alintă acesta. Ce-i cu tine ?
   ─ Am de făcut un referat despre civilizaţiile dispărute. Am crezut că o să-mi fie uşor să scriu despre ele, dar mai am doar câteva zile până să predau referatul şi eu n-am scris nici măcar un rând, iar biblioteca universităţii nu face altceva decât să mă încurce.
   ─ Îţi mai aminteşti tu oare lada aceea pe care o ţin eu în şifonier ?
   ─ Bineînţeles ! Nu am înţeles nici acum de ce o ţii acolo !
   ─ E timpul să aflii ce ţin în ea. Scoate-o afară şi adu-o aici.
   Arthur, surprins de cele ce-i spusese bunicul său, se duse la lada aceea din şifonier. O scoase afară şi o puse în pat. Îşi ajută bunicul să stea mai sus şi se aşeză lângă dânsul. Observă că acesta scoate din sertarul de la noptiera aflată lângă patul lui o cheiţă şi descuie lacătul lădiţei.
   ─ Deschide-o, Arthur.
   El deschise lada şi văzu înăuntru o mulţime de cărţi.
   ─ Scoate una dintre ele, îl auzi el pe bunic vorbind.
   Acesta scoase prima carte din teancul de-acolo şi i-o dădu bunicului său.
   ─ Află că aceste cărţi i-au stat multă vreme alături bunicii tale. Tu nu ai apucat-o că Dumnezeu a luat-o la El înainte să te naşti tu. ÎÎ plăcea să citească din ele, chiar dacă erau cărţi de istorie mai mult. Aceasta pe care mi-ai dat-o este despre Atlantida, un continent fantomatic. Este scrisă într-un stil aparte, stil ce oferă atât date despre acest continent, cât şi alte lucruri, încât atunci când vei lectura ţi se va părea ceva fabulos. Îmi aduc aminte şi acum de un citat, favoritul bunicii tale, pe care dânsa mi-l spunea adesea : Spiritul nu trebuie judecat după trup, nici Dumnezeu după locaşul său.
      Nu înţelegeam de ce anume citesşte mereu din aceste cărţi, dar după moartea ei am început şi eu să le citesc. Astfel, aceste cărţi au devenit adevărate tezaure pentru mine. Poate că aceste cărţi te vor ajuta la referat.”

   „Ajuns cu lada în camera sa, Arthur era sceptic. Nu credea ceea ce-i spusese bunicul său, dar se gândi că de multe ori nu-l crezuse şi că ar trebui măcar să încerce să vadă ce scrie în cărţile acelea. Începu să coată câte una, ştergând coperţile de praf. Îi atrase atenţia o carte mare cu nişte coperţi verzi, ce nu avea niciun titlu.
   Oare ce caută o astfel de carte în lada bunicului ? se întrebă el. Deschise coperţile şi încă de la primele fraze, cartea îl cuceri. Era despre Egipt. Cu fiecare pagină ce-o dădea, Arthur avea impresia că podeaua camerei dispărea, ei  luându-i locul deşertul fierbinte al Saharei, că pereţii dispar în momentul în care lectura despre Piramida cea Mare, că sunetele Egiptului acela mereu viu umpleau camera. Bineînţeles că referatul său despre civilizaţii începu să se contureze în mintea lui. Nevrând să piardă ideile, el se dusese degrabă la calculatorul său, unde pe foaia virtuală a programului word, acesta începu să-şi scrie referatul.
     În ziua în care trebuia să predea lucrarea, acesta predase ceva mai mult decât un simplu referat.”

