Razbunare si pasiune (~~~Original~~~)

[Nefertiti]

                                                               10. Peripeţii în croazieră

      În timp ce vinerea se scursese pentru Caroline în mod relaxant, pentru Eliza şi Frank, ce urmau să plece în croazieră, nu decurse într-un mod chiar relaxant. Pe de-o parte, Eliza era emoţionată, ştiind că urmează să plece într-o croazieră, pe un vas luxos, având cabina situată lângă cea a lui Frank. Pe de altă parte, Frank era uimit că trebuia să plece şi el în croazieră.
      Frank era mai mult confuz, decât surprins. Îi plăcea idea de a se relaxa pe un vas de lux, mai ales dacă era şi Eliza, cea pe care o plăcea de ceva vreme, dar nu-şi făcuse curaj niciodată să intre în vorbă cu ea. Era uimit însă că şefa lui inclusese în acea croazieră doi oameni care nu avuseseră legătură cu Roşu şi Negru şi de aceea se întreba dacă nu cumva fusese ideea Elizei de a pleca şi ei în croazieră. În cele din urmă, se scuturase de gândurile obositoare şi-şi făcuse bagajele, mulţumit că măcar în acea călătorie avea să se apropie de Eliza.
      Când ziua de sâmbătă sosi, toţi cei care aveau bilete pentru croazieră se prezentaseră în portul New York, pentru a aştepta vasul pe care trebuiau să urce. Niciunul dintre ei nu se uitase şi-n interiorul biletului, în formă de plic, pentru a vedea că urmau, de fapt, să se îmbarce pe cel mai mare transatlantic.
      Croaziera pe care le-o oferea Caroline era o traversare a oceanului Atalantic, ce se făcea la bordul vasului Queen Mary 2, supranumit şi Giganticul transatlantic. Acesta avea în program traversarea Atlanticului în 6 zile, de la Southampton, Anglia, pană la New York şi retur, dar fusese închiriat în exclusivitate de Caroline, pentru exorbitanta sumă de 300.000$ şi trebuia să traverseze Atlanticul pe rută inversă : New York-Southampton. Printre facilităţile pentru pasageri  se numarau : un spa, Canyon Ranch, cazinou, discotecă şi şapte restaurante, de la uriaşul Britannia, format din alte trei restaurante distincte, pană la Boardwalk Café, aflat pe marginea unei piscine.
      Toate apartamentele închiriate de Caroline erau dotate cu balcon, baie imbracată în marmură şi majordom personal. Era un adevărat răsfăţ, mai ales că tot personalul aflat la bordul vasului era la dispoziţia celor ce urcau pe el. Când pasagerii văzuseră pe ce vas aveau să urce, rămăseseră uimiţi, dar se urcaseră încântaţi de ceea ce avea să li se ofere.
      Toată lumea se lăsă ghidată spre apartementele ce urmau să le folosească în timpul călătoriei lor, iar vasul începu să se mişte. În ziua de duminică, vasul se afla deja pe Atlantic, un ocean imprevizibil. Nimeni nu ştia ceea ce avea să se întâmple de-a lungul traversării lor peste Atlantic şi toţi se bucurau de ziua aceea însorită, ocupându-şi timpul cu diverse îndeletniciri.
      Eliza preferă ca în acea zi să se ducă la una din piscinele vasului pentru a face plajă. Îşi alese un chez-long comod, îşi puse geanta de plajă alături de ea, îşi potrivi umbrela de soare aflată la capătul chez-longului în aşa fel, încât să-i apere capul de soare, scoase un ulei de plajă, se unse cu el în zonele unde putea să ajungă, îşi puse nişte ochelari de soare pe ochi şi începu să profite de soarele dimineţii, puţin mai arzător acolo, în plin ocean, decât pe o plajă. Frank, preferase în acea zi să se ducă împreună cu nişte angajaţi pe care-i cunoştea bine, la o sală, unde să joace jocuri de societate sau de noroc.
      În ziua a cincea a călătoriei lor, Eliza se duse la cazinou, având surpriza de a-l găsi şi pe Frank acolo. Constată, de asemenea, că mai mulţi angajaţi ai firmai la care lucra aleseseră în acea zi cazinoul. Eliza se îndreptă spre unul din jocurile mecanice, la care potul era de 50.000$, o sumă destul de frumuşică, având în vedere luxul existent pe vas. Un băiat de sală sosi la ea, întrebând-o dacă are monede potrivite. Eliza se uită la el, apoi în geanta sa şi scoase o hârtie de-o sută de dolari pe care i-o dădu s-o schimbe în monede. Băiatul se întoarse cu monedele corespunzătoare, monede ce le pusese într-un fel de cutie, şi-i ură tradiţionalul „noroc”, apoi se îndepărtă.
