"Strada" vietii (~~~Original~~~)

[Jane]

am vazut ca n-ai mai pus nimic de ceva vreme..ceee????exista o impacare,nu? Nefee..ce ne-ai facut aici?

[Nefertiti]

                        38. Mică istorioară a Los Angeles-ului

      Anna îşi strânse toate lucrurile, lăsă în grija lui Grace apartamentul ei pentru a fi vândut şi de la autogara din New York, luă autobuzul numit Ogarul Cenuşiu şi plecă spre Los Angeles. În autobuz află că acesta avea o rută bine stabilită şi că va ajunge în autogara Los Angeles, nu înainte de a li se face o prezentare a oraşului de către şofer sau un ghid ce se va urca într-un anumit punct în autobuz şi de a intra o bucată de drum pe celebra Autostradă 66. Abia aştepta partea cu prezentarea oraşului, dar era conştientă că va ajunge peste câteva zile de mers continuu la Los Angeles.
      Îşi ocupă locul de la fereastră în autobuz şi aşteptă să urce toată lumea pentru ca să plece. Lângă ea nu mai stătea nimeni şi era foarte mulţumită de această situaţie, căci nu avea chef de conversaţii. În sfârşit, peste un sfert de oră autobuzul se puse în mişcare. Privea cu tristelădirile înalte ale New York-ului, ce fusese atâţia ani casa ei. Nu le spusese nimic soţilor Doneck, de teamă să nu-i întristeze. Era singură din nou, îndreptându-se spre o nouă viaţă.
      I se părea ciudat că doarme într-un autobuz şi că mănâncă doar când acesta se oprea pentru benzină sau pentru a-şi relaxa picioarele călătorii. Zilele treceau rostogolindu-se una după alta. Apusurile şi răsăriturile de soare le văzuse din autobuz, în cele mai diverse locuri. Fiecare apus şi răsărit văzut din autobuz avea ceva unic pentru că se nimerea să fie mereu în alt loc. În cele din urmă, la o nouă oprire a autobuzului, se urcă o doamnă între două vârste şi îi anunţă că aceea este ultima oprire, căci urmau să intre pe autostradă şi ea le va fi ghidul ce le va vorbi despre Los Angeles.
      Toată lumea mâncă şi-şi făcu provizii, după care autobuzul se puse din nou în mişcare. Anna era suficient de odihnită şi abia aştepta istoria oraşului. Aşa cum anunţase ghidul lor, povestea nu se lăsă prea mult aşteptată.
   ─ Bună ziua, se auzi o voce în microfon. Eu o să fiu ghidul vostru azi. Poate că unii dintre dumneavoastră aţi mai auzit istoria, iar alţii nu. Pe cei care au mai auzit istoria şi nu vor să o mai audă încă o dată îi sfătuiesc să-şi găsească altă activitate. Momentan, suntem pe Autostrada 66. Curând, o să vedem şi Oceanul Pacific, după care vom face un ocol pentru a intra în Los Angeles.
      Pentru cei care nu ştiu istoria oraşului, pot să vă spun că el mai este numit şi „The City of Angels" (Oraşul Îngerilor) şi este cel mai mare oraş din statul California şi al doilea ca mărime a populaţiei din Statele Unite, fiind întrecut doar de New York City. În 1781 spaniolii au întemeiat un oraş în zona vesticã a Statelor Unite, pe nume El Pueblo de Nuestra Senora Reina de los Angeles. Dominaţia spaniolă a încetat în 1821, însă Statele Unite au preluat controlul oraşului 30 de ani mai târziu. Apariţia căilor ferate, precum şi celebra "Goană după aur" a adus în aceste ţinuturi foarte mulţi emigranţi. Stabilirea, după 1913, aici a marilor studiouri cinematrografice are efectul unei explozii a afacerilor, cea ce a adus acestui oraş numele de Ţara Făgăduinţei.
       Oraşul este denumit familiar L.A. de către locuitorii săi şi are o climă sub-tropicală extrem de blândă. Extinderea enormă a zonei urbane a fãcut din el oraşul cu cea mai mare arie de întindere din Statele Unite. Economia oraşului se bazează pe o diversificare foarte mare a industriei. Los Angeles a fost încorporat ca municipalitate în ziua de 4 aprilie 1850 — doar cinci luni înaintea acceptării Californiei ca cel de-al treizeci şi unulea stat al Uniunii, la 9 septembrie 1850. El este capitala comitatului omonim, Los Angeles County; este unul dintre cele mai importante centre culturale, ştiinţifice, educaţionale, tehnologice şi comerciale ale lumii. A fost gazda a două ediţii a Jocurilor Olimpice, în 1932 şi 1984.
        Aici sunt găzduite numeroase instituţii de renume mondial într-o multitudine de domenii profesionale şi culturale. În mod special, oraşul este liderul mondial al producerii şi difuzării mijloacelor de divertisment accesibile tuturora, filme, programe de televiziune şi înregistrări de muzică şi este unul dintre cele mai cosmopolitane locuri ale lumii. Oameni de pretutindeni au fost constant atraşi de calitatea sa de oraş deosebit, vremea sa extrem de blândă, poziţionarea sa de-a lungul a ceea ce se numeşte geografic Pacific Rim Gateway, stilul de viaţă vibrant, energia ce pare a se degaja de pretutindeni şi de speranţa realizării Visului american (American Dream).
        Aici se încheie şi prezentarea mea, pentru că mai avem puţin şi intrăm în autogare L.A. Sper să vă împliniţi visul în acest mare oraş !
      Anna fusese pur şi simplu fascinată de ceea ce auzise şi coborî din autobuz. Îşi luă bagajele şi se duse să facă rost de un taximetru sau Golden Cab, cum erau numite acolo, pentru a putea să ajungă la un hotel. Hotărâse că se va duce la hotel, în ciuda faptului că nu avea rezervare. Cu bagajele după ea, Anna abia reuşi să facă rost de un taximetru. Îl rugă s-o ducă la cel mai apropiat hotel. Ajunse la hotel, îşi plăti taxiul şi apoi pătrunse în holul acestuia. Remarcă bunul gust al hotelului, care era încărcat de obiecte luxoase ce denotau opulenţă, dar şi de altfel de obiecte, ce aduceau un aer de onest, onorabil. Parcă opulenţa, modernul, luxul se îmbina armonios cu vechiul, onestul, modestul. Era o combinaţie de mobilier şi de culori cum numai prin Caraibe văzuse.
      Se îndreptă spre recepţie. Acolo erau mai mulţi funcţionari. Unii erau ocupaţi alţii liberi. Se îndreptă spre un funcţionar liber şi zise :
   ─ Bună ziua.
   ─ Bună ziua.
   ─ Vin din New York şi aş dori să ştiu dacă aveţi o cameră liberă.
   ─ Aveţi programare ?
   ─ Nu.
   ─ Din păcate, fără programare în prealabil este mai greu să facem rost de o cameră liberă, dar să încerc. Aştepteţi puţin pe acele fotolii comode. Vă anunţ eu dacă am găsit ceva.
   ─ Mulţumesc.
      Anna nu era îmbrăcată în ceva foarte elegant şi funcţionarul credea că este cineva care îşi bate joc de el, că nu are bani şi vine la un hotel cu pretenţii ca să ceară o cameră, aşa că se duse la şeful lui de tură pentru a-l întreba ce să facă. Ceea ce nici funcţionarul nu ştia, nici Anna era că şeful de tură a celor de la recepţie, nu era un simplu şef, el fiind managerul hotelului şi culmea coincidenţei era unul din cei trei fii ai lui Kirk Maxwell. Pe managerul hotelului îl chema Michel Maxwell şi aflase multe despre Anna Andersen de la tătăl său. Michel ţinea permanent legătura cu tatăl său şi era bucuros să ştie că nu mai este singur în atelier. Primise şi o fotografie de-a Annei. Funcţionarul se duse la şeful lui şi-i explică situaţia. Acesta îl rugase să-i indice persoana în cauză şi funcţionarul îi indică.
   ─ Cheam-o aici !
   ─ Domişoară, o strigă el pe Anna.
      Anna înţelese că pe ea o strigă şi se apropie.
   ─ Bună ziua, zise Michel. Am înţeles că doriţi o cameră.
   ─ Da, dar nu am programare. Vin din New York şi doresc o cameră până mă acomodez cu Los Angeles-ul şi-mi găsesc un apartament. Mă numesc Anna Anderse...
   ─ Anna Andersen, devenită Anders. Ştiu.
      Anna făcu nişte ochi mari.
   ─ Michael Maxwell ! se recomandă el.
   ─ Unul dintre cei trei băieţi ai lui Kirk ? întrebă ea
   ─ Da.
   ─ Incredibil !
   ─ Ce fel de cameră doreşti ?
   ─ Una în care să mă simt comod.
   ─ Atunci nu avem camere aici, dar poţi sta la mine acasă, în Beverly Hills. Soţia mea va fi încântată să te cunoască ! Ce zici ?
   ─ Este o ofertă destul de generoasă, dar...
   ─ Nici să nu te gândeşti să mă refuzi ! Kirk o să fie tare bucuros să te ştie undeva în siguranţă.
   ─ Bine. Atunci, accept !

                                        39. Întâmplări în L.A.