   „Bucuros de nota luată şi de faptul că primise numeroase laude, Arthur se întoarse acasă degrabă. Trebuia să-i spună neapărat bunicului său. Acasă, urcă scările ce duceau spre camera bunicului şi intră înăuntru. Părinţii săi se aflau acolo alături de un doctor. Înăuntru domnea o atmosferă sobră.
   ─ Bunicul nu mai este, îl auzi Arthur pe tatăl său vorbindu-i.
   ─Înţeleg, răspunse el. Lăsaţi-mă cu el.
   Toată lumea ieşi din cameră. Mama sa, rămase în urmă. Nu era frumos ceea ce făcea, dar ştia că băiatul ei era apropiat de bunicul său, tatăl ei, aşa că ascultă prin uşa întredeschisă mărturisirea fiului ei, mărturisire ce avea s-o facă să-şi schimbe atitudinea faţă de acesta.
   ─ Bunicule ! Ai plecat prea repede ! Nici măcar n-am apucat să-ţi spun că am luat nota maximă la referatul meu despre civilizaţii ! Precis o să înceapă mama să dea telefoane pentru a le spune prietenelor ei cât de minunat sunt eu, că-i aduc note mari acasă. Vroiam să te aud pe tine felicitându-mă pentru notă. Toţi m-au felicitat !
   Ai avut dreptate, bunicule ! Cărţile sunt adevărate tezaure ! Îţi mulţumesc pentru marea moştenire ce mi-ai lăsat-o ! Să ştii că o să am grijă de cărţile acelea. Vor ocupa un loc de cinste în biblioteca mea personală şi vor fi nepreţuite pentru mine ! Pe când scriam la referat, am simţit nevoia să ştiu mai multe despre civilizaţii. Mi se părea că ceea ce citeam era insuficient pentru marea mea curiozitate ! Noroc că sunt în ultimul an la facultate ! Parcă te-aud întrebându-mă de ce ? şi am să-ţi spun că voi pleca într-o călătorie prin lume. Am să merg pe urmele civilizaţiilor acestea fascinante şi o să scriu mai mult despre ele, decât referatul acela banal ! Şi o să-ţi dedic ţie, bunicule acea carte !
   Mama lui Arthur plecase cu ochii umezi de-acolo. Nu avea să se împotrivească plecării fiului ei, deşi era unicul copil pe care-l avea, dar ştia că băiatul ei era acum un bărbat, iar ea uitase să-l trateze ca atare. Nu avea să mai repete acea greşeală!’

      În timp ce Ida tasta de zor pe laptopul său, Bertha trecuse de multe ori pe-acolo. Se oprise la un moment dat în spatele ei, dar Ida nu sezizase. Reuşise să citească ceea ce scria ea şi zâmbise. Cu o oră înainte de închidere ea veni s-o anunţe pe Ida, iar aceasta-şi strânsese lucrurile şi o ajută pe Bertha.
   ─ Ţi-ai găsit stilul ! îi zise aceasta. Nici măcar nu ai sezizat când m-am oprit în spatele tău. Am reuşit să citesc câteva frânturi din ceea ce scriai.
   ─ Aşa crezi ? Crezi că mi-am găsit stilul ?
   ─ Da. Asemenea băiatului din povestea ta, personalizezi datele despre civilizaţii. Le dai un suflu nou, le ambalezi în ceea ce se numeşte spiritul tău de scriitor. Acesta este stilul !
   ─ Am început să înţeleg... Deci felul în care un scriitor îşi personalizează scrierea, constituie stilul acestuia de a scrie.
   ─ Acum ai înţeles !
   ─ Mulţumesc, Bertha !
      Până la terminarea romanului său, Ida avea să vină în fiecare zi la acea bibliotecă. Acela era terenul ei de scris. Acolo, simţind mirosul acela de cărţi, lumea romanului ei începea să se contureze rând ru rând, pagină cu pagină....

[mooney]

Ce am de criticat aici este faptul ca:
Actiunea se petrece in Argentina iar "mosul" vorbeste prea in stilul romanesc - "Studentul mosului" sau "Iti mai amintesti tu oare?"
Sunt prea "romanesti"
In rest e ok si astept continuarea....