      Eliza începu să joace, neavând succes la primele două trageri de manetă. Într-un mod cu totul ciudat, la a treia tragere, se nimeri să câştige potul cel mare. Un alt bărbat, şeful sălii, o invită spre un ghişeu, unde i se dădu un CEC cu suma câştigată. Ceilalţi, o aplaudară, iar ea se aşeză la masa unde jucau cei mai mulţi pocker. Un timp privi la joc, amuzându-se de gesturile pe care le făceau jucătorii când aveau o mână bună sau proastă, când pierdeau sau câştigau. Se ridică de la acea masă, fără să se implice şi ea în joc şi părăsi cazinoul. Frank, care-şi făcuse curaj până la urmă, o urmă.
   ─ Bună Eliza, o salută el, când o ajunse din urmă.
   ─ Frank.
   ─ Felicitări pentru premiu.
   ─ Mulţumesc. M-am amuzat mai mult.
   ─ Şi eu.
   ─ Ai câştigat şi tu ceva ? Te-am văzut jucând. Erai a concentrat la joc...
   ─ Da, am câştigat. Nu doreşti să luăm prânzul împreună ?
   ─ Prânzul-l mănânc la mine-n cameră. Mai bine cina. Aşa avem ocazia să vedem un apus de soare. Am de gând să cinez pe terasa unuia din restaurantele de-aici.
   ─ De acord. Cină să fie. Pe la ce oră vin să te iau ?
   ─ Pe la ora 4. E bine aşa ?
   ─ Excelent. Rezerv eu masa la terasă.
   ─ Bine. Vrei să mă îmbrac într-o ţinută protocolară ?
   ─ Cum doreşti tu.
      Cei doi se despărţiră. În camera sa, Eliza se simţea de parcă ar pluti, deşi nu mai era la vârsta adolescenţei sau a începutului de maturitate, când fiorii dragostei se simţeau mult mai puternic. Îşi servi prânzul, se odihni puţin, apoi începu să-şi caute o ţinută elegantă. Alese în cele din urmă o rochie de catifea, de culoarea vişinei putrede, cu pantofi şi poşetă asortate. Ca bijuterii alesese un lănţişor şi cercei de aur. Îşi aranjă părul său lung de culoare castanie într-o coafură nu prea sofisticată, apoi, doar în lenjerie, începu să se machieze. Lăsă fardul la urmă, după ce trase rochia pe ea. Pentru a nu-şi murdări rochia de fard, se aplecă bine desupra măsuţei de toaletă pentru a definitiva machiajul său discret. La ora patru fără cinci minute, auzi o bătaie în uşa ei, semn că Frank sosise.
      Se îndreptă spre uşă şi o deschise, întâmpinând-o un buchet imens de camelii, simbol al admiraţiei. Luă buchetul şi-l văzu pe Frank, îmbrăcat la un costum elegant, de culoare neagră.
   ─ Bună, zise ea.
   ─ Bună seara, o salută el.
   ─ Intră puţin, ca să pun buchetul acesta într-o vază cu apă.
      Frank intră în camera ei. Era cabina de pe vas, dar era foarte elegantă şi cochetă. Nici a lui nu era mai prejos, dar a Elizei era mai dichisită sau aşa i se părea lui. Când ea se întoarse, el îi oferi braţul şi merseră împreună spre restaurant. O conduse spre masa pe care o rezervase şi o ajută să se aşeze. Luară amândoi meniurile şi comandară cina. Aveau gusturi diferite, dar amândoi preferau ca desert îngheţata de căpşuni. Mâncară în linişte şi admirară apusul de soare înaintea desertului, apoi savurară din deliciosul lor desert. După masă, el îi oferi din nou braţul pentru a o conduce spre camera ei. În dreptul camerei lui, el o întrebă :
   ─ Nu vrei să intri pentru o şampanie târzie ?
   ─ Mă inviţi înăuntru ?
   ─ Da, spuse el descuindu-şi camera şi invitând-o înăuntru.
   ─ Bine, zise ea intrând.
      Camera lui Frank era diferită de a ei, dar la fel de luxoasă şi cochetă. Era aranjată cam în acelaşi stil ca a ei, diferenţa o făcea nota masculină existentă în acea cameră. El sosi cu două pahare de şampanie şi-i dădu ei unul.
   ─ Cum de s-a gândit şefa noastră să ne dea şi nouă bilet ? începu el conversaţia.
   ─ A vrut să te relaxezi, Frank. Chiar ai ajutat-o foarte mult.
   ─ Ştii... îşi făcu şi mai mult curaj... eu cred că şefa noastră a observat altceva, de ne-a trimis în această călătorie.
   ─ Da ?! Şi ce anume să fi observat ? întrebă ea cu inocenţă.
   ─ De fapt, eu te plac de ceva timp. Ba chiar cred că m-am îndrăgostit de tine. Probabil şefa a observat că mă uitam furiş după tine şi că nu puteam să-mi fac curaj să vorbesc cu tine, aşa că s-a gândit că în excursie voi prinde mai mult curaj.
   ─ Zău ? Şi ai prins ? întrebă ea cu aceeaşi inocenţă.
   ─ Vrei să vezi ?
   ─ Da.
      Atunci, Frank îi luă paharul de şampanie din mână, îi prinse capul între mâinile sale, se apropie de ea şi o sărută. Eliza se lăsă sărutată, simţidu-se de parcă toate simţurile şi întreaga voinţă i se blocaseră. Când el se desprinse din sărut, amândoi se priviră în ochi, iar el o luă în braţele sale, ducându-se cu ea spre dormitorul său, unde avea să se ţină de promisiune : să-i arate cât curaj prinsese...