      Însoţită de către Michel, Anna ajunse în selectul cartier Beverly Hills. Mergeau amândoi cu maşina lui Mike, cum îi spusese el să-i spună. El, ştiind-o pe ea psionată de tot ceea ce era nou îi spunea despre câteo casă celebră ce aparţinuse o perioadă vreunei vedete Hollywood-iene, iar ea-l asculta fascinată de cele ce le afla. În cele din urmă, ajunseseră la casa lui. Era o căsuţă destul de mare şi spaţioasă. Acolo nu erau garduri, ci doar peluze de gazon, ce erau mereu îngrijite cu atenţie, straturi de flori acolo unde unii vroiseră şi nişte culoare pe lângă verdele monoton şi alei pietruite care duceau spre uşa casei. Mai erau şi excepţii acolo unde se aflau domenii existau şi garduri ce înconjurau casele.
      Coborâră amândoi din maşină, după ce Mike o parcase în zona unde stătea aceasta de obicei şi o invită înăuntru. Holul de intrare al casei era spaţios şi primitor. Anna îşi lăsă bagajele acolo şi se duse după Mike în sufrageria casei. O cameră spaţioasă, cu o fereastră mare ce dădea spre o verandă şi o curte interioară era sufrageria. Acolo erau o masă de 12 persoane, fotolii şi un televizor. Nu era încărcată de mobilă, iar decoraţiunile nu erau ceva ieşit din comun. El o invită să ia loc, deschise o parte a geamului, ce era uşă glisantă şi o strigă pe soţia lui.
      În încăpere veni o femeie mignonă, cu păr lung negru şi ochi albaştrii.
   ─ Marry, ea este Anna Andersen, cea despre care ţi-am mai vorbit eu.
   ─ Îmi pare bine să te cunosc. Eu sunt Marry, soţia lui Mike.
   ─ Şi mie îmi pare bine.
   ─ Am invitat-o pe Anna să stea la noi, pentru că la hotel nu cred că s-ar fi simţit bine singură.
   ─ Ce bine ai făcut. Să nu uiţi să-l suni pe tata să-i spui că Anna e la noi.
   ─ Chiar acum mă duc. Doamnelor, zise el ridicându-se, vă las una în compania celeilalte !
      Mike plecă să-l sune pe Kirk, iar Merry purta o conversaţie amicală cu Anna. Peste câteva minute, în timp ce Mike mai vorbea încă la telefon, iar Anna-i povestea lui Marry despre unele din statuile ei, se auziră în holul casei nişte voci masculine.
   ─ Începe „teroarea”, zise Marry, glumind cu Anna.
   ─ Teroarea ?
   ─ Au venit băieţii noştrii acasă. Unul, cel mic este la elementară, iar cel mare este la colegiu.
   ─ Ah ! Şi de ce „teroare” ?
   ─ O să vezi imediat.
      În sufragerie pătrunseră un puşti cam la vreo 11-13 ani, cu păr negru şi ochi verzi şi unul la vreo 17-19 ani şaten cu ochi căprui.
   ─ Bună, mamă, salută cel mare.
   ─ Mami, fratele meu mi-a luat azi walkmanul la care ascultam muzică şi nu vrea să mi-l dea înapoi.
   ─ Ce-ţi spuneam eu acum câteva minute, Anna ? Teroare !
      Anna râse cu poftă, căci îşi dăduse seama că „teroare” se referea la copilăriile celor doi. Cei doi deveniseră conştienţi că mama lor nu era singură în sufragerie. Cel mare o observă pe Anna.
   ─ Bună, zise el ! Eu sunt Danny. Îmi pare bine că te cunosc.
   ─ Şi mie. Eu sunt Anna, zise ea.
   ─ Iar eu sunt Sam.
   ─ Frumoasă prezentare !
   ─ Mami, îi spui să-mi dea walkmanul înapoi ?
   ─ Nu de faţă cu musafirii.
   ─ Nu mă considera un musafir, Marry. Apropo, Sam.
   ─ Da ?
   ─ De ce ţi-a luat walkmanul fratele tău ?
   ─ Nu i l-am luat. Când m-am dus să-l iau de la şcoală să venim amândoi acasă, unul din profesori mi l-a dat, spunându-mi că fratele meu ascultă muzică în timpul orelor. De atunci e la mine.
   ─ Pot să-l văd şi eu ?
   ─ Sigur.
      Danny scoase walkmanul lui Sam şi i-l întinse Annei.
   ─ Sam a mai făcut probleme ca asta ? o întrebă ea pe Marry.
   ─ Da. Mai mereu face.
   ─ Şi la învăţătură cum e ?
   ─ Trebuie să-şi îndrepte două note la două materii şi văd că el ascultă muzică.
   ─ Aha. Atunci, acest aparat drăguţ va rămâne la mine, până când Danny îmi spune că te-au lăudat profesorii şi că ţi-ai îndreptat noatele. Atunci mai negociem. Până atunci, o să mă bucur de el.
      Sam era vădit dezamăgit. Anna era musafir. Nu putea s-o jicnească sau să-i spună să i-l dea. Plecă spre camera lui trist. Danny era uimit : fratele lui nici măcar nu vociferase. Se scuză şi se duse şi el în camera lui.
   ─ Incredibil. Cum ai reuşit ?
   ─ Nu ştiu. Pur şi simplu mi-a venit ideea pe loc.
      Mike se întoarse şi le informă pe cele două ce vorbise cu Kirk şi cu fratele lui din New York. Alfă şi de isprava copiilor lui şi de gestul Annei şi răse.
   ─ Deci i-ai zis că poate negocia pentru aparatul ăla dacă îşi îndreaptă notele.
   ─ Da.
   ─ Ce poantă bună. Ai de gând să te ţii de promisiune ?
   ─ Da. Sunt curioasă să văd ce se întâmplă şi care va fi reacţia lui.
   ─ Trebuie să te avertizez, că dacă vrea să-şi recupereze aparatul, nu trebuie neapărat să-şi mărească notele. Va găsi el un profesor singur şi prezentabil, pe care să-l aducă acasă şi să-ţi facă legătura cu el. Crede-mă, e expert în aşa ceva.
      Anna îl privi uimită.
   ─ Şi i-a mers ?
   ─ Până acum ? Mai mereu !
   ─ Oau ! Ce mentalităţi ciudate.
   ─ Va trebui să te obişnuieşti cu stilul libertin al L.A.-ului !
   ─ Da, bănuiesc că da. La ce mă pot aştepta de la L.A. ?
   ─ La orice !
   ─ Mamă doamne !
   ─ Acum, hai să-ţi arăt camera, să te odihneşti. Draga mea, azi sunt în tura de noapte.
   ─ Să ai grijă. Sper că te odihneşti după masă.
   ─ O să trag un pui de somn.
   ─ Anna, te aştept la masă. Mâncăm cu toţii. Consideră-te parte din familie !
   ─ Mulţumesc. Am să vin.
      Anna îl urmă pe Mike, după ce-şi luă bagajul din holul casei şi ajunse în cea care urma să fie camera ei. Casa lui Mike avea un aer familiar pentru ea şi-l întrebă :
   ─ Te superi dacă stau mai multă vreme la tine ? Mă simpt foarte bine aici.
   ─ Stai cât timp doreşti. Nu ne incomodezi cu nimic.
      Anna îşi ordonă lucrurile în camera ei şi apoi se odihni. Era în Los Angeles. Nu se aşteptase că va da peste un băiat al lui Kirk tocmai acolo şi că va avea unde să stea. Spre seară coborî la masă şi mâncă împreună cu ceilalţi.

[Jane]

cum a rezolvat Anna conflictul..nice..plina de sentimente,romantism Nefe e grozav,profund respect

[Nefertiti]

                          40. Schimbarea meseriei

      După câteva zile, timp în care se acomodase cu stilul vibrant al Los Angeles-ului, mersese împreună cu Marry prin diverse locuri, Anna simţi nevoia să facă ceva. În urma numeroaselor sculpturi pe care le realizase, ea strânsese o avere frumuşică. Nu ştia dacă în Los Angeles avea să aibă acelaşi succes ca în New York şi nu excludea posibilitatea de a-şi schimba meseria. Studiase numeroase cărţi, avea o diplomă în Arte Plastice şi un curs de pedagogie. Deci, ar fi putut să fie foarte bine profesor. Într-o zi obişnuită de cumpărături, ea luă un ziar de anunţuri şi când ajunse acasă, constată cu dezamăgire că în domeniul ei, sculptura, nu era nimic. În schimb erau foarte multe anunţuri prin care se căutau fete pentru show-room. Un anunţ de la Universitatea din Los Angeles îi atrăsese atenţia : se căutau profesori pe diverse specialităţi, deoarece mulţi dintre cei care fuseseră acolo şi predaseră se pensionaseră.
      Anna încercui anunţul şi-şi pregăti dosarul pentru a se duce şi ea la interviu. I se părea ciudat faptul că acolo nu se trimeteau întâi CV-uri şi apoi să se ţină interviul. Se programa direct un interviu pentru cei interesaţi. A doua zi, alegându-şi un deux-piece elegant, Anna se duse la universitate. Ajunse la aceasta cu ajutorul taximetrului comandat şi după ce-l achită, se uită la universitate : o clădire înaltă, impunătoare, cu nişte trepte uriaşe la intrare, colonade şi o mulţime de studenţi forfotind. Aceasta era imaginea pe care Anna o văzuse după ce se dădu jos. Trase aer în piept, îşi făcu un pic de curaj şi porni spre treptele universităţii. O tânără de vârstă apropiată cu a ei, se uita în toate colţurile, cu ziarul de anunţuri în mână. Probabil era o altă candidată. Anna se apropie de ea.
   ─ Bună ziua, salută ea.
   ─ Bună ziua.
   ─ Aţi venit pentru anunţ ? o întrebă indicând ziarul din mâna ei.
   ─ Da. Mă numesc Beatrice Lowell.
   ─ Eu sunt Anna Anders. Îmi pare bine. Şi eu am venit pentru anunţ. Ne îndreptăm spre intrare ?
   ─ Da. Ce bine că nu sunt singură, zise ea.
      Cele două îşi strânseră mâinile politicos şi se îndreptară spre scări pentru a le urca şi pentru a vedea încotro trebuie să se îndrepte pentru interviuri.
      Ajunseră în holul universităţii. Acolo, o mare de studenţi, care mai de care mai pestriţ îmbrăcaţi, cu walkmanuri şi căşti în ureche, mestecând gumă forfoteau de colo-colo. Anna şi Beatrice stătură mult timp pe loc,    uitându-se amândouă cu mirare la cât de libertină era viaţa acolo. Ajunseră se se întrebe chiar dacă erau într-adevăr la o universitate sau la un colegiu. În cele din urmă, un domn cărunt în cap, cu o voce autoritară, reuşi să-i risipească pe studenţi către sălile lor de curs. Cele două se apropiară de el.
   ─ Bună ziua, zise Anna.
   ─ Bună ziua, zise el.
   ─ Căutăm să ajungem aici, îi întinse ea ziarul cu anunţul încercuit.
   ─ Sunteţi pentru interviu ?
   ─ Da.
   ─ Urmaţi-mă.
      Cele două îl urmară pe personajul acela enigmatic.
   ─ Ştiţi de ce nu se primesc CV-uri ?
   ─ Nu, răspunseră ele la unison.
   ─ Universitatea noastră găzduieşte atât studenţi cât şi liceeni sau mai bine zis tineri care urmează un colegiu. Mulţi dintre ei aleg să rămână în continuare la noi, alţii pleacă la alte universităţi din L.A. Avem statut de universitate, dar avem şi campus şi colegiu. Nu primim CV-uri, pentru că nu acesta contează. Poate să fie unul bine alcătuit sau prost alcătuit. Pe noi nu ne interesează lucrul acesta, ci firea unei persoane. Avem o clasă mai dificilă de istorie-cultură-artă. Mulţi profesori au ieşit la pensie şi acum trebuie să-i înlocuim. Am dat un anunţ în cele mai căutate ziare şi ducem persoanele care vin pentru interviu în acea clasă. Interviul nu este unul obişnuit, ci unul cu elevii în faţă. El constă în cât de bine ştie o persoană, ce urmează să le predea să le capteze atenţia. Până acum s-au perindat foarte mulţi profesori şi aşa cum au venit, aşa au şi plecat. Puţini au reuşit să le capteze atenţia. Dintre cei puţini, mulţi au plecat spre alte universităţi din motive de plată, de apropiere de casă etc. Au rămas foarte puţini şi nu putem să ţinem anumite ore pentru că nu avem profesori. Ziua va fi una lugă. Sper că aveţi nervi de oţel şi veţi rezista.
   ─ La ce trebuie să ne aşteptăm ? întrebă Anna
   ─ La o clasă de elevi zăpăciţi, dar foarte buni la învăţătură. Mai întâi vom începe orele cu ajutorul unora dintre profesorii ce-i pot ţine în frâu şi le pot capta atenţia, apoi vom încerca să vedem din cei veniţi pentru interviu ce specialitate au şi dacă reuşeşte cineva să capteze atenţia. Aţi înţeles ?
   ─ Da, eu am înţeles, zise Anna.
      În cele din urmă, cele două ajunseră la sala unde era grupa de studenţi ce trebuia ţinută în frâu.
   ─ Domnelor, eu mă numesc Gregory Robertson şi sunt directorul acestei universităţi. Să intrăm înăuntru, unde mai sunt şi alţii.
      Anna şi Beatrice intrară în marea sală. O aulă impresionantă, pe jumătate plină şi o masă mare întinsă unde erau foarte multe persoane. Unele dintre ele erau cu acelaşi ziar în mână sau alt ziar unde mai apăruse anunţul. Altele nu erau cu nimic în mână. Anna simţi că va avea parte de o provocare cum nu mai avusese până atunci şi abia aştepta să vadă ce se va întâmpla. Directorul îi salută pe studenţi şi cele două se aşezară la masă. Anna se uită în sală şi văzu tineri de vârste diferite. Erau în ultimul an, urmând să plece la universitate sau să rămână să studieze în continuare acolo.
      Observă că directorul reuşi să facă linişte printre studenţi. Era curios de ce li se spunea studenţi, dar pentru că era o universitate, Anna se gândi că acela era motivul. În cele din urmă, urmări două expuneri de câte 10 minute a doi dintre profesori şi văzu că studenţii sunt foarte interesaţi. Apoi, directorul le vorbi despre alte propuneri de cursuri. Beatrice avea ca specialitate istoria, iar ceilalţi erau mai mult pentru cultură, limbi străine, literatură. Numai ea era la artă. Vociferările şi circul, începu în momentul în care directorul le spusese că se impune ca ei să facă şi cursuri de artă, pentru a-şi dezvolta creativitatea.
   ─ La ce ne trebuie cursuri de artă, domnule director ? întrebă unul
   ─ Chiar aşa, îl completă o studentă.
   ─ Avem muzica pe care o ascultăm la casetofonul nostru, zise un alt student.
   ─ Doar nu vreţi să aduceţi pe cineva care să ne pună să facem practică, zise un al patrulea.
   ─ Da... zise un al cincilea râzând. Arta de a poza drept model unui amărât de pictor sau altfel de artist, concluzionă  acesta dând drumul la casetofon.
      Anna se ridică de la locul ei, se duse spre casetofon, îl închise, scoase caseta din el şi se îndrepta spre catedră. Înainte de a se îndrepta să-şi reia locul, ea zise :
   ─ Dacă ai curajul să pozezi pentru un artist amărât, i se adresă ea celui de-al cincilea, care fusese ultimul ce vorbise, vei recupera această casetă foarte uşor. Ai două variante : caseta rămâne la mine până termin de spus ceea ce am de zis sau ţi-o dau după ce-mi pozezi ca model pentru o nouă sculptură. Dacă nu te jenezi să pozezi în pielea goală, te rog să vii să-ţi iei caseta ! termină ea ce avea de spus şi se aşeză la catedră.
      În sală se lăsase deodată liniştea. Nu li se întâmplase niciodată ca un posibil candidat în a le fii profesor să aibă atât de mult curaj. Anna se uită de jos la studenţi, care nu numai că lăsaseră baltă casetofonul, dar se duceau care mai de care la locul său.
   ─ Şi ce ne veţi preda ? avu curajul să întrebe unul dintre ei, spărgând liniştea.
   ─ După zgomotul pe care l-aţi făcut mai înainte, mă mai gândesc dacă să vă fiu profesor sau nu.
   ─ Sunteţi profă de artă ? mai îndrăzni un altul
   ─ Nu. Sunt sculptor de meserie şi pentru curiozitatea voastră, pentru ultima mea statuie am încasat un onorariu de 13 milioane de dolari !
   ─ Oau ! exclamară toţi
   ─ Şi e greu ce faceţi ? mai prinse curaj unul.
   ─ În principiu nu. Dar trebuie să găseşti materialul potrivit pe care să lucrezi. O piatră, oricât de banală ar fi, de orice culoare, când o alegi să sculptezi pe ea, aşa fără formă, trebuie să exprime ceva. Nu poţi să lucrezi pe o piatră inexpresivă.
   ─ Şi ce trebuie să exprime ?
   ─ Să luăm un exemplu : vreau să fac o statuie unei fete, colege de-a voastră. Nu pot alege o piatră care nu-mi „arată” că pot contura chipul acelei fete pe ea.
   ─ Şi cum alegeţi piatra ?
   ─ Asta se învaţă cu timpul. Mai întâi o să trebuiască să ştiţi tot felul de banalităţi fără rost despre pietre. Poate vă duceţi la un curs de arheologie, unde se vorbeşte mai des despre roci şi pietre. Dar chiar şi dacă nu vă duceţi la un curs de arheologie, dacă aveţi răbdare, inteligenţă şi puteţi să răbdaţi nişte cursuri de artă ţinute de către un amărât de artist, atunci poate o să vă descoperiţi talente mai multe decxt ascultarea muzicii la casetofon. În plus, la primirea şi atributele pe care mi le-aţi găsit, nu cred că vă pot fi profesor, zise ea aruncând caseta spre cel ce-o pusese în casetofon.
      Anna se ridică, vrând să plece.
   ─ Nu plecaţi, vă rugăm ! Cred că o să avem nişte ore foarte interesante cu dumeavoastră ! vociferară toţi
      Directorul era uimit : o necunoscută, făcuse ceea ce puţini profesori reuşeau. Nu o întrebase cum o cheamă, dar reuşise în mai puţin de 5 minute ceea ce reuşeau alţii în săptămâni, luni sau chiar ani. Culmea era că doar un singur profesor mai reuşise aceeaşi performanţă ca ea : Mark Bradley şi acela era chiar profesor de arheologie ! În cele din urmă, directorul le spuse că întrevederea cu viitorii profesori s-a terminat şi că va decide cine să le ţină cursurile ce nu aveau acoperire.
      Când directorul însoţit de posibilii candidaţi ieşi din sală, îi pofti pe aceştia în altă sală pentru a le comunica ceea ce hotărâse. Beatrice şi Anna erau singurele care primiseră aprobarea din start, urmând să-şi depună actele necesare pentru încadrarea lor. Ele erau singurele care captaseră atenţia studenţilor în primele 5 minute. La ceilalţi durase mai mult de 5 minute, iar alţii dăduseră greş.
      Anna şi Beatrice plecară. Amândouă erau bucuroase că vor fi colege.