[Nefertiti]

   7. Epilog

      În cele din urmă, romanul Idei era gata. Se duse la o tipografie pentru a scoate la imprimanta lor uriaşă foile redactate. Cei de acolo o ajutară să le scoată în mai multe exemplare şi apoi, după prânz, Ida se duse la cercul literar. Spera să găsească puţină lume acolo şi parcă rugăciunea mută-i fusese ascultată. Pătrunse în biroul unde se strângeau criticii şi zări aceleaşi patru persoane cărora le prezentase schiţele ei cu mult timp în urmă.
   ─ Bună ziua domnilor, îi salută ea.
   ─ Bună, Ida, o salută profesorul ei. Ce-i cu tine ?
   ─ Acesta este romanul meu. Vă rog să-l citiţi şi să-mi spuneţi dacă merită să-l public, zise ea împărţind foile scrise celor de faţă.
      Cei patru se apucară de citit, pentru că vedeau că au multe foi de parcurs. Erau încântaţi încă de la primele pagini, pentru că nu găseau greşeli gramaticale, dezacorduri ori altceva. Deşi stăteau cu pixurile roşii pregătite de atac, pentru a corecta, Ida observă că la un moment dat, toţi îşi lăsară pixurile jos, lecturând pagină cu pagină. Nici nu simţeau când orele treceau pe lângă ei ca vântul. În cele din urmă, unul dintre ei zise :
   ─ Fenomenal ! Hai să publicăm cartea asta. Mai am încă multe foi de citit, dar nu mai am răbdare să ajung la capăt. Vreau să citesc cartea aşa cum iese ea după ce va fii tipărită.
   ─ Aşa este, îl completară ceilalaţi la unison.
      Astfel, Ida plecă de la ei, condusă de profesorul ei către o editură prestigioasă. Ajunşi acolo, au vorbit cu editorul şi acesta, după citirea documentelor şi mici corecturi, dăduse undă verde pentru carte. Când romanul văzu lumina zilei din tipar, cartea fusese dusă la o librărie mică mai întâi, în puţine exemplare.
      Romanul se cumpărase şi cei ce-l citiseră veneau la librărie să întrebe dacă nu mai aduc acea carte. Începuseră oamenii să-şi dorească un autpograf de la autorul cărţii, doreau s-o cumpere pentru a o oferi cadou cuiva şi romanul începu să aibă succes.
      Ida nu mai reuşi să scrie un alt roman bun ca aceasta, dar scria mici poveşti pentru cei mici, ce erau publicate într-o carte, ca o culegere de poveşti. După romanul Idei se făcu un film la un moment dat, iar ea deveni respectată şi cunoscută.
      În ciuda tuturor acestora, Ida nu simţea că se schimbase. Nu simţea că găsise sensul cuvântului scriitor. Se căsătorise între timp, avusese copii, nu renunţase la scris, dar se întreba încă ce este scriitorul cu adevărat.
      Într-o vreme, găsi răspunsul, iar acel răspuns stătea consemnat pe prima pagină de la ultima ei încercare de a scrie un roman :
   
   „Scriitorul este o persoană ca oricare alta. Am descoperit asta de curând. Este un om ca toţi ceilalaţi. Sigura diferenţă dintre ei şi ceilalţi este că acesta-şi exprimă sentimentele mai bine prin scris, decât prin vorbe. Poate fii absolut orice, datorită personajului pe care-l concurează. Poate interacţiona cu alte personaje sau poate vedea locuri pe care în mod normal nu le-ar vedea. Scriitorul nu face altceva decât să stea în faţa unei coli albe de hârtie, aflată în faţa ecranului de la monitorul desktop-ului sau laptopului. El simte alături de personaje, trăieşte alături de ele, se rupe de lumea exterioară în care trăieşte, respirând doar lumea pe care singur o concepe. Ambalează tot scrisul său în suflul lui, punându-şi uneori inima în ceea ce scrie. La sfârşit, el nu poate primi decât aplauze sau blamare.
   Scriitorul poate să-şi vadă liniştit de viaţa reală, putând avea o familie, dar niciodată nu va renunţa la pasiunea de a scrie. Dacă nu scrie romane, scrie scrisori, dar cumva – într-un fel sau altul – el scrie. Asta este scriitorul în adevăratul sens al cuvântului şi nicio diplomă din lume nu l-ar putea face altfel...”

            ~~~Final~~~

[mooney]

Deja l-ai terminat?
Prea putin....Dupa parerea mea.....