            11. Un bărbat ciudat

      În timp ce o parte din angajaţii Carolinei se distrau în croaziera în care fuseseră trimişi, ea realiză că-i lipseşte secretara. Întrebă pe una din angajatele ei dacă nu dorea să-i ţină ea locul Elizei până ce avea să se întoarcă din croazieră, iar aceasta acceptase, deoarece cunoştea tipicurile Elizei. Susan, noua ei secretară provizorie, se gândi să-i sugereze Carolinei o angajare de personal, deoarece firma se extisese.
      Susan intră în biroul Carolinei şi o întrebă :
   ─ Domnişoară, m-am gândit că ar fi cazul să mai angajăm personal. Firma   s-a extins şi nu prea avem personal îndeajuns.
   ─ Susan, ai dreptate. Dar cum să facem asta ? N-am dat anunţ, n-am aranjat nimic...
   ─ Pot să mă ocup eu, dacă dorinţi.
   ─ Ne ocupăm amândouă. Vreau să ştiu şi eu pe cine angajez.
      Susan fusese de acord şi se apucă serios de treabă. În colaborare cu şefa ei, dădu anunţ la un ziar cu vânzări mari, apoi începu să aştepte sosirea    CV-urilor pe adresa firmei, după care cele două se ocupară de trierea lor. Munciseră mult la triere, pentru că unele CV-uri nu erau fiabile (credibile), iar altele erau mult prea credibile. Pe cele care nu erau fiabile, le dădu de-o parte. Cele care se situau între fiabil şi mult prea credibil, le împărţi în două. Pe unii îi programă într-o zi, iar pe alţii în altă zi. Susan se îngriji să-i anunţe pe cei selectaţi de ziua şi ora la care aveau să se prezinte la interviu.
      Aşa se face că timp de două zile, cele două se ocupară de interviuri. Printre intervievaţi era şi un bărbat. Părea mai în vârstă decât Caroline, dar nu cu mult. Avea un păr scurt blond, ochi albaştrii şi era îmbrăcat la un costum maron. Părea rece, ca şi când emoţiile la el erau inexistente. Răceala aceea aparentă îi dădea o notă de mister. În mod ciudat, Caroline se simţi atrasă de acel bărbat. Când sosi rândul acelui bărbat la interviu, Carol o rugă pe Susan să-i pună ea întrebările.
      Numele lui era Robert Smith, iar răspunsurile la întrebări erau la fel de reci şi imparţiale ca şi el. După ce toate interviurile se terminară, Carol plecă acasă, căci dialogurile se prelungiseră cu mult peste orarul obişnuit. Ajunsă acasă, se dezbrăcă de hainele de servici şi simţi nevoia să consemneze în jurnal. Se duse în biroul său, scoase jurnalul din sertarul unde acesta era pus şi constată că nu mai avea suficiente pagini pentru a face următoarea consemnare. Îl puse la loc şi pentru că simţea nevoia imperioasă de a scrie, se îmbrăcă şi se duse să-şi cumpere un nou jurnal.
      Ajunsă la o librărie situată în apropiere de zgârie-norul unde-şi avea apartamentul, îşi dădu seama că nu se mai preocupase de multă vreme de cumpărarea diverselor lucruri trebuincioase în apartamentul ei. Ieşi din librărie, îndreptându-se pe jos spre cel mai apropiat supermarket. Avu surpriza să meargă mult mai mult pe jos decât anticipase, dar intră până la urmă într-unul. Se opri mai întâi la un bancomat pentru a-şi scoate nişte bani, apoi luă un cărucior, începând să se plimbe printre rafturile pline cu produse.
      Timp de o oră, Carol îşi făcu aprovizionarea, iar când se apropie de casă, pentru a se aşeza la rând şi a aştepta să plătească, nu-i venea să creadă câte produse pusese în căruciorul său. Clătină a dezaprobare din cap, pentru că ştia că în căruţul ei se aflau şi lucruri ce erau inutile.
   ─ De ce clătinaţi din cap ? auzi ea o voce cunoscută întrebând-o.
      Caroline se întoarse cu faţa în direcţia de unde venise vocea aceea şi-l zări pe Robert, cel care fusese chiar în ziua aceea la firma ei la interviu. El, când observă cui pusese acea întrebare, spuse :
   ─ Vă rog să mă scuzaţi. N-am ştiut că sunteţi duneavoastră.
   ─ Nu face nimic. Clătinam din cap pentru nimicurile pe care le-am pus fără să mă gândesc în cărucior. Atâta tot.
   ─ Înţeleg. Încă o dată scuzele mele.
      Caroline se apropie de casă, iar casiera începu să treacă produsele ei pe la cititorul de coduri de bare. Nu plăti foarte mult pentru ele, lucru ce-o surprinse, căci produsele, ca număr cantitativ, erau multe. Achită cumpărăturile şi se opri într-un refugiu pentru a şi le pune în pungi. După ce şi acţiunea aceea fusese terminată, se uită să vadă dacă mai avea mărunţiş pentru un taximetru, pentru că nu putea să care toate acele lucruri de una singură. Din nou dezamăgire. Oftă îndelung.
   ─ Îmi cer scuze din nou, spuse Robert.
   „Când a ajuns tipul ăsta lângă mine ?! Mă urmareşte cumva ?!” gândi Caroline.
   ─ Da, îi răspunse.
   ─ Observ că aveţi probleme.
   ─ Da, dar nu trebuie ca dumneata să-ţi faci griji pentru problemele mele. Am impresia că mă cam urmăreşti ! răspunse ea pe un ton mai aspru.
   ─ Mă scuzaţi. Vroiam să vă ajut. Sunt cu maşina şi...
   ─ Nu vă mai cereţi scuze atâta ! Sunt puţin iritată, lucru ce nu-mi stă deloc în fire. Dacă sunteţi cu maşina, aţi putea să mă lăsaţi şi pe mine aproape de blocul unde locuiesc ?
   ─ Sigur că da.
      Caroline îşi dăduse seama că acel bărbat era singura ei salvare, din moment ce-şi cheltuise aproape toţi banii pe cumpărături. Robert fusese foarte amabil şi o lăsă pe Caroline acolo unde-i indicase ea, apoi cei doi se despărţiră. Urcă spre apartamentul ei, descuie uşa, băgă sacoşele înăuntru şi se aşeză obosită pe unul din fotoliile existente în holul apartamentului.
      După răgazul de odihnă, se ridică, îşi ordonă cumpărăturile, apoi se schimbă, se duse în sufragerie şi se apucă de consemnare.

   „Azi am fost la cumpărături. Am realizat că nu mai aveam provizii şi că-mi trebuiau unele lucruri prin apartament. M-am îmbrăcat degrabă şi m-am dus spre o librărie, căci vroiam să cumpăr un nou jurnal, căci cel vechi s-a umplut deja. În librărie, mi-am dat seama că-mi mai trebuiau şi alte lucruri, pe lângă jurnal, aşa că am căutat să ajung la un supermarket.
   Mi-aş fi dorit să fi fost situat mai aproape de apartamentul meu, lucru ce nu s-a întâmplat. Am intrat înăuntru, mi-am scos nişte bani de pe card, apoi am purces la cumpărături. Când am ajuns la casă şi am văzut câte lucruri pusesem în căruciorul meu, am clătinat a dezaprobare din cap. Mă întrebam, desigur, în acelaşi timp, cum de noi, femeile, reuşim întotdeauna să ne legăm de nimicuri precum un set nou de farduri, rujuri, rimele, deşi acestea nu ne sunt chiar necesare pe moment. Sau de nimicuri precum detergenţi, balsamuri, şampoane, săpunuri, deşi şi din acestea mai avem.
   În timp ce clătinam din cap, întrebându-mă de toate acestea, am auzit o voce în spatele meu. Mi-era familiară, căci o mai auzisem. Când m-am întors să văd cine-mi vorbise, l-am văzut pe el. Era Robert Smith, bărbatul acela misterios care venise la firma mea să dea interviu. Îmbrăcat sport, mi s-a părut total diferit de bărbatul sobru ce fusese la interviu. M-a amuzat că-şi cerea scuze de la mine, de parcă cine ştie ce sacrilegiu făcuseprin faptul că mă întrebase de ce clătinam din cap.
   I-am răspuns şi apoi mi-a venit rândul la casă. Deşi cumpărasem multe lucruri, ca şi volum, am plătit foarte puţin pentru ele. Bineînţeles, că acest foarte puţin a însemnat aproape toţi banii mei scoşi de la bancom,at, în afară de nişte mărunţiş, ce nu-mi ajungea nici măcar pentru taximetru.
   M-am apropiat de un refugiu, unde mi-am aranjat cumpărăturile în sacoşe, am privit dezamăgită în portofelul meu aproape gol şi din nou am clătinat din cap. Ivit parcă din senin lângă mine, Robert s-a oferit să mă ajute, iar eu m-am răţoit la el ! Mi-am cerut scuze, evident şi am acceptat ajutorul lui, din moment ce venise cu maşina sa personală. M-a lăsat aproape de zgârâie-norul unde locuiam. Îmi vine să râd acum, căci i-am spus bloc, dar asta şi este, de fapt.
   Am intrat în apartamentul meu, am lăsat sacoşele jos şi m-am mustrat în gând pentru atitudinea mea înţepată ce-o avusesem faţă de Robert. Am ordonat cumpărăturile şi iată-mă acum consemnând. Nu mă pot abţine să nu-mi doresc  să-l cunosc pe Robert mai bine. Nu este un bărbat frumos, dar este carismatic. Felul lui misterios de a fi mă atrage, mă îndeamnă să descopăr ce-i în spatele misterului acela. Mă simt ca un navigator plecat pe cea mai aspră mare, în căutarea celei mai mari comori...”