            41. Organizarea unei expoziţii

      Aşa cum spusese directorul Universităţii din Los Angeles, Anna îşi începu noua ei carieră de profesor. Cursurile ei, la început erau banale, căci ea nu le vorbea prea mult studenţilor ei. Recurgea la o metodă inedită : când era ora de arheologie după ora ei, Anna îl ruga pe colegul ei, Mark să ţină două lecţii în loc de una. Acesta era mai mult decât bucuros să accepte rugămintea colegei ei din două motive : unul – principal – era că se îndrăgostise de Anna, dar nu-i spunea acest lucru, iar al doilea – secundar – era că Anna punea câteodată întrebări ce-l puneau în dificultate cu răspunsurile. Alteori ea era cea care oferea nişte explicaţii foarte complete, bazate în special pe experienţa ei acumulată ca sculptor. Nici orele lui Mark nu erau neinteresante. El era un tip înalt, avea părul castaniu şi ochii verzi. Era unul din puţinii profesori care ştiau cum să capteze atenţia şi să se facă plăcut de către elevii săi.
      Existau multe zile în care el mergea cu studenţii săi şi cu Anna în         mini-excursii pe câte un şantier arheologic. Într-una din zile, când trupa se afla la un şantier arheologic, unde se dădeau numeroase explicaţii, Anna observă o zonă în care lucrătorii depozitau pietre de diverse mărimi spre a fi duse undeva. În timp ce ghidul grupului le explica ceva fascinant, Anna se duse în zona cu pietrele. Câţiva dintre studenţii ei o observară şi se luară după ea. Curând, toată trupa se afla lângă ea.
   ─ Bună ziua, salută ea.
   ─ Bună ziua, îi răspunse un bărbat ce coordona bunul mers al lucrurilor.
   ─ Dumneavoastră sunteţi şeful ?
   ─ Da.
   ─ Pot să ştiu şi eu de unde provin aceste pietre ?
   ─ De acolo, indică aceste un loc bolovănos.
   ─ De ce le luaţi de-acolo ?
   ─ Degajăm locul pentru viitoarele săpături.
   ─ Şi ce faceţi cu aceste pietre ?
   ─ Le ducem la o unitate de sfărâmare a lor.
   ─ Puteţi să-mi daţi şi mie una, mai mică s-o văd de aproape ?
   ─ Da !
      Acel bărbat alese o piatră destul de mică şi o dădu Annei. Aceasta se uită la ea studiind-o pe toate feţele cu atenţie.
   ─ Cât vreţi pentru mormanul ăsta de pietre ? întrebă ea
   ─ Poftim ? răspunse bărbatul uimit.
   ─ Da ! Doresc pietrele acestea pentru un experiment de sculptură. Sunt perfecte pentru ceea ce-mi trebuie mie ! Le vreau eu !
   ─ Şi unde o să le puneţi pe toate ?
   ─ Asta va fi o problemă, dar nu contează acum ! Pietrele astea nu vor ajunge la sfărâmat !
   ─ De ce ? Pot să ştiu şi eu ?
   ─ Da, de ce nu !? Cele care sunt mai închise sunt pline de asperităţi ce trebuiesc înlăturate cu grijă, dar odată acestea înlăturate devin numai bune pentru chipuri umane ce vor fi sculptate pe ele. Cele albe, au o proprietate uimitoare : nu au asperităţi sau muchii. Sunt plane şi permit sculptarea peisajelor pe ele, pentru că un pictor poate să le vopsească şi să le facă vii, deoarece absorb foarte bine uleiul de la acuarelele pentru pictura pe piatră şi le conservă, pictura reuşind să se păstreze foarte bine !
      Cât ţinuse explicaţia Annei toţi rămăseseră cu gura căscată. Anna avea un mod de a spune explicaţiile, că fascina ascultătorul. În cele din urmă, i se dădură ei pietrele şi aşa începură orele de sculptură propriu-zise. Ea văzuse că are destule talente şi, în complicitate cu Mark, căută o sală sau clădire unde ar fi putut face o expoziţie pentru studenţii ei. Mai mereu se ajuta cu Mark şi începuse să ţină la el. Avea impresia că acesta era îndrăgostit de ea şi nu era departe de adevăr. Lui Mark îi era teamă să fie mai îndrăzneţ cu ea, deoarece avea şi el o poveste destul de tristă. Bănuia, fără să ştie cât este de adevărat, că şi ea trecuse printr-o experienţă neplăcută şi de aceea lăsa lucrurile să vină de la sine.
      Cei doi complici, reuşiră să găsească ceva care să poată găzdui lucrările studenţilor. Anna nu le spusese încă de planul ei, decât în ziua în care totul era aranjat. Dăduse telefoane peste telefoane şi se asigurase că o bună parte din cunoscuţii, foştii ei clienţi şi prietenii săi aveau să vină la expoziţia pe care ea o organiza. Într-o zi, în cancelaria profesorilor, Anna îi spuse lui Mark :
   ─ Am aranjat totul. Mi-au răspuns afirmativ peste 100 de persoane. Azi le spun !
   ─ Succes.
      Anna intră la ore şi zise :
   ─ Bună ziua !
   ─ Bună ziua, fusese ea salutată.
      Ea văzuse că studenţii ei erau pregătiţi pentru o nouă etapă de sculpturi.
   ─ Azi nu o să sculptăm nimic ! le zise ea.
   ─ De ce ?
   ─ Azi ne vom duce în grup la expoziţia pe care am organizat-o eu pentru sculpturile voastre. Veţi trece prin experienţa vânzărilor. Fiecare va trebui să-şi prezinte sculptura cât mai frumos şi să obţină bani din ea. Banii vă aparţin şi veţi face ce veţi dori cu ei. Atenţie, deja am anunţat 100 de persoane care vor veni negreşit ! Mulţi sunt prieteni buni de-ai mei ! Deci, lăsaţi jos uneltele şi în ordine, urmaţi-mă într-o nouă etapă a orelor voastre !
   ─ Oau ! ziseră ei.
      Aşa ajunse ea cu studenţii ei la expoziţie. Îi îndemnă să se îndrepte fiecare spre operale lui pentru a le prezenta celor care le admiră sau sunt interesaţi să le achiziţioneze. La expoziţie veni şi Mark, iar ea era foarte bucuroasă că profesori ai universităţii veniseră şi ei să vadă operele de artă. Era o mare de lume la expoziţia aceea.

[Jane]

waw..anna profesor..la asta nu ma asteptam..si ce mf,cum preda..fiecare sa-si prezinte scuptura cat mai frumos..ce interesant urm cap pleez

[Nefertiti]

Draga mea Jane, se pare ca esti singura care ma citesti !