      Aşa consemnase Caroline în noul său jurnal. Era o premieră, căci nu mai scrisese titul obişnuit de „Dragă jurnal”, ci consemnase direct, fără titlu, fără semnătură.

[mooney]

Hmmm.....Devine tot mai interesant...Un barbat? Ma intreb pe ce post o sa-l angajeze? Astept continuarea si sper sa postezi cat mai repede....

[Nefertiti]

                                              12. Diverse atenţii misterioase

      În ziua următoare, Caroline, împreună cu Susan, selectară persoanele cărora trebuiau să le trimită răspuns în urma interviului dat de ele. Printre cei selectaţi se afla şi Robert. Susan se ocupă de redactarea scrisorilor de răspuns şi apoi de expedierea lor printr-un curier rapid. Spre prânz, toţi cei ce primiseră răspuns afirmativ se prezentaseră pentru a-şi semna contractele de muncă şi a-şi ocupa posturile ce li se repartizau.
      Caroline ştia că acea zi avea să fie una lungă pentru ea şi Susan, pentru că trebuiau să negocieze fiecare contract cu noii angajaţi. Printr-o întâmplare fericită, negocierile nu durară foarte mult timp, cele două reuşind să ajungă devreme acasă.
      Cum a doua zi era week-end, Caroline îl petrecu în cel mai plăcut mod cu putinţă : lecturând cartea începută şi terminând-o. Ziua de luni sosi pe nesimţite. Carol se gândi că vasul de croazieră trebuia să facă acum cale întoarsă şi abia aştepta ca Eliza să se întoarcă pentru a o întreba cum evoluaseră lucrurile între ea şi Frank. Emoţia aşteptării se transformă pentru ea în creativitate şi impreună cu angajaţii ei pe parte de design, se apucă de crearea unei colecţii de rochii.
      Ea vorbea cu designerul firmei spunându-i ideile sale, iar acesta desena rochiile. Caroline se decise să folosească albastru ca fond principal, iar colecţia să poarte numele de „Valuri”. În timp ce pentru angajaţii plecaţi în călătorie întoarcerea acasă era emoţionantă, fiecare aducând după el amintiri care mai de care interesante, în biroul Carolinei, aproape zilnic se găsea câte un buchet de flori.
      Totul începuse cu un buchet de camelii roşii ce însemnau : „eşti o flacără în inima mea”. Când văzuse buchetul acela, Caroline se întrebase de la cine puteau fi florile, dar nu reuşise să afle. Se părea că avea un admirator secret, iar ea nu ştia, însă-i plăcea la nebunie acel mister. Le pusese într-o vază de flori şi-şi continuase munca din ziua respectivă.
      A doua zi, din nou un buchet de flori. De data aceea erau nişte crini. Carol ştia că acele flori semnificau : „frumuseţe, elogiu adus frumuseţii, virtuţii, eleganţei”. Din nou fusese plăcut surprinsă. Admiratorul ei nu avea gusturi deloc rele. Dar oare cine era el ? A treia zi, când ea văzu un buchet de garoafe roşii, ce însemnau : „inima mea tânjeşte după tine”, ea se decise să vină în următoarea zi mai devreme decât angajaţii ei, ca să pândească. Vroia să vadă cine-i punea flori în birou.
      În următoarea zi, Caroline, bine ascunsă, se puse pe pândă. Observă cum angajaţii săi începeau să vină rând pe rând şi cum un bărbat, căruia nu-i văzu chipul, intră în biroul ei cu un buchet de lalele roşii. Laleaua roşie semnifica „declaraţie de dragoste”, iar când bărbatul se întoarse pentru a ieşi din birou, Caroline rămase surprinsă că era chiar Robert.
      După o vreme, timp în care reuşi să-şi revină din şoc, ieşi din ascunzătoarea ei, când nimeni nu era atent şi se prefăcu a intra pe uşa biroului ei tocmai atunci. Puse buchetul de lalele în vază, apoi căută o florărie în cartea de telefon şi comandă un buchet de garoafe roz, ce însemnau : „mulţumesc pentru dovezile dumneavoastră de dragoste”, apoi când curierul i le aduse, ea le puse în apă şi scrise un bilet :

   „Dacă vrei să mă cunoşti cu adevărat, ar trebui să începem să şi comunicăm şi am putea s-o facem luând mâine prânzul împreună.
               Carol”

      Împături biletul şi se apucă de treabă. Zăbovi la birou mult după plecarea tuturor angajaţilor şi duse buchetul de garoafe comandat, împreună cu biletul în biroul lui Robert. Ca să nu-i mai dea ocazia să pună alte buchete de flori pe biroul ei, în ziua următoare, Carol se afla în biroul ei cu mult înaintea angajaţilor. Observase chipul dezamăgit al lui Robert în momentul în care trecu pe lângă biroul ei şi o văzu deja acolo şi chicoti în sinea ei, pentru că ştia ce surpriză avea să aibă acesta când va intra în biroul lui. Bineînţeles că Robert făcuse un şoc când văzuse buchetul şi citise biletul. La vremea prânzului, Carol ieşi din birou şi zise cu voce tare :
   ─ Cine doreşte să meargă împreună cu mine la restaurant să luăm prânzul ?
   ─ Mi-aş dori eu, zisese Robert primul.
   ─ Şi eu, mai urmară şi alte glasuri.
   ─ Veniţi cu toţii. Fac eu cinsta, zise ea.
      Cu două etaje mai jos de unde erau situate birourile ei, era un restaurant. Carol ceru o masă mare şi avu grijă să se aşeze lângă Robert pentru a putea să vorbească şi cu el, nu numai cu ceilalţi angajaţi. Acel prânz fusese foarte relaxant şi toată lumea se simţise bine.


            13. S-a întors Eliza !

      După ce şi acel week-end trecu, ziua de luni avea să-i rezerve Carolinei numai surprize. Când veni la servici, o găsi pe Eliza la locul ei, iar pe Susan la vechiul ei birou.
   ─ Bine te-ai întors, Eliza !
   ─ Bine v-am găsit, domnişoară.
   ─ Vreau să stau de vorba cu tine. Vino în biroul meu pentru a-ţi da adresa mea.
   ─ Bine.
      Eliza intră în biroul Carolinei.
   ─ Uite aici adresa mea. Te aştept diseară la mine ca să-mi povesteşti cum a fost. Prepar eu cina ! Dacă nu vii, să ştii că n-o să scapi de mine !
   ─ Vin, pentru că am multe lucruri să vă spun.
   ─ Acum, ia loc, să te pun în temă cu lucrurile de aici.
      Cele două stătură de vorbă multă vreme în biroul Carolinei. Aceasta-i spusese de noii angajaţi şi de contractele pe care le încheiase cu aceştia. Îi spusese că Susan avea să-l înştiinţeze pe Frank de schimbări. Îi spuse şi de colecţia de rochii ce se afla în lucru şi pe care urma s-o prezinte în curând. Aveau toţi mult de lucru şi era firesc, pentru că lipsiseră două săptămâni, iar afacerile nu stătuseră pe loc. Până şi Frank se miră de mulţimea dosarelor ce-l aşteptau.
      Seara sosi pe nesimţite pentru toţi şi Eliza ajunse la apartamentul Carolinei, aşa cum îi promisese. Carol îi deschise şi-o pofti înăuntru. O invită în sufrageria apartamentului, unde aceasta aranjase deja masa.
   ─ Ia loc, draga mea.
   ─ Mulţumesc, şefa.
   ─ Suntem în privat. Sune-mi Carol. Cum a fost ?
   ─ În primul rând, toţi cei pe care i-aţi trimis în excursie au sosit în acea vineri în portul New York. Unii erau plictisiţi, alţii entuziasmaţi. Când am văzut pe ce vas trebuia să urcăm, am rămas cu toţii uimiţi, pentru că nu ne aşteptam la aşa ceva. Emoţiile ne-au cuprins în momentul în care ne-am urcat la bord şi ni s-a prezentat vasul.
   ─ Înseamnă că am făcut o alegere bună. Am de gând să mă duc şi eu într-o croazieră, dar nu din portul acestui oraş. Spune mai departe !
   ─ Ne-am urcat şi ni s-au dat cabinele. Erau adevărate apartemente de lux, cu tot ceea ce-ţi doreai înăuntru ! În primele zile, ne-am simţit răsfăţaţi şi am profitat fiecare în felul lui de croaziera aceea. Într-una din zile m-am dus la cazinoul de pe vas şi am jucat la unul din jocurile mecanice, unde potul cel mare era de 50.000$. În mod surprinzător, am câştigat potul !
   ─ Zău ?!
   ─ Da. Nici mie nu-mi venea să cred, dar mi-au dat un CEC, pe care nu l-am încasat încă.
   ─ De ce ?
   ─ Am de gând să-i donez după ce-i încasez.
   ─ Către cine ai de gând să faci donaţia ?
   ─ Către o misiune de maici.
   ─ Interesant. Aşa şi... ?
   ─ După ce am câştigat potul, Frank şi-a luat inima în dinţi şi a intrat în vorbă cu mine, spunându-mi că şi el câştigase în acel cazinou şi m-a invitat la un prânz. I-am spus că iau prânzul în cabina mea, dar accept o cină cu el.
   ─ Deşteaptă fată !
   ─ M-am îmbrăcat cât de elegant am putut eu şi când am auzit o bătaie în uşă m-am dus să răspund şi era Frank, care venise cu un buchet de camelii.
   ─ Admiraţie.
   ─ Poftim ?
   ─ Asta înseamnă camelia în limbajul florilor. Te ascult mai departe.
   ─ N-am ştiut de asta. Am pus buchetul într-o vază şi m-am dus cu Frank la cină. Rezervase o masă pe terasa unui restaurant din cele ce erau pe vas şi am mâncat în linişte. Înainte de desert, am admirat un apus superb de soare. După cină m-a condus spre cabina mea. În dreptul cabinei lui, m-a invitat la un pahar de şampanie. Am vorbit şi mi-a mărturisit în cele din urmă că mă place.
   ─ Aleluia ! exclamă Carol.
   ─ Apoi el mi-a spus că de mult căuta curajul necesar să-mi spună acel lucru şi că numai atunci îl găsise. Eu l-am întrebat cu o faţă inocentă cât de mult curaj prinsese, iar el m-a sărutat, apoi m-a dus în dormitorul din cabina lui.
   ─ Da ! se ridică fericită Carol în picioare, ţopăind ca un copil mic. Şi ?
   ─ S-a purtat cu mine ca un adevărat domn. A fost atât de tandru, de protector, de delicat, că m-am simţit foarte bine cu el. Apoi am început să stăm mai des unul în preajma celuilalt. Acum îmi vine să râd când vă povestesc întâmplarea asta, dar atunci eram foarte speriată.
   ─ Când ? Prima dată ?
   ─ Nu. La câteva nopţi după, când ne-a prins o furtună pe ocean. Vasul se clătina, apele vuiau în jurul nostru, ploua torenţial, fulgera, tuna şi troznea. Credeam că ne nimerisem într-un peisaj de iad. Tuturor ne-a fost frică pe acea furtună. Eu încercam să mă calmez, spunându-mi că o să treacă, dar nu reuşeam deloc să fiu calmă. Am ieşit din cabina mea în cămaşă de noapte, m-am dus pe punte, unde ploaia m-a udat până la piele şi am bătut în uşa cabinei lui Frank. Noroc că acesta nu dormea la ora aceea. Mi-a deschis uşa şi tocmai atunci a trăznit cu putere, că pur şi simplu am sărit în braţele lui, aşa udă. El s-a amuzat, dar a închis uşa cabinei şi apoi m-a calmat, dându-mi ceva cald de băut. Bineînţeles că am rămas la el în cabină. Culmea e că furtuna a ţinut vreo două zile, iar el m-a ţinut mereu aproape de el.
   ─ Ce romantic ! Mă rog, la furtuna de afară, presupun că nu vi se părea romantic, dar...
   ─ Ba mi s-a părut romantic când m-am calmat. În fond eram în braţele bărbatului pe care-l iubeam.
   ─ Îmi şi închipui ! El Romeo al tău şi tu a lui Juliettă...
   ─ Apropo, în noaptea aceea m-a cerut de soţie. Iar când ne-am întors în New York, am mers împreună la bijutier şi mi-a ales acest inel.
      Eliza-i arătă inelul Carolinei.
   ─ Are gusturi bune Frank. Bravo lui. Pe când nunta ?
   ─ Urmează să ne punem de acord când s-o facem.
   ─ Să ştii că nu accept să pui altă domnişoară de onoare, decât pe mine !
   ─ Mulţumesc. Chiar intenţionam să vă rog asta.
   ─ Îţi sugerez să faci nunta în preajma sărbătorilor de iarnă. Este mai romantic atunci, dar voi decideţi. Să mă anunţi din vreme !
   ─ Bineînţeles !
      Cele două mai stătură o vreme de vorbă, apoi se despărţiră, căci a doua zi trebuiau să se reîntoarcă la servici. Carol era mulţumită. Reuşise să facă pe Cupidonul şi rolul îi ieşise de minune !