                                    42. Întâmplări

      Multă lume era la acea expoziţie. Cei care o cunoşteau pe Anna se opreau şi o salutau, vorbeau cu ea, îi lăudau iniţiativa. Ea era oarecum tristă, căci auzise că prietenul ei cel mai bun, Kirk, nu se simţea prea bine şi că fusese internat în spital. În timp ce lumea forfotea, iar studenţii Annei îşi dădeau care mai de care importanţă, ea îl zări pe Jack, pe care nu-şi amintea să-l fi invitat. Se întreba ce caută tocmai acolo. Când observă că acesta o remarcase şi se îndreptă spre ea, îi zise lui Mark :
   ─ Poţi să te dai drept logodnicul meu pentru un timp nedefinit, fără să mă întrebi ce şi cum ?
      Mark era foarte inteligent : observă un tip care se îndrepta spre ei şi pe Anna care devenise neliniştită şi-i spuse :
   ─ E poveste lungă cu tipul care vine spre noi ?
   ─ Foarte.
   ─ Atunci, uite aici un inel de „falsă logodnă”, ca să fie lucrurile mai credibile.
   ─ Mulţumesc. Rămân datoare.
   ─ Bună ziua Anna, o salută Jack care tocmai ajunsese lângă ei.
   ─ Bună ziua, domnule Austen, îi răspunse ea.
   ─ Îmi pare bine să te văd, dădu el s-o îmbrăţişeze.
      Anna se feri din calea îmbrăţişării lui, iar Mark interveni :
   ─ O cunoaşteţi pe logodnica mea ? întrebă el foarte serios.
   ─ Te-ai logodit ? o întrebă el vădit dezamăgit.
   ─ Sigur că da, îi răspunse ea, aruncându-i o privire rece.
   ─ Îmi pare bine pentru tine.
   ─ Ce faci în Los Angeles ? îl întrebă ea.
   ─ Am venit împreună cu soţia mea. Ea are nişte afaceri aici, iar eu am însoţit-o. Îi place foarte mult arta şi am intrat în expoziţia asta. Nu mă aşteptam să te văd aici !
   ─ Este o expoziţie organizată pentru studenţii mei. Acum, dacă nu te superi, Mark, iubitule, mergem să ne alăturăm celorlalţi ?
   ─ Sigur că da, iubito !
      El o luă de după mijloc pe Anna şi amândoi se îndepărtară, integrându-se în mulţime. Ea nu-şi dădu jos inelul acela primit până când se încheie expoziţia şi Mark o conduse acasă. În faţa uşii de la noua ei locuinţă, achiziţionată în Beverly Hills cu ajutorul lui Mike, ea zise :
   ─ Mulţumesc tare mult. Îţi rămân datoare. Uite inelul.
   ─ Mulţumesc. Trebuie să-l dau mamei mele înapoi, căci îl luasem de la reparat. Este un inel simbolic pentru ea. Ce faci în week-end ?
   ─ Cred că stau acasă.
   ─ Nu vrei să mergi la plajă ? La noi se face plajă acum. Ştiu un loc cu o piscină mare, unde te poţi bronza foarte bine !
   ─ Un loc de relaxare ?
   ─ Sigur că da.
   ─ Atunci, da, vin !
   ─ Trec eu mâine dimineaţă să te iau ? Pe la ora 9 să zicem ?
   ─ Sigur.
         În week-end, Mark se ţinu de promisiune şi veni s-o ia pe Anna. Amândoi merseră la piscină şi se relaxară. Tot Mark, îi propuse să se ducă în apropierea Los Angeles-ului pe o plajă frumoasă şi merseră împreună. El avea o maşină modernă, dar nu era prea vorbăreţ din fire. Ajunşi pe plajă, Anna se simţi datoare să-i spună despre trecutul ei cu Jack şi de ce îl implicase în acea minciună la expoziţie.
   ─ Ce-a făcut ? o întrebă el mirat la sfârşitul mărturisirii.
   ─ Da, exact ceea ce ţi-am zis.
   ─ Dar dacă eu vroiam să-ţi fac o surpriză, oricât de trăznită ar fi fost, te-aş fi întrebat mai întâi pe tine.
   ─ Cum adică ?
   ─ Să zicem că vroiam să-ţi ofer nişte nopţi de vis la Burj al Arab. Aş fi făcut din timp o programare şi apoi te-aş fi întrebat dacă nu vrei să ne petrecem următorul concediu acolo. În funcţie de ceea ce mi-ai fi răspuns eu aveam două opţiuni : fie contramandam rezervarea, fie confirmam venirea mea acolo, dând instrucţiuni cu privire la aranjamentele din camera noastră şi m-aş fi ocupat de procurarea biletelor pentru a pute ajunge acolo. Dar în orice caz, aşa cum a procedat el nu aş fi făcut-o.
   ─ De ce ?
      Mark trase aer în piept şi se apucă să povestească ceea ce i se întâmplase lui. Anna îl ascultă cu atenţie, nevenindu-i să creadă că el trăise o experienţă a „surprizelor” foarte neplăcută, ce-i lăsase un gust amar.
   ─ Foarte neplăcut, spuse ea.
   ─ Într-adevăr, concluzionă el. Pot să te întreb ceva ?
   ─ Da, sigur că da.
   ─ Anna tu l-ai iubit nu ?
   ─ Te referi la Jack ?
   ─ Da.
   ─ Da, l-am iubit, dar nu mai există cale de întoarcere către el.
   ─ De ce ? Doar pentru că a încercat să facă ceea ce-ai spus ? Iartă-mă că mă bag, dar e un lucru minor pe lângă cele trăite de mine. În plus, cred că încă-l mai iubeşti.
   ─ Hm... De ce crezi asta ? Dragostea pentru mine înseamnă în primul rând să ai încredere în persoana iubită, să fii alături de ea, să vorbeşti cu ea, nu să te duci la cel mai bun prieten al tău şi să cloceşti un plan, culmea, ca să-i oferi nişte momente de neuitat soţiei tale. Putea foarte bine să facă aşa cum  mi-ai dat tu exemplu, dar nu să procedeze în felul în care a făcut-o ! Asta pentru mine înseamnă că nu a avut suficientă încredere în mine, nu mi-a cerut sfatul.
        Dacă m-am căsătorit, eu am făcut-o pentru că-l iubeam cu adevărat. Ştiam şi încă mai ştiu că o căsătorie implică, pe lângă dragoste, respect reciproc, comunicare şi să împarţi bune şi rele cu cel care te-ai căsătorit, să te ocupi de ceea ce ştii că poţi face. Nu aş concepe niciodată o căsătorie bazată pe minciună, pe planuri făcute, pe urzeli şi alte cele. Nu aş fii de acord niciodată să fiu femeia veşnic la cratiţă – cum ştiu că cei mai mulţi au viziunea asta – sau femeia bună la un singur lucru : să facă moştenitori. Concep un tip de căsătorie unde fiecare partener vine cu ceva, unde unul se completează pe celălalt, nu o căsătorie în care doar o singură parte face totul, unde cântă doar găina sau doar cocoşul.
        Nu ştiu care este viziunea celorlaţi în privinţa căsătoriei, dar am constatat că aşa cum văd eu lucrurile, mai bine rămân singură şi nemăritată !
   ─ Nu e bine să fii singur. E foarte greu să fii singur în viaţă. Am văzut asta la mama mea şi ştiu cât de greu i-a fost după ce tata ne-a părăsit să se descurce. Nu s-a mai recăsătorit şi m-a crescut pe mine, lucru pentru care-i sunt veşnic recunoscător. N-aş face niciodată ceva care s-o supere, pentru că a făcut mari sacrificii ca eu să am o şcoală, un liceu, o facultate, o meserie. Îţi mărturisesc că bunicii mei ne-au lăsat o avere frumuşică, dar au lăsat-o pe umele meu, cu o condiţie : să intru în posesia ei doar după ce mi-aş fi găsit servici. La început i-am crezut nişte oameni cruzi, care au lăsat-o pe mama în voia sorţii, să se descurce singură, fără ajutor material, dar până la urmă le-am mulţumit, căci am învăţat valoarea banului câştigat cu greu, chivernisit cu socoteală. Acum am intrat în posesia averii, căci am dus dovezi la banca unde deschiseseră bunicii cont că am servici şi am putut şi eu să-i ofer câteva lucruri de valoare mamei mele care a fost tot timpul lângă mine. De aceea mi-am permis şi să-mi iau maşina pe care o am.
   ─ Într-adevăr, viaţa este plină de surprize. Dar hai să nu mai vorbim despre lucruri triste. Trecutul este trecut. El nu se mai întoarce. Trebuie s ce facem de-aici încolo.
   ─ Anna ? Trebuie să-ţi spun ceva.
   ─ Spune !
   ─ Ne cunoaştem de multă vreme şi nu cred că ţi-e ruşine să spui ceva direct.
   ─ Aşa este. Nu-mi vine să cred că au trecut doi ani de când eşti aici ! Mama mea mai are foarte puţin de trăit şi cred că mai are o singură dorinţă : să mă vadă aşezat la casa mea.
   ─ De ce suferă ?
   ─ Are rost să-ţi spun ?
   ─ Nu, nu cred că are.
   ─ Vrei să mă ajuţi să găsesc pe cineva bun ca să mă însor ?
   ─ Ai pe cineva în vizor ?
   ─ Nu cred.
   ─ Iată cu ce rol m-am ales ! Să fac pe Cupidon-ul ! Oau ! De unde să ştiu eu ce să-ţi aleg ? Ne cunoaştem, într-adevăr, dar nu într-atât de bine ca să ştiu eu ce ţi se potriveşte cel mai bine. Nu suntem fraţi ! Şi chiar de-am fii, tot nu   m-aş băga să-ţi aleg o soţie. În plus de ce nu te căsătoreşti cu cineva pe care-l cunoşti de ceva vreme şi la care ai început să ţii ?
   ─ Aşa m-am gândit şi eu !
   ─ Mă bucur, că în privinţa sfatului ţi-am fost de folos ! Atunci, nu-ţi mai rămâne decât să-l urmezi !
   ─ Bine. Anna, vrei să te măriţi cu mine ?
   ─ Da’ n-am zis că...
   ─ Păi îţi urmez sfatul ! Eşti singura persoană pe care o cunosc de suficient de mult timp ca să ştiu la ce să mă a din partea ta, în plus, am început să ţin la tine ! Deci ce zici ? Vrei să mai acorzi o şansă căsătoriei ?
   ─ Sincer ?
   ─ Bineînţeles.
   ─ Da.
   ─ Anna, eşti sigură ?
   ─ Sunt sigură. Nu o fac pentru ceea ce ai zis cu referire la mama ta, ci pentru că eu chiar ţin la tine. Aşa că dacă vrei să te însori cu mine, eu sunt disponibilă.
   ─ Mulţumesc, Anna, spuse el sărutându-i mâna. Să mergem să-ţi alegi un inel de logodnă !
   ─ Chiar este nevoie ? Mai bine mă duci să mă prezinţi mamei tale.
         