[Nefertiti]

                                    14. Sărbători alături de Robert

      Munca în echipă la firma Carolinei decurse firesc, aceasta reuşind    să-şi prezinte colecţia de rochii intitulată „Valuri” în acelaşi timp cu o nouă colecţie de bijuterii, intitulată „Virgin”, deoarece pietrele folosite la acele bijuterii erau de culoare verde.
      Într-una din zile, Robert bătu la uşa biroului ei.
   ─ Da ? răspunse ea.
      Robert deschise uşa şi întrebă :
   ─ Pot intra înăuntru ?
   ─ Sigur că da. Ia loc, te rog.
   ─ Mulţumesc. Am o problemă şi m-am gândit că poate veţi avea o rezolvare dumneavoastră pentru ea.
   ─ Nu mai fii atât de politicos ! Să auzim despre ce e vorba !
   ─ Am venit din timp, pentru a putea să găsesc o soluţie la problema pe care o am. În fiecare an, în luna decembrie, timp de 11 nopţi, părinţii mei achiziţionează bilete la croaziera care se face în Antartica. De data aceasta, părinţii mei s-au gândit să plece în perioada 24 decembrie-3 ianuarie pentru a prinde şi Crăciunul şi Anul Nou pe vas. Se pleacă din Ushuaia pe nava Corinthian.
   ─ Aşa... Interesant. Spune mai departe !
   ─ Părinţii mei apreciază foarte mult acestă croazieră pentru că au ocazia să vadă insulele Petermann, unde pot observa balene, insulele Cuverville cu pinguini, Deception Island, Hannah Point, cu păsări rare şi elefanţi de mare, dar şi să navigheze prin pasajul Drake. Problema este că anul acesta ei ţin morţiş să-mi facă un cuplaj cu o fată de familie bună. Ei cred că la cei 33 de ani ai mei nu mai am timp să mă însor, să întemeiez o familie, să fac copii şi toate celelalte.
   ─ Dacă despre tine, care eşti  de 33 de ani zic aşa, ce să mai zic eu de mine, care sunt la 31 de ani ?!
   ─ Poftim ?
   ─ Era o remarcă auto-ironică. Îmi cer scuze. Şi care-ar fi problema ?
   ─ Păi problema ar fi că eu am strigat în gura mare că o să vin însoţit în acea croazieră, dar ei au pus pariu că nu o să găsesc pe nimeni care să mă însoţească. Cred că au avut dreptate într-o oarecare măsură, pentru că mâine-poimâine se face 24 decembrie şi eu n-am găsit încă pe nimeni !...
   ─ Vreau să te întreb ceva, dar să fii sincer cu mine !
   ─ Bine.
   ─ Ţie-ţi place de cineva anume de refuzi să le faci părinţilor pe plac ?
   ─ Da. Am cunoscut pe cineva, la care ţin foarte mult şi...
   ─ Şi atunci... De ce-mi auceai mie buchete de flori, năucule, în loc să le duci persoanei la care ţineai ? se răţoi Carol la el ridicându-se în picioare.
   ─ Pentru că tu eşti persoana pe care o plac, răspunse el sincer.
      Carol pur şi simplu căzu pe spate. Noroc că ateriză pe scaun în căderea ei. Nu se aşteptase la acel răspuns. Nu-l anticipase deloc.
   ─ Îmi pare rău, spuse el întristându-se. N-am vrut să vă provoc un şoc.
   ─ Nu-ţi mai cere scuze atât. Mulţumesc că mi-ai răspuns sincer. Uite ce-ţi propun. Te voi însoţi eu în croazieră. Îmi propusesem de mult timp să fac una, iar tu-mi dai ocazia perfectă. Vreau să te rog însă ceva.
   ─ Spuneţi, vă rog.
   ─ Presupun că părinţii tăi o vor aduce şi pe cea pe care vor s-o cupleze cu tine, aşa că-ţi propun ca în prezenţa ei, noi doi să ne purtăm ca şi când am fi iubiţi de multă vreme. Mi-ar place să joc acest rol cu tine, indiferent cum va evolua pe viitor relaţia dintre noi doi.
   ─ Şi dacă vom fi nevoiţi să împărţim şi altceva decât nişte simple strângeri de mână şi sărutări ?
   ─ Vom împărţi şi acel lucru, mulţumind lui Dumnezeu că ne-a dat ocazia să trăim şi acea experienţă. Nu sunt o persoană care să pună preţ prea mare pe ceea ce i se poate întâmpla într-un viitor, ci sunt omul clipei, al momentului. Te simţi în stare ?
   ─ Nu ştiu. N-aş vrea să se întâmple ceva ce vom regreta mai târziu.
   ─ Indiferent de ceea ce s-ar întâmpla între noi doi, eu nu-ţi voi reproşa nimic, ai înţeles ? Vom trăi toate momentele asemenea unor aventurieri plecaţi în desoperirea necunoscutului. Ce zici ?
   ─ De acord.
      Cei doi îşi strânseră mâinile şi se despărţiră. Atât ea, cât şi el se ocupară de afaceri, în aşa fel, încât să-şi ia din timp concediu. Astfel, îşi rezervară amândoi ca perioadă de concediu intervalul cuprins între 17 decembrie al acelui an şi 11 ianuarie al anului următor. Când sosi prima zi de concediu, Carol se duse la cumpărături. Trebuia să-şi procure haine şi încălţăminte, căci se ducea într-o croazieră în Antarctica, mai ales că Robert îi spusese că vor fi şi trei expediţii şi excursii cu ghizi profesionişti şi naturalişti, una dintre aceste expediţii incluzând o cursă cu o sanie trasă de husky.
      Carol se puse pe treabă serios. Mai întâi îşi cumpără un ghid al Antarcticii, apoi un atlas, de unde putea afla informaţii despre Ushuaia. Astfel, că ea făcu numeroase consemnări cu referire la cele două, consemnări ce avea să le ia cu sine în croazieră, pentru a nu întâmpina vreo surpriză. Află că va trebui să ia un avion de la New York spre Buenos Aires, în Argentina şi din Argentina, de la Buenos Aires avea să se ducă în Ushuaia. Ţinu legătura cu Robert pentru a se hotărî în ce moment aveau să plece la Buenos Aires.
      Ziua în care cei doi trebuiau să se urce în cursa spre Buenos Aires sosi, iar Carol ajunse la aeroport devreme. Îl găsi pe Robert deja acolo.
   ─ Bună, Robert ! îl salută ea.
   ─ Bună, şefa.
   ─ Trebuie să ne spunem pe numele mic. Părinţii tăi când vor fi la Buenos Aires ?
   ─ Cred că la o zi după noi.
   ─ Am înţeles. Trebuie să punem la punct detalii importante. Joc un rol şi nu vreau să dau greş. Cât avem până ne cheamă ?
   ─ Mai avem o jumătate de oră.
   ─ Bine. Mă duc să-mi iau nişte reviste şi revin.
   ─ Poţi să laşi bagajele aici, cu mine.
   ─ Ştiu.
      Carol se duse după reviste, nu înaintea de a-l fi întrebat pe Robert ce anume să-i ia şi lui, iar acesta-i spusese câteva titluri. Reveni cu teancul de ziare şi reviste şi amândoi se pregătiră să se urce în avion. Ocupară cele două locuri rezervate de Robert, apoi începură să discute punând la punct amănunte, cum spusese ea. Cei doi avuseseră surpriza să-i găsească pe părinţii lui Robert în aeroport, la Buenos Aires. Cei doi coborâră şi el îi zise :
   ─ Doamne, mare ! Sunt incredibili !
   ─ Cine ?
   ─ Părinţii mei. Deja mă aşteaptă la aeroport.
   ─ Cine sunt ? Arată-mi discret.
      Rober îi făcu un semn discret spre locul unde se aflau ai săi.
   ─ Şi presupun că cea de-acolo e lipeala.
   ─ Probabil.
   ─ Calmează-te. Relaxează-te şi să ne apropiem,
      Cei doi ajunseră faţă-n faţă cu părinţii lui.
   ─ Bună mamă, tată, îi salută el.
   ─ Bună dragule, îi răspunse mama lui.
   ─ Ne-am gândit să fim noi primii aici, zise tatăl lui.
   ─ Văd, răspunse el. Bine că sunteţi aici. Ea este Carol, pri...
   ─ Iubita lui, i-o luă Carol înainte, lăsându-l cu gura căscată de îndrăzneala ei. Îşi intrase deja în rol.
      Bineînţeles, atât părinţii, cât şi lipeala, făcuseră o mutră dezamăgită, dar dădură mâna cu ea, prezentându-se fiecare. Pe mamă o chema Victoria, pe tată Richard, iar pe lipeală Vanessa. Toţi cinci, încărcaţi cu bagaje se pregătiră pentru a urca în următoarea cursă, spre Ushuaia. După un zbor fără peripeţii, trupa ajunse la destinaţie, unde se urcă pe vas. Era 22 decembrie când se urcaseră pe vas, dar acesta pleca la 24 decembrie din Ushuaia.
      Zilele până la plecare, Carol şi Robert şi le petrecuseră întro cabină duplex. Cele două dormitoare ale lor erau despărţite printr-o uşă. Se odihniră bine, căci ştiau că o să înceapă o adevărată aventură în momentul în care vasul pleca din port. În timp ce ei doi se odihneau, părinţii lui, ce erau nişte bogaţi excentrici, pregătiseră o sală de pe vas, decorând-o pentru a arăta frumos în Ajunul Crăciunului.
      În cele din urmă, vasul plecă în croaziera lui spre îngheţata Arctică. În prima parte a drumului, nu se întâmplă nimic deosebit. Atât Carol, cât şi Robert se seimţiseră bine de Crăciun, când se schimbaseră cadouri, amândoi purtându-se aşa cum stabiliseră : ca doi iubiţi. Carol, însă, bănuia că mama lui era suspicioasă în privinţa relaţiei lor şi vroia un fel de dovadă a faptului că erau iubiţi, aşa că ea-şi puse în minte ceva, dar nu mai spusese la nimeni, pentru a lua pe toată lumea prin surprindere.
      La patru zile după Crăciun, după masa de seară, Carol şi Robert se retraseră. Cei doi ajunseră în dreptul cabinei pe care o împărţeau. Mama lui îl strigă şi-l întrebă :
   ─ Robert, nu vrei să mai stai, dragule ? E o ocazie bună să o cunoşti pe Vanessa mai mult...
      Auzind una ca asta, Carol îşi spuse că acela era momentul ei, aşa că, se ridică puţin pe vârfuri, îşi puse mâinile pe faţa lui Robert, îi întoarse chipul la ea şi-i şopti :
   ─ O să te sărut ! Dacă vrei să scapi, o să cauţi cheile cabinei în buzunar în timp ce eu te sărut şi o să intrăm amândoi înăuntru, sfârşi ea propoziţia recurgând direct la acţiunea propriu-zisă.
      Carol îl sărută pe Robert, acesta-şi scoase cheile cabinei din buzunar, cu o mână descuie cabina, îşi recuperă cheile, împinse uşa cu piciorul şi o ridică în braţe pe Carol, intrând amândoi în cabină. Trânti uşa cu piciorul şi o lăsă jos, desprinzându-se din sărut, apoi încuind uşa.
   ─ Uh ! răsuflă el uşurat. Am scăpat. Mulţumesc.
   ─ Mi-a făcut plăcere. Apropo, săruţi bine pentru cineva care doar joacă un rol, spuse ea, vrând să se îndepărteze.
      El o apucă de mână :
   ─ Stai !
   ─ Ce e ? zise ea întorcându-se spre el.
   ─ Vreau să rămâi cu mine în noaptea asta !
      Se priviră amândoi în ochi preţ de câteva minute, apoi se apropiară mai mult unul de altul şi se sărutară din nou. De data aceea, niciunul nu se mai prefăcea. El o luă în braţe şi se duse spre dormitorul lui.