         43. În lanţ : nuntă, înmormântare, naştere, botez

      Mark îi era recunoscător Annei că acceptase propunerea lui şi promise ca în următorul week-end s-o ducă s-o cunoasă pe mama lui. Când sosi week-end-ul, întâlnirea cu mama lui Mark fusese emoţionantă, căci acesteie îi dăduseră lacrimile când aflase că fiul ei se căsătoreşte. Clara, mama lui o plăcu pe Anna din primul moment şi-şi ceru scuze că boala ei o împiedică să se ocupe aşa cum trebuie de organizarea nunţii fiului ei. Anna şi Mark o liniştiră că nu trebuie să-şi facă probleme, că se va găsi cine să le organizeze nunta. Oricum, nu aveau prea mulţi invitaţi : doar profesorii de la universitatea la care lucrau.
      Anna îi sună pe soţii Doneck, spunându-le că-i invită în America, dar de data aceea la Los Angeles şi că se ocupă ea de transportul lor. Acceptaseră şi când sosiseră, ea le povestise totul cu lux de amănunte. Se întristaseră când aflaseră că mariajul cu Jack fusese un eşec, se înfuriaseră pe el pentru îndrăzneala pe care o avusese şi în cele din urmă se bucuraseră pentru ea că se recăsătorea. Îi promiseră că vor rămâne în L.A. s-o ajute la pregătiri.
      Deşi Anna şi Mark se gândiseră să invite doar profesorii de la universitate, nu scăpaseră de studenţii şi ai lui şi ei ei, care îşi anunţaseră şi ei prezenţa. Ceea ce se crezuse iniţial că va fi o ceremonie restrânsă, în ziua programată pentru marele eveniment, se dovedi a fi o petrecere uriaşă cu vreo 300 de invitaţi. Era o nuntă în adevăratul sens al cuvântului, iar ea se simţea cât se poate de bine. Recăsătorindu-se începea o altă etapă a vieţii ei.
      După petrecere, rămaseră amândoi în casa lui, pentru ca el să fie alături de mama sa. Noaptea nunţii nu fusese ceva deosebit, unic ca atunci când avusese o noapte cu Jack, dar imaginea lui Jack pierise din mintea ei. Acum, Mark era soţul ei şi îl iubea. Era o altfel de iubire faţă de prima, dar era mai matură, căci avea 33 de ani când se recăsătorise. Luna de miere şi-o petrecuseră în Hawaii şi se distraseră de minune amândoi. Dragostea lor era bazată foarte mult pe respect reciproc, comunicare şi iubire. O iubire care avea pentru amândoi experienţa din trecut trăită de fiecare în parte.
      După şase luni de la căsătorie, mama lui muri. Boala o învinsese. Anna, împreună cu Mark şi prietenii pe care şi-i făcuseră amândoi, făcuseră pregătirile pentru înmormântarea mamei lui Mark. Pe tot parcursul ceremoniei funeste, lumea păstrase liniştea. Nu plânsese nimeni în hohote, ci doar discret. Nici pomeneală se fi auzit un bocet ceva. Şi pentru Mark fusese greu, căci îşi văzuse mama moartă şi sicriul coborât în groapă şi pentru Anna fusese greu. Nu avusese suficient timp la dispoziţie s-o cunoască pe Clara, dar retrăia momentul când asistase la moartea mamei ei în Germania.
      După înmormântare, amândoi se ocupaseră împreună de cele cuviincioase într-o astfel de situaţie. În casa lor, pentru o perioadă, fusese o atmosferă apăsătoare, amândoi simţind lipsa Clarei, dar ea fusese mereu alături de el şi el alături de ea. Îşi împărtăşeau unul altuia aproape torul.
      După un an de zile, timp în care viaţa lor ca soţ şi soţie decurgea în cele mai bune condiţii şi amândoi îşi văzuseră de muncă, într-un week-end, ei i se făcu tare rău. Mark, îngrijorat, o dusese la spital. Un doctor o preluase şi-i fâteva analize şi-i dăduse o veste frumoasă : urma să devină mămică. Ea îi mulţumi doctorului şi acesta nu văzu vreun motiv s-o reţină în spital, sfătuind-o sătura cu un medic ginecolog care să-i urmărească evoluţia sarcinii şi să-i prescrie o reă de medicamente împotriva greţurilor matinale. Când Mark văzu că ei i se dă drumul o întrebă :
   ─ E totul în regulă ?
   ─ Cum nu se poate de bine ! Îţi spun acasă.
      Amândoi ajunseră acasă, ducându-se spre dormitorul lor. Ea se aşezată pe pat.
   ─ Anna, de ce ţi-au dat drumul aşa repede ?
   ─ Pentru că nu e nimic grav.
   ─ Dar ce s-a întâmplat ?
   ─ Nimic deosebit, doar că sunt însărcinată, atâta tot !
      Mark făcu nişte ochi mari.
   ─ Numeşti o sarcină o nimica toată ? spuse el, cu ochii plini de lacrimi, dar şi de tainice sclipiri.
   ─ Nu. Eu ţi-am spus de ce nu m-a reţinut în spital şi de ce mi-a fost rău !
   ─ Anna, este cea mai bună veste pe care mi-o puteai da.
   ─ Mama s-ar fi bucurat pentru noi, zise ea întristându-se.
   ─ A mea sau a ta ?
   ─ Amândouă.
   ─ Draga mea, nu ai voie să fii tristă ! Un copil este un motiv de bucurie ! O să am grijă să nu te supere nimic ! zise el, îmbrăţişând-o
   ─ Ce-am făcut ca să te merit ? îl întrebă ea cu lacrimi în ochi.
   ─ Nimic deosebit, spuse el lungind-o în pat. Ni s-a acordat amândouăra a doua şansă !
      Amândoi petrecuseră acea după-amiază într-un mod foarte plăcut. Ea nu renuţă la cursurile ei decât prin luna a opta a sarcinii şi asta la insistenţele lui. Se programă din timp pentru cezariană, căci aşa-i recomandase medicul ei ginecolog şi în luna cireşilor ea născu o fetiţă. El fusese permanent lângă ea, bucurându-se de acel unic moment al naşterii. Cât timp ea stătuse în spital să se recupereze după operaţie, amândouăra le fusese foarte greu să aleagă un nume pentru fetiţa lor. In cele din urmă o numiră Caroline Anders-Bradley.
      Cele mai frumoase zile din viaţa celor doi soţi fuseseră cele în care se ocupaseră împreună de creşterea ei. La şapte luni o botezară împreună şi erau foarte mândrii şi împliniţi. De la botezul fetiţei  încolo urmau noi etape din viaţa celor doi soţi.


         ~~~ Final prima parte ~~~

[Jane]

ohh..ce rpd se intampla totul..cum a cerut-o in casatorie..dar..si ea sa accepte asa?adik..il iubea? waw..anyway,este super..cel mai bun cap..mi-a placut ff tare si sfarsitul primei parti..un bebeee Btw Nefe,nush dc mi s-a parut ca te vad pe tn in cateva rasp de-alea Annei

[Nefertiti]

                                                 ~~~ Partea a II-a ~~~


               44. Bucuriile statutului de mamă

      După notezul Carolinei, pentru Anna şi Mark începu noua etapă a vieţii lor : etapa când erau părinţi. Acea etapă avea să fie cea mai frumoasă din viaţa lor, chiar dacă mai era vorba de câteo boală sau alte lucruri minore. Cea mai tristă perioadă fusese când Anna făcuse o operaţie, în urma căreia i se spusese că nu va mai putea să aibă copii şi nici nu îi era indicat să mai facă, deoarece nu se ştia dacă ar fi putut duce o sarcină până la capăt. Cei doi soţi se resemnaseră şi se dedicaseră creşterii şi educării fetiţei lor.
      Aleseseră pentru fata lor cele mai bune şcoli şi Caroline ajunsese la vârsta la care trebuia să intre la colegiu, apoi la facultate. Anna şi Mark o lăsaseră să-şi aleagă singură colegiul.
      Anii trecură precum vântul şi Carol, cum o mângâiau părinţii ajunsese o domnişoară drăguţă la 20 de ani, care intrase prima pe listă la Universitatea din Los Angeles. Moştenise talentul mamei ei, dar nu pentru sculptură, ci pentru pictură. Tablourile pictate de ea erau frumoase, exprimau ceea ce vroia ea să picteze. Fie că erau în stil cubist, renascentist, fie că se inspira din Monet, Van Goh sau alţi pictori celebrii, tablourile lui Carol aveau ceva unic : expresivitate, culoare, îmbinaţii interesante şi curajoase, stil, unicitate.
      La vârsta de 20 de ani, Carol se putea mândri cu diverse diplome luate la fel de fel de concursuri de pictură şi cu cea mai mare medie pe care o avusese un candidat la acea Universitate. Avea înălţimea tatălui, un corp bine proporţionat, unduitor, putând uşor trece drept top-model, un păr lung şi bogat, şaten. Păstra trăsăturile feminine ale mamei ei şi ochii ei erau o combinaţie dintre cei verzi ai mamei şi cei albaştrii ai tatălui.
      Multă lume remarcase asemănările dintre Anna şi soţul ei Mark. Mulţi crezuseră că sunt fraţi, dar nu era aşa, căci existau şi trăsături care îi făceau să pară două persoane distincte. Carol, moştenise trăsături de le amândoi. Era o copie fidelă a părinţilor ei, având trăsături de la amândoi.
      În ziua în care Carol văzuse că intrase prima pe listă, se bucură, căci ştia că mama şi tatăl ei se vor bucura nespus de mult la aşa o veste bună. Pentru ea, părinţii erau singurele persoane pe care nu le-ar fi rănit pentru nimic în lume. Citi listele, apoi se duse acasă, găsind-o pe mama ei în micul atelier pe care aceasta şi-l amenajase dintr-un garaj ce nu mai era folosit. Nu renunţase la orele de la universitatea în care preda, dar nici la sculptură. Sculptura pentru Anna devenise acum, nu un mijloc de trai cum fusese înainte, ci un mijloc prin care ea evada din realitatea vieţii. Uneori se întâmpla să mai facă mici expoziţii în care-şi ducea lucrările şi le vindea.
   ─ Bună mamă, o salută Carol veselă, când o găsi în atelierul ei.
   ─ Carol ! Ce veşti ai ?
   ─ Am intrat, mamă.
   ─ Bravo ! se bucură ea îmbrăţişându-şi fiica.
   ─ Prima pe listă, mai zise ea.
   ─ Oau ! Trebuie sărbătorit ! Hai să facem ceva bun de mâncare. Tata se va bucura nespus de mult când o să-i dai şi lui vestea !
      Anna şi Caroline intrară în bucătăria vastă a casei şi se apucară de gătit, apoi, amândouă aranjaseră masa de seară în sufragerie. Atmosfera era foarte romantică, fiind ideea lui Carol să orneze masa. Când Mark sosi acasă, Caroline fata lui îl aştepta îmbrăcată de oraş.
   ─ Ce mai face fetiţa mea ?
   ─ Bună tată. Mamei i-am spus o veste mare. Ea o să ţi-o spună. Eu mă duc până la o colegă să ne uităm la un film. Mama te aşteaptă în sufragerie. O seară cât mai plăcută la amândoi ! Pa, pa !
      Mark vru să strige după ea, dar nu apucă. Îşi lăsă servieta şi se duse spre sufragerie. Acolo, o atmosferă cât se poate de romantică şi o Anna îmbrăcată elegant îl aşteptau. Rămăsese cu gura căscată.
   ─ Bună, iubitule, îl întâmpină ea.
   ─ Bună şi ţie, o salută el, strângând-o în braţe. Ce sărbătorim?
   ─ Nimic special, doar intrarea fetei noastre la facultate !
      Mark se uită uimit la Anna, dar văzu că aceasta nu glumea. Bucuros, o luă pe sus, se învârti cu ea, apoi o sărută pasional.
   ─ Cred că smechera noastră de fată ne-a lăsat singuri ! Pun pariu că nu vede niciun film la colega la care se duce !
   ─ Colega ei face petrecere în pijama.
   ─ Aha. Şi noi ?
   ─ Noi, luăm o cină romantică la lumina lumânărilor. Doar fata noastră a intrat prima pe listă la facultate !
   ─ Da ?! zise el cu uimire. Atunci nu-mi trebuie nicio cină romantică, zise el luând-o pe sus. Avem nevoie să fim unul cu altul, concluzionă el ajungând în dormitorul lor şi punându-şi soţia în pat. Petrecură amândoi clipe pline de pasiune. Chiar şi după atâţia ani, de când erau împreună, mai găseau încă plăcere în clipele lor de intimitate. Bineînţeles că mâncară ceva de seară, dar amândoi în halate, vorbind despre nimicuri.
      După ce Caroline intrase la facultate, cursurile începură. Era o fată inteligentă, dar şi puţin tocilară. Nu se dădea în lături de la distracţii, dar acestea să fie cu cap. Prefera în locul unei discoteci pline de fum de ţigară, lumini obscure, băutură, droguri sau alte ispite, o plimbare lungă prin parc, o carte bună citită, nişte ore petrecute în faţa calculatorului, ascultând muzica ei preferată sau vorbind cu prietenii ei prin internet. Mai de grabă se ducea la o operă, teatru sau balet, cu cercul ei restrâns de prietene, decât la o discotecă, bar, cafenea.
      Semestrele anului I de facultate treceau precum vântul şi Caroline ajunse să aibă parte de prima ei expoziţie, unde avea să-şi arate desenele ei. Anna se ocupase îndeaproape de acea expoziţie, pentru că vroia şi ea să-şi expună nişte lucrări ale sale.

            45. Expoziţia mamă-fiică

      Cum făcuse, cum dreguse, Caroline îşi programase expoziţia împreună cu cea a mamei ei, sugerându-i o anumită dată la care acestea s-o facă. Uitându-se în calendar, cu mult înaintea aşteptatului eveniment, Anna descoperise că în ziua aceea se împlineau 21 de ani de la căsătoria ei cu Mark. Nu-i venea să creadă că era de 21 de ani împreună cu el, că se iubeau ca în prima zi, parcă tot mai mult pe măsura trecerii timpului, că nu se certaseră niciodată, că împărţiseră atâtea lucruri împreună. Probabil, fata ei avea de gând să o lase iarăşi singură acasă împreună cu Mark, dar se înşela, căci soţul ei nu uitase de aniversarea căsătoriei lor şi plănuise împreună cu fiica lui s-o scoată pe Anna la un restaurant elegant, unde să sărbătorească împreună cu prietenii lor aniversarea căsătoriei. Totul avea să se petreacă după expoziţie.
      Ziua mult aşteptatei expoziţii sosi şi Anna, în ciuda vârstei sale, arăta destul de bine, îmbrăcată într-un costum elegant. Fiica sa pur şi simplu radia de tinereţe şi de eleganţă într-o roche lungă de culoarea vişinei putrede, ocupându-se îndeaproape de toţi invitaţii la expoziţie. Anna o privea plină de admiraţie şi nu se mai preocupă de ea, ci de Mark, care se apropiase de soţia lui, împreună cu Thomas, prietenul lui şi naşul lor. Thomas era însoţit de soţia lui şi toţi patru începură să depene amintiri plăcute.
      În timp ce Anna era antrenată în conversaţii lungi, Carol se ocupa de clienţi. Observă un tânăr ce se uită la un tablou. Se apropie de el.
   ─ Vă interesează tabloul acesta ? întrebă ea
      Tânărul se întoarse spre Caroline, rămânând mut la frumuseţea ei. Găsi totuşi puterea să spună :
   ─ Da, mă fascinează combinaţiile de culori folosite în acest tablou. Ce reprezintă ?
   ─ Se numeşte „Serenium”, îi răspunse ea politicos.
   ─ Acum înţeleg. Îmi dădea mie senzaţia de linişte, armonie şi pace, dar nu mă puteam hotărî ce nume să asociez cu tabloul. Aţi făcut o alegere bună.
   ─ Vă pricepeţi la pictură ?
   ─ Nici decum ! Oh, ce nepoliticos sunt ! Mă numesc William Connors.
   ─ Îmi pare bine să vă cunosc. Caroline Anders-Bradley.
      El îi sărută politicos mâna şi intră în conversaţie cu ea, vorbind despre diverse tablouri pe care ea i le prezenta şi-şi dăduseră seama că sunt colegi de Universitate, el fiind student în anul II la Arheologie-Istorie, ce se afla tot în incinta Universităţii Los Angeles. Marea universitate găzdeuia mai multe facultăţi, iar ea era la Arte-Plastice, iar el la Arheologie-Istorie. Diferenţă doar de ani de studiu, de profile şi de etaje de universitate : ea la etajul 1, el la 2 ! William era un tânăr zvelt, înalt, cu păr scurt, negru precum pana corbului şi cu ochi verzi. Era bine educat şi ştia cum să se poarte. Amândoi găsiseră rapid subiecte de conversaţie.
      Expoziţia celor două, mamă-fiică se desfăşură într-o atmosferă cât se poate de cordială, lăsându-se cu ceva achiziţii, ba chiar şi cu noi comenzi. Când expoziţia se încheie, era spre seară, iar Mark îi spuse Annei :
   ─ E cazul să sărbătorim. A fost o zi fructuoasă.
   ─ De acord, tată, zise Carol. La un restaurant ?
   ─ Sigur că da. Am făcut deja rezervarea.
   ─ La restaurant ? întrebă Anna.
   ─ Da, draga mea. Nu vrei ?
   ─ Ba da, numai că mă simt puţin obosită, dar mergem, dacă ai făcut deja rezervările.
   ─ Haide mamă ! zise Carol. N-o să regreţi !
   ─ Bine. Să mergem.
      Se urcară toţi într-un taxiimetru şi ajunseră la restaurant. Mark îi făcu fiicei sale un semn discret.
   ─ Eu o iau înainte, mamă.
   ─ Bine.
      Anna aşteptă până ce Mark plăti taxiul.
   ─ Eşti sigur că aici e ?
   ─ Da. De ce întrebi ?
   ─ Păi ce restaurant este âsta cu toate luminile stinse ?
   ─ Cel mai bun, draga mea. Hai să mergem !
      Anna îşi luă soţul de braţ şi pătrunseră înăuntru. Acolo, era linişte şi întuneric. Deodată, luminile se aprinseră şi toţi prietenii lor de familie le cântau „La mulţi ani” cu ocazia celei de-a 21-a aniversări a căsătoriei lor. Un tort mare, plin de lumănări marca acest eveniment. Ea se emoţionă puternic, lacrimi de bucurie începând să curgă din ochii ei. Se uită la soţul ei şi-i mulţumi tacit, dându-i un sărut. Stinseră împreună lumănările şi apoi se aă la masa rezervată pentru ei, petrecând într-o atmosferă intimă, dar plină de bucurie.

[Jane]

ce rpd a trecut timpul..Carol la facultate..waw..ce desteapta tre sa fie..e putin cam exagerat la faza cu disco / opera..nu prea cunosc multe persoane care in loc sa mearga intrun club sau o iesire in oras sa mearga la opera..da' merge..cred anyway,m-ai uimit.. Felicitari!

[Nefertiti]

                                46. Vizita lui William

      La vreo câteva luni de la expoziţie şi de la aniversarea căsătoriei celor doi soţi, la casa lor, într-un week-end sună cineva la uşă. Caroline se împrietenise între timp cu William şi vorbeau foarte mult unul cu altul, iar el se hotărâse să-i facă o vizită acasă la ea în acel week-end. Ea fusese de acord, căci părinţii ei erau amândoi acasă şi-i dăduse adresa unde locuia ea. William, încărcat cu două buchete de flori, unul pentru mama Carolinei şi unul pentru ea se afla în faţa uşii.
      Anna auzi soneria şi cum ştia că fata ei aştepta pe cineva, o strigă pentru a deschide uşa. Mark şi Anna erau la bucătărie, se ocupau cu pregătirea mesei de prânz, pentru a-şi trata musafirul aşa cum trebuie. Carol coborî scările de la etajul casei şi deschise uşa. William îi sărută politicos mâna şi-i dădu unul dintre buchete.
   ─ Bună, îi zise ea. Mersi pentru flori ! Hai s-o cunoşti pe mama. E în bucătărie.
   ─ Sper să-i placă florile mele.
   ─ Sigur îi vor plăcea. O să cerem şi pentru ele o vază.
   ─ Bine, zise el urmând-o pe Carol.
      Cei doi ajunseră în bucătărie. Anna tocmai se întorsese cu faţa la uşa de intrare în bucătărie, cu o salatieră de porţelan în mâini, unde Mark urma să pregătească o salată de fructe, când o văzu pe fata ei intrând pe uşa însoţită de un tânăr care semăna izbitor cu Jack Fritzgerald, primul ei soţ, din vremea tinereţii ei. Anna avu un şoc, căci William era leit Jack şi scăpă salatiera jos, aceasta făcându-se ţăndări. Mark, observase şi el asemănarea, căci nu uitase figura lui Jack atunci când actuala soţie îl rugase s-o acopere.
   ─ Mamă, ai păţit ceva ? întrebă Carol îngrijorată.
   ─ Nu, nimic. Duceţi-vă în sufragerie. Venim şi noi îndată.
   ─ Îmi trebuie vaze pentru flori !
   ─ Ia-ţi de la locul lor câte vrei, draga mea. Eu trebuie să strâng cioburile astea. Mă scuzaţi, spuse ea, aplecându-se şi începând să adune cioburile cu grijă pentru a nu se tăia în vre-unul.
      Cei doi tineri se duseră în sufrageria casei. Anna termină de adunat cioburile şi le aruncă, apoi se aşeză pe un scaun, la masa de acolo. Simţea că nu mai are aer să respire.
   ─ Draga mea, te simţi bine ? o întrebă Mark îngrijorat.
   ─ Da, cred că da !
   ─ Te-a impresionat tânărul acela, nu ?
   ─ Da. Foarte mult. Seamănă cu...
   ─ Am observat şi eu, dar trebuie să treci peste asta. Este prietenul lui Carol şi poate doar e o simplă coincidenţă că seamănă cu Jack.
   ─ Ai dreptate ! Hai să mergem, zise ea.
      Anna îi dădu altă salatieră lui Mark, acesta făcu salata şi amândoi intrară în sufragerie, unde Carol stătea de vorbă cu Williiam despre faculatate.
   ─ Bună ziua, salută Anna. Îmi cer scuze pentru adineauri. Îmi pare bine să te cunosc.
   ─ William Conors, se recomandă el. Şi mie îmi pare bine, spuse sărutându-i mâna politicos.
   ─ Să luăm loc.
      Prânzul decurse într-o oarecare linişte, iar Mark observă că Anna nu se simţea deloc comod în prezenţa lui William. Era de înţeles : faptul că semăna izbitor de mult cu Jack, o ducea pe ea cu gândul să nu i se întâmple şi fetei ei la fel cum i se întâmplase ei în tinereţe. Când William plecase, Anna răsuflă uşurată. Seara, când amândoi se aflau în camera lor el o întrebă :
   ─ Încă te mai gândeşti la ceea ce a fost odinioară în tinereţe ?
   ─ La întâmplarea aceea nu, deşi mi-a lăsat un gust amar, dar nu mă pot abţine să nu mă gândesc că ar putea să fie fiul lui şi să-şi moştenească tatăl.
      Anna habar nu avea că fiica ei, vroind s-o întrebe de ce fusese şocată când îl văzuse pe colegul ei de facultate, auzise conversaţia începută de ei şi rămase la uşă să spioneze.
   ─ Poate, îi răspunse Marck. Dar poate că e doar o coincidenţă că seamănă cu Jack.
   ─ Aş vrea să cred şi eu asta !
      Carol renunţă să mai intre şi se duse în camera sa. Ceea ce auzise, o făcuse extrem de curioasă şi îşi propusese ca de a doua zi să înceapă să facă pe detectivul. Trebuia să afle mai multe...