            15. Pasiune. ~~~Filă din jurnal~~~

      Spre dimineaţă, Carol se trezi şi-l văzu pe Robert lângă ea, dormind. Zâmbi şi se dădu jos din pat, recuperându-şi lucrurile de pe unde fuseseră aruncate şi se duse în dormitorul ei. Îi scrisese un bilet şi plecase. Făcu un duş bun şi revigorant, apoi se duse la unul din trolerele ei, în care pusese şi jurnalul. Îl luase cu ea, pentru că presimţise c-o să aibă nevoie de el. Se aşeză la o măsuţă şi începu să consemneze :

                  „Dragă prietene,

   După cum observi, încep să te personalizez, spunându-ţi prietene şi vorbindu-ţi ca şi când ai fi real. Sunt în impas, pentru că nici măcar nu ştiu cum să consemnez cât mai alocvent toate câte mi s-au întâmplat şi le-am simţit...
   Totul a început din momentul în care unul din angajaţii mei, pe nume Robert Smith, a intrat în biroul meu pentru a mă întreba ceva. Mi-a spus despre o croazieră pe care părinţii lui o făceau în fiecare an şi în care-l invitaseră şi pe el. Problema lui era că nu vroia să meargă neînsoţit, pentru că ai lui părinţi se îngrijiseră să aducă împreună cu ei o fată pe nume Vanessa, vrând să-i facă acestuia lipeala cu ea. Robert le spusese c-o să vină însoţit şi era foarte dezamăgit că nu găsise pe nimeni până atunci.
   I-am propus să fiu eu cea care-l însoţeşte, lucru pe care el l-a acceptat, mai ales că eu eram persoana pe care o plăcea. Ne-am pus la punct strategia pe care o vom aborda în excursie. Aveam să ne purtăm amândoi ca doi iubiţi, lucru pe care l-am făcut încă din ziua îmbarcării noastre pe vas.
   Eu mi-am intrat în rol încă din aeroportul Buenos Aires, pentru că el a avut surpriza ca părinţii să-l aştepte deja la aeroport, deşi ştia că vor veni mult mai târziu. Probabil au vrut să vină mai devreme, ca să-l aştepte sau au pus vreun spion să afle ziua în care sosea Robert în respectivul aeroport, lucru ce mi se pare mai plauzibil. Vroiau, desigur, să i-o prezinte pe Vanessa. Numei că el le-a oferit o primă surpriză când m-au văzut lângă el.
   Mai întâi m-au tratat cu indiferenţă, căci au crezut că eram doar un participant la trafic. Săracul Robert ! Vroia să mă prezinte ca prietenă a lui, dar am fost mai rapidă decât el, dându-mă iubita lui de la bun început, chiar dacă în avion stabilisem, iniţial, să mă dau drept prietenă. Ce m-am mai amuzat în sinea mea când am văzut mutra dezamăgită a mamei lui şi a Vanessei şi pe tatăl său mustăcind de plăcere că fiul lui venise însoţit. Probabil mămica pierduse pariul...
   Zău că mi-a venit să râd în acel moment, dar m-am stăpânit. Ne-am urcat în avion şi nu mi-am ieşit deloc din rol. Mă purtam ca o iubită cu el, spre disperarea evidentă a Vanessei, care tot încerca să intre în vorbă cu Robert, ori de câte ori îl vedea singur. Când spera şi ea să intre în vorbă, mă aflam eu lângă el, strângându-l în braţe sau mângâindu-i faţa ori sărutându-l. Acelea au fost cele mai amuzante momente pentru mine. Noroc că şi el mă ajuta să-mi joc rolul cât mai bine.
   A venit şi ziua Crăciunului, iar părinţii lui ne-au tratat pe toţi regeşte, oferindu-ne daruri din plin. Erau tare excentrici. Probabil ne credeau nişte copii mici, căci pe lângă cadouri elegante şi costisitoare de-a dreptul, nu au lipsit păpuşile de porţelan. Când ne-au pus să desfacem cadourile în care se aflau păpuşile, iar noi le-am scos afară, uitându-ne cu o moacă prostească la ele, mama lui era foarte entuziasmată de darul ei, bătând zgomotos din palme.
   Deşi nu mai sunt la vârsta la care să mă joc cu păpuşa, pe a mea am păstrat-o, pentru că mi s-a părut cochetă şi atât de bine lucrată, că părea vie. La câteva zile după Crăciun, mama lui nu şi-a pierdut speranţa că mai putea s-o cupleze pe Vanessa cu Robert, drept urmare, după ce am plecat amândoi de la o cină, l-a strigat, băgândui-o pur şi simplu pe gât.
   Atunci, m-am ridicat puţin pe vârfuri, i-am luat faţa în mâinile mele, i-am şoptit lui Robert ceva şi l-am sărutat. El mi-a făcut jocul şi şi-a căutat cheile de la cabină, a descuiat uşa şi peste câteva momente intram amândoi înăuntru, spre disperarea celor două spectatoare. Nu am reuşit să le văd chipul, dar îmi închipui cum arătau, căci l-am auzit pe tatăl lui chicotind...
   Înăuntru, el a răsuflat uşurat. Scăpase de interogatoriu sau de situaţii neplăcute. Am dat să plec de lângă el pentru a mă duce în partea mea de duplex, dar m-a oprit, cerându-mi să rămân alături de el în noaptea aceea. Şi am rămas...
   M-a dus în dormitorul lui, unde am început să ne dezbrăcăm unul pe altul. Pe măsură ce hainele cădeau de pe noi, trupurile noastre parcă strigau unul după celălalt. M-a lungit pe pat, unde-a început să mă iubească. Sărutările lui parcă-mi ardeau pielea. Îmi simţeam corpul arzând, de parcă aş fi fost pusă pe un rug, iar focul pasiunii izbucnite instantaneu între noi mă pârjolea.
   Corpurile noastre se arcuiau unul în ritmul celuilalt, simţeam cum o căldură nefirească mă inundă, ceea ce m-a făcut să transpir. În mod ciudat, şi el era transpirat, broboanele de sudoare de pe corpurile noastre împletindu-se unele cu altele.
   Fiecare centimetru din pielea mea nu a fost lăsat nesărutat. Mă simţeam ca un vulcan care mocneşte tăcut şi apoi ajunge la presiune maximă, erupând într-o explozie de lavă. Plăcerea pe care am simţit-o faţă de acel bărbat tandru, protector, aflat deasupra corpului meu, a fost peste capacitatea cuvintelor de a o descrie.
   Pasiunea din acea noapte m-a ars, m-a consumat, dar mi-a oferit şi o împlinire în acelaşi timp. A fost ca şi când aş fi mers pe cel mai aprig râu, ca şi când aş fi escaladat cele mai înalte culmi muntoase şi acestea doar în câteva ore din noapte, cât a ţinut pasiunea...
   Acum îmi dau seama şi înţeleg ce-a simţit Eliza cu Frank... În noaptea trecută m-am pierdut şi m-am regăsit în acelaşi timp. Nu regret nimic din ceea ce s-a întâmplat între noi doi, deşi sunt conştientă că la sfârşitul croazierei, fiecare va reveni la viaţa sa de zi cu zi. Mi-a plăcut această parte a rolului meu, deşi-ţi mărturisesc că nu-l văd pe Robert mai mult decât ca pe un bun prieten. De aceea am şi acceptat să joc rolul iubitei cu el şi nu cu altcineva.
   Am să-i rămân recunoscătoare că mi-a dat ocazia să experimentez flăcările pasiunii. Am să păstrez mereu în minte acest unic moment. Mi-aş dori ca amândoi să găsim iubirea adevărată, care să ne împlinească.
   Închei aici această consemnare, până n-o dau în ridicol sau mai rău, să mă apuc să plâng, pătându-ţi foile.

                  Carol”