         47. „Investigaţiile” Carolinei   

      Ştiind că a doua zi era sâmbătă, zi în care mama ei, împreună cu Beatrice, colega ei de ore şi buna sa prietenă, mergeau la cumpărături, Carol se pregăti pentru ziua ei ca detectiv. Plecase de-acasă înaintea mamei ei, spunându-i că o să fie mai toată ziua plecată prin diverse locuri.
      Când Beatrice şi Anna plecaseră la cumpărături, Carol, se luă discret după ele. Cele două prietene vorbeau despre diverse lucruri. Anna avea mare încredere în Beatrice, căci aceasta se dovedise nu de puţine ori o bună prietenă, pe care Anna se putuse baza când avusese vreun necaz sau o zi mai proastă. Îi spusese chiar şi despre întâmplarea cu Jack şi Tom. Cele două prietene intraseră într-un magazin de îmbrăcăminte.    În apropierea acelui magazin era o terasă şi Caroline se aă la o masă comandând ceva.
      În timp ce mama ei era încă în magazin, Carol observă că William, însoţit de un bărbat în vârstă, dar care semăna izbitor de mult cu acesta, fiind copia îmbătrânită a lui William, se aă împreună la o masă. Cei doi începuseră să stea de vorbă şi Carol putea să audă ceea ce-şi spuneau ei doi.
   ─ Tată, îl auzi ea pe William. Azi am fost pe la cimitir la mama.
   ─ Era îngrijit mormaântul ? eu nu am avut timp să merg acolo.
   ─ Tu nu ai timp niciodată, tată. În ultima vreme cred că nici n-ai iubit-o cu adevărat pe mama !
   ─ Cum poţi să spui asemenea lucruri. Ştii bine că am iubit-o. Pur şi simplu nu am avut timp !
   ─ Bine, bine, fie cum zici tu ! hai să vorbim despre altceva. Am cunoscut o fată. Se pare că-mi place de ea foarte mult.
   ─ E bună ? Adică mă refer la suflet. Sper că ştii că nu trenuie să fie neapărat bogată. Sufletul, firea ei contează.
   ─ Este chiar foarte bună, tată. Mă bate gândul să mă însor.
   ─ Aşa repede ? Eşti de-abia anul II de facultate. Nu mai poţi aştepta puţin ?
   ─ Tată, ştii şi tu prea bine că inimii nu-i poţi porunci !
   ─ Da, ştiu !
      În timp ce cei doi vorbeau, William povestidu-i tatălui său despre Carol, fără a-i pomeni numele, Anna şi Beatrice tocmai ieşiseră din magazin. Vigilentă, Carol le observă şi era gata de o nouă etapă a urmăririi ei, dar stătu pe loc, văzând că mama ei nu se mişcă. Anna rămăsese pe loc, asemenea unei statui. Îl zărise pe William şi îl recunoscuse pe Jack, în ciuda anilor ce trecuseră peste el. Beatrice o întrebă :
   ─ Anna, ce-ai păţit ? Ai devenit rece precum o statuie !
   ─ Îl vezi pe tânărul de la masa din faţa noastră ?
      Beatrice se uită discret la masa indicată de prietena sa.
   ─ Cel în tricou roşu ?
   ─ Da.
   ─ L-am văzut. Ce-i cu el ?
   ─ E William, prietenul Carolinei. Stă la masă cu Jack.
   ─ Ce ?! Vrei să spui că cel de lângă William e Jack ?! Acel Jack despre care mi-ai vorbit ?
   ─ Acelaşi şi unicul, cred !
   ─ Doamne mare !
   ─ Scuză-mă, trebuie să fac ceva. Nu mă pot abţine !
   ─ Te urmez !
      Caroline o văzu pe mama sa aproiindu-se de masa celor doi împreună cu Beatrice. William tocmai se ridicase de pe scaun, căci o zărise pe Anna.
   ─ Nu te-ai putut abiţine, nu Jack ? începu ea.
      Jack se uită uimit, recunoscând-o pe Anna.
   ─ Despre ce vorbeşti ?, o întrebă el uimit, neînţelegând ce se întâmplă.
   ─ Din toată SUA nu ţi-ai găsit alt stat şi oraş în care să locuieşti decât California, Los Angeles !
   ─ Anna, ce-ai păţit ? De ce eşti aşa de furioasă ?
   ─ Şi dintre toate fetele de la Universitatea Los Angeles, băiatul tău nu putea pune ochii decât pe fata mea ! Parcă ţi-am spus odată că nu vrau să te mai văd în viaţa mea, dar văd că nu ai înţeles ! Bravo, Jack ! sfârşi ea  trăgându-i o plamă zdravănă. Să mergem, Bea, îi zise ea prietenei sale. Am terminat aici !
      Cele două se îndepărtară, iar Carol observase că Bea o susţine pe mama sa, care era clar că plângea. William se aşezase din nou jos, privindu-şi uimit tatăl şi neînţelegând ce legătură are cu mama Carolinei. Aceasta din urmă, în schimb, dându-şi seama că este prea mult mister de rezolvat şi că putea să rezolve enigma luându-şi inima în dinţi şi abordându-l pe cel căruia mama ei îi spusese Jack.
      Se ridică de la masa sa, îşi dădu ochelarii de soare jos, se apropie de masa celor doi şi zise :
   ─ Aveţi o singură şansă : ori îmi spuneţi ce-a fost între dumneavoastră şi mama mea, ori aflu singură.
      Jack îşi ridică privirea uitându-se la tânăra care avusese curajul să-i spuna acele cuvinte şi rămase şocat : semăna ca două picături de apă cu Anna când era tânără.
   ─ Caroline ! îşi auzi el fiul strigând-o pe nume.
   ─ Deci ? Ce răspuns îmi daţi ?
      Jack îi făcu semn să se aşeze.

[sasuke]

wow super poveste chiar mi-a placut si imi place

[Nefertiti]

                                  48. Haos…

      Caroline se aşeză la masa lui Jack şi William, iar Jack se apucă să-i povestească ce legătură fusese între el şi mama lui. Carol ascultă povestea cu atenţie şi apoi zise :
   ─ Vreţi să spuneţi că mama mea a fost prima soţie a dumneavoastră, că aţi aranjat un plan cu prietenul dumneavoastră, că mama a aflat şi a divorţat ?
   ─ Da, aşa s-a întâmplat, dar pe atunci eram tânăr, şi cam neştiutor. Nu credeam în împărţire. Adică în ideea de a plănui totul împreună cu soţia mea, că doar de aceea mă căsătorisem. Credeam că dacă fac un plan ingenios, sunt cel mai bun, cel mai tare sau Dumnezeu ştie ce-am mai gândit când mi-am pus în minte un asemenea lucru.
   ─ Vreau să vă pun nişte întrebări.
   ─ Pune-le !
   ─ Aţi iubit-o pe cea de-a doua soţie ?
   ─ Da. Pe mama lui William am cunoscut-o la puţină vreme după divorţul meu. De fapt, eram în perioada în care avocatul mamei tale oşţinea divorţul pentru ea. am căutat-o de multe ori pe Anna cu telefonul, dar nu mi-a răspuns niciodată. Probabil simţea că am rănit-o aşa de tare, că nu putea să mă ierte atunci. De fapt, nici acum nu cred că m-a iertat, dovadă fiind palma care am primit-o. Mama lui William mi-a fost alături în nişte momente în care simţeam că încep s-o iau razna. Am iubit-o mult pe Anna, iar Olivia, ce-a de-a doua soţie mi-a fost pe-atunci alături. Am început să ţin la ea, apoi iubirea a venit ca ceva firesc între noi doi din moment ce ne cunoşteam de ceva vreme. Când am aflat că Anna se stabilise deja în Los Angeles, că devenise profesoară la cea mai bună universitate de aici, am înţeles că era deja mult prea târziu pentru a mai încerca o conciliere. A urmat apoi căsătoria mea cu Olivia, apoi William şi universitatea. Aici a intrat datorită mediei lui. Eu şi soţia mea ne-am mutat aici încă de la colegiul lui. Olivia nu a apucat să-l vadă nici absolvind cu brio colegiul, nici intrând primul pe lista la facultatea pentru care optase. Cam asta este în mare povestea.
   ─ Spuneţi-mi... Încă o mai iubiţi pe mama mea ?
   ─ Întotdeauna am iubit-o. Te-aş minţi de ţi-aş spune că nu.
   ─ Mulţumesc. Am lămurit misterul. Îmi permiţi să-ţi spun că ai fost prost ?
   ─ Da. Merit asta.
   ─ Îmi pare rău, Will, dar aş vrea să rămâneam doar prieteni.
   ─ Sigur că da. Nici nu se pune altfel problema. Pot să-ţi mărturisesc ceva ?
   ─ Da.
   ─ Mi-ar fi plăcut să fii sora mea.
   ─ Şi mie mi-ar fi plăcut să te am de frate. Acum mă scuzaţi, trebuie să mă întorc.
   ─ Sigur că da.
      Caroline plecă spre casă. Nu spuse nimănui nimic despre ziua aceea când făcuse pe detectivul particular. Când ajunsese acasă, află că părinţii ei se hotărâseră să-şi petreacă week-endul acela la Santa Ana, iar Carol fusese bucuroasă. Părinţii ei nu-şi mai petrecuseră un week-end împreună de foarte multă vreme.
      Vineri după amiază, cei doi soţi plecară cu maşina lor spre Santa Ana. Autostrada era libera la ora aceea şi nimeni nu prevedea haosul ce avea să urmeze curând. Cei doi mergeau cu viteză normală, deşi se aflau pe o autostradă. Alte maşini treceau în viteză pe lângă ei.
   ─ Ce grăbiţi sunt unii ! îi zise Mark Annei în timp ce conducea.
   ─ Da. Se grăbesc să ajungă la timp. Poate au afaceri.
   ─ Da, aşa este.
      Mark îşi văzu liniştit de drumul său. Deşi mergea cu viteză normală, seziză că intrase pe o porţiune de drum alunecos, căci abia reuă stăpânească maşina. Micşoră viteza, dar degeaba. O cisternă, plină cu ulei se răsturnase ceva mai încolo, antrenând în răsturnarea ei şi alte maşini care se izbiseră una de alta într-o tasare de maşini. Deşi micşorase viteza, Mark nu putea să controleze maşina sa. În timp ce el se străduia să recapete controlul maşinii sale, un nebun care rula cu viteză mare, scăpă maşina de sub control, intrând direct în maşina lui Mark. Aceasta se răsturnă din cauza instabilităţii. Cealaltă maşină luă foc întregul lichid uleios şi infalmabil, pe deasupra, bufni de-odată într-o mare explozie.
      Maşina lui Mark se opri din răsturnare. El se dezmetici, văzu haosul de flăcări şi de maşini, îşi dădu centura la o parte, reuşi cu mare greutate s-o scoată pe Anna din maşină şi se îndepărtară amândoi cât de cât de la locul impactului. Haosul se amplifică, căci alte maşini fuseseră antrenate în accident. Dându-şi seama că îşi lăsase celularul în maşină, Mark, care vroia sevină alte accidente, se îndreptă spre maşina sa, după ce-o lăsă pe Anna într-un loc ferit. Ajunse la maşină, îşi găsi celularul şi vorbind rapid, dar pe înţelesul tuturor, reuşi să dea cât mai multe date la poliţie, care se pusese deja în mişcare. Din nefericire, un foc minuscul mocnise tot timpul în maşina lui Mark. Când acesta termină de vorbit, aşia ieşise din maşină, că aceasta sări în aer.
      Între timp, circulaţia fusese întreruptă, cu ajutorul unor elicoptere poliţia ajunsese la locul faptei. Ambulanţa nu putea ajunge sidice răniţii de-acolo, aşa că se făcu un apel la elicoptere de salvare. De pe partea cealaltă a autostrăzii, care ducea spre Los Angeles, veniseră reporterii şi papparazzi. Toţi stăteau la distanţă de locul evenimentelor. Pompierii, veţiţi şi ei cu autoutilitară specială făceau faţă cu greu la stingerea incendiului.
      În Los Angeles, Caroline îi invitase pe William şi Jack la ea acasă pentru a vorbi cu ei mult mai multe decât vorbise la masa aceea. Din întâmplare, William ceruse permisiunea să dea drumul la televizor. El dădu drumul pe un canal oarecare. Era un meci de basket acolo. O vreme se uită la meci, dar acesta fusese întrerupt de ştirile, ediţie specială, intitulate „Haos pe autostrada înspre Santa Ana”. Ştiind că părinţii ei tocmai plecaseră spre Santa Ana, un sentiment ciudat, de nelinişte pusese stăpânire pe Caroline. Simţea că se întâmplă ceva rău, dar nu ştia ce.
      Acum, toţi trei erau cu ochii pe televizor, căci, în mod inexplicabil şi pe Jack pusese stăpânire acelaşi sentiment de nelinişte. Reportajul era terifiant, iar când incendiul fusese stins, pompierii îi lăsase pe anumiţi reporteri să se apropie de locul acceidentului pentru a filma mai multe amănunte. Eventual poate cineva recunoştea persoanele rănite...

               49. Continuare la haos

      Nu se ştia momentan numărul de morţi şi răniţi în acel lanţ de accidente. Toate canalele de ştiri erau pline de reportaje de pe autostradă. La un moment dat, Caroline ţipă :
   ─ Tata !
      Jack şi William fuseseră mai atenţi şi-l recunoscuseră pe Mark, ce era   într-o stare foarte gravă. Jack deja îi dădea telefon lui Thomas, care fusese avansat şi lucra acum în Los Angeles, la cel mai mare spital de-acolo, iar acesta era în alertă. În timp ce Jack dădea telefon, iar William o ţinea pe Carol în braţe, care plângea, aceasta spuse :
   ─ Nu, nu, nu !
      Jack, care încă mai vorbea la telefon, se întoarse cu faţa la televizor vrând să vadă din ce pricină spusese Caroline de trei ori „nu” şi scăpă telefonul jos, căci recunoscu persoana care era urcată într-o ambulanţă pe targă : era Anna. De la capătul firului, William îl auzea pe Thomas, naşul lui de botez strigându-l pe Jack. Luă el telefonul şi reuşi să-i spună ce se întâmplă.   
      Cei trei reuşiră să se mobilizeze în cele din urmă, pornind sprespitalul din Los Angeles. Accidentul se întâmplase pe la începutul druului spre Santa Ana, mai precis la o treime din drum şi răniţii erau transportaţi la spitalul din Los Angeles, cei mai mulţi fiind aduşi la secţia de urgenţe. La spital era un al doilea haos : medicii de gardă alergau de colo-colo, numeroşi papparazzi şi reporteri încercau să intre înăuntru, dar erau ţinuţi în frâu de un cordon de poliţişti, tărgile cu pacienţi veneau ca pe bandă rulantă. Ajunşi la spital, aceştia pătrunseră înăuntru cu mare greutate şi datorită Carolinei care le spusese celor ce-o împiedicau să intre că părinţii ei se află în acel spital.
      Intrară pe coridoarele spitalului, dezorientaţi, bulversaţi. Hotărâseră să caute un loc se aşeze, ca să nu încurce, iar Jack, îl lăsă pe William împreună cu prietena lui, Caroline şi de duse să vadă dacă poate afla ceva. Cei doi rămaseră acolo  aşteptându-l pe Jack. Acesta, reuşi săşi facă loc prin haosul acela şi dădu de Thomas care discuta cu un alt coleg.
   ─ Mas ! îl strigă el.
   ─ Jack, apropie-te !
      Jack se apropie de cei doi.
   ─ Jack, finul meu.
   ─ Bună seara. Am înţeles că îi cunoaşteţi pe soţii Bradley.
   ─ Da.
   ─ Îmi pare rău, dar domnul Bradley nu a supravieţuit.
   ─ Poftim ?
      Jack era şocat de-a dreptul. Cum putea el să se întoarcă şi să-i spună Carolinei că tatăl ei murise ?!
   ─ În schimb, domana se află la terapie intensivă. Am făcut tot ce ne stătea în putinţă. Doar un miracol o poate salva.
   ─ Bine. Poate fi vizitată ?
   ─ Sigur că da. Este în salonul 388.
   ─ Mulţumesc.
      Jack se întoarse la cei doi tineri care aşteptau cu înfrigurare veşti.
   ─ Am aflat ceva. Carol, mama ta este la terapie intensivă. E la salonul 388. Te poţi duce s-o vezi. Eu trebuie să vorbesc ceva cu William. Poţi ajunge singură ?
   ─ Da. Şi tata ?
   ─ Mai târziu despre el. Acum, du-te la mama ta !
   ─ Bine.
      Jack aşteptă până ce Caroline se îndepărtă suficient de mult să nu-i audă vorbind.
   ─ Fiule, am veşti triste.
   ─ Anna e la terapie intensivă. Tocmai ai spus asta. Ştiu şi eu ce înseamnă asta. Care sunt şansele ei ?
   ─ Nu prea mari. Dar Mark, soţul ei nu a reuşit să supravieţuiască.
   ─ Ce ?!
   ─ William, trebuie să fii puternic. De dragul lui Carol. Va trebui să fii lângă ea. trebuie să-i spun vestea când se întoarce de la Anna.
   ─ Poţi conta pe mine, tată !
      Cei doi o văzură pe Carol întorcându-se. Plângea şi era palidă. Parcă întreaga ei viaţă se sfârşise în momentul acela.
   ─ Am stigat-o şi nu m-a auzit ! zise ea izbucnind în plâns.
   ─ Nu-i nimic. Te va auzi ea până la urmă, o încurajă William.
   ─ Caroline, zise Jack. Trebuie să fii puternică pentru mama ta.
   ─ Tata ?
   ─ Din păcate tatăl tău...
   ─ Am ştiut ! Am simţit că tata nu mai este ! zise ea plângând.
      Jack rugă o asistentă să-i dea lui Carol un calmant uşor, căci suferise două şocuri. Cu ajutorul lui Mas, îi făcu rost de o rezervă în spital pentru a se odihni acolo, căci ştia că nu ar fi plecat de lângă mama ei şi putea fi supravegheată de doctori. Carol, împreună cu William, se culcară în paturile din rezerva aceea, în timp ce Jack se ocupă de detaliile certificatului de deces al lui Mark. Încercă să vadă cu cine putea să ia legătura şi din documentele lui şi ale Annei, îşi dădu seama că numai cu naşul lor de cununie şi de botez al Carolinei putea lua legătura. Îi sună şi le explică în două-trei fraze situaţia. Aceştia se mobilizară şi sosiră la spital, unde Jack şi Mas le spuseseră mai multe amănunte.
      A doua zi, Carol fusese mai bine, căci îi avea alături pe naşii ei. Aceştia îi spuseseră că se vor ocupa de înmormântarea lui Mark. Carol le mulţumi şi-l rugă pe William să fie alături de ea. Jack îşi dădu pe loc acordu, spunându-i că o să ajute şi el.
   ─ Nu, îl întrerupse Carol din oferta lui.
   ─ Înţeleg...
   ─ Te rog, rămâi tu la spital cu mama. Eu şi William împreună cu naşii ne ocupăm de tata. Dacă mama are nevoie de un miracol, acel miracol eşti tu ! să mergem, Will, zise ea plecâd din spital sprijinită de Will şi naşi.
      Jack rămase uimit. Nu se aşteptase la aşa ceva.

[Jane]

nuuuuuuuuuuuuuu hai mai..a murit..de ce..erau asa happy saraca fata..waw..mama la Terapie Intensiva si tatal sa moara..ohh..ce nasol era asa frumos totul..cand ti-e viata mai draga se rupe firul dar e cat de cat bine ca Will e alaturi de Carol in momentele astea..pff..si..cont?

[Nefertiti]

                       50. Miracolul

      Jack rămase la spital. Se îndreptă spre salonul 388 şi pătrunse înauntru. Într-o cameră albă, pe un pat, înconjurată de tot felul de aparate, monitoare şi tuburi era Anna. Părea aşa de mică pe acel pat, înconjurată de toate acele fire... Se apropie de patul ei, îşi trase un scaun şi stătu o vreme îndelungată doar privind monitoarele ce indicau pulsul ei şi starea stabilă. Se ruga în gând ca ea să nu fie o legumă, să-l poată auzi când va vorbi cu ea.
      În liniştea apăsătoare a încăperii de spital, el îşi rememoră momentul în care o cunoscuse pe ea, câte evenimente trecuseră peste ei, cum se căsătoriseră, cum ea plecase în India şi cum pusese la cale acel plan.
      Câteva zile, el o vizită la spital, dar nu vorbi cu ea. o ajutase pe Caroline foarte mult, fiind alături de aceasta când avusese loc înmormântarea lui Mark. O întrebase dacă mai poate face ceva pentru ea, iar Caroline îi spusese că nu şi că-i este recunoscătoare că are grijă de mama ei. Nu se putea duce în starea în care era la mama ei la spital.
      La vreo câteva zile, după tristul eveniment, într-o noapte când Jack era la spital, acesta îşi luă inima în dinţi şi-i vorbi Annei :
   ─ Nu sunt sigur că mă auzi. Chiar dacă mă auzi, cred că acum eşti revoltată că acum sunt aici lângă tine, când ar fi trebuit ca Mark să fie în locul meu. Totuşi, mă gândesc că poate e mai bine că nu mă auzi, căci vei suporta mai uşor vestea. Am început să debitez aiureli ! Nu am eu dreptul să-ţi spun asta, dar soţul tău nu a putut fi salvat. Se pare că te-a salvat pe tine şi pe alţi zeci de oameni care vroiau să vină pe acea autostradă. A dat telefonul miraculos şi s-au evitat câteva zeci de accidente ce ar fi urmat să aibă loc pe autostrada aia. Din păcate nu a reuşit să se îndepărteze suficient de mult când maşina voastră a sărit în aer. Îmi pare rău că trebuie să te întristez, spunându-ţi că ai plecat o femeie măritată şi o să te trezeşti o femeie văduvă.
       Anna, te rog, trezeşte-te ! A rămas Caroline, un copil reuşit, care are nevoie de tine ! Am fost un prost la tinereţe, dar am ajuns să văd altfel lucrurile. În mod ciudat, fata ta crede că aş putea ca eu să fiu miracolul de care ai nevoie ca să te trezeşti. Nu ştiu de unde i-a venit o asemenea idee. Carol, fata ta, te-a urmărit în ziua în care mi-ai tras o palmă bine-meritată şi a avut îndrăzneala să mă întrebe ce legătură a existat între noi doi. I-am spus tot adevărul ştiind că fiul meu tocmai îmi vorbise de o posibilă căsătorie a lui cu o fată pe care o cunoscuse. Mi-am dat mult mai târziu seama că fata despre care îmi vorbise el era Caroline, fiica ta. Mă doare să ştiu că i-am frânt aripile fiului meu, pentru că fiica ta i-a propus să fie prieteni. Probabil atât a considerat ea că i se cuvine lui Will.
        Acum, iată-mă ajuns şi la capul patului tău de spital, cerându-ţi iertare pentru ceea ce a fost cândva şi implorându-te să nu te duci acolo de unde nu te poţi întoarce. Fă-o de dragul lui Carol. Este de-abia anul I de facultate. Mai are atâţia ani şi bucurii pe care ţi le poate oferi ! Uite-mă pe mine, atotştiutorul, vorbindu-ţi !
      Jack tăcu. Consideră că vorbise suficient de mult. Nu sezizase că începuse să plângă decât când îşi simţi obrajii fierbinţi. Îşi scoase o batistă, se şterse şi rămase în continuare acolo lângă Anna. Ştia că dacă avea se trezească, pentru ea începea greul, căci soţul ei nu mai era. Dacă ar fi considerat că are nevoie de ajutor, el era dispus să-i acorde tot ajutorul de care ea ar fi dorit să dispună. Dar era la fel de conştient că ea l-ar putea respinge. Se ridică de pe scaun, ducându-se la fereastra camerei acelea şi privind afară. Era o noapte senină, iar luna îşi trimetea razele ei palide peste oraşul parţial adorimit.
   ─ Jack, auzi el încet, dar destul de clar.
      Se întoarse spre patul Annei. Era trează. Se trezise. Se apropie de grabă şi se aşeză pe scaun lângă patul ei.
   ─ Nu vorbi ! Slavă Domnului că te-ai trezit !
   ─ Mulţumesc Jack. Am auzit totul...
   ─ Anna, acum dormi ! Vorbim mâine !
      Ea-l aprobă din cap şi închise ochii adormind. El ieşi pe coridor şi primul lucru pe care-l făcu fusese acela de a se aşeza pe o banchetă şi a plânge câteva minute în şir, apoi dădu telefon acasă la Caroline. Era 4 dimineaţa şi era surpeins că la ora aceea nu dormea nimeni. Îi răspunse ful lui la telefon, spunându-i că doar el era treaz. Jack îl întrebă de ce şi William îi spuse că reuşise cu greu s-o adoarmă pe Caroline, apoi tatăl său îi dădu veştile despre Anna. William se bucură tare mult de aceste veşti.


            51. Recuperarea Annei şi ieşirea din spital

      Când se lumină, Anna se trezi, iar asistenta, însoţită de Thomas venise în vizită la ea. Se bucură nespus de mult când văzu că Mas era cel care o supraveghea.
   ─ Thomas, îl întâmpină ea.
   ─ Uite cine s-a trezit ! Frumoasa din pădurea adormită, glumi el cu ea.
   ─ Mas ! îl dojeni ea.
   ─ Cum se simte pacienta mea favorită ?
   ─ Mai bine, Mas. De când este aici ? arătă ea spre Jack, ce se lungise pe patul celălalt.
   ─ În fiecare zi şi noapte a fost aici.
   ─ De când sunt aici în spital ?
   ─ De două săptămâni.
   ─ Trebuie să mă fac bine cât mai repede. Am multe treburi de făcut. Mai ales că Mark nu mai este printre noi.
   ─ Anna, ia-o mai uşor. N-au intrat zilele în sac !
   ─ Ai dreptate !
      Thomas îşi făcu inspecţia zilnică. Între timp, Jack se trezise. Cand Mas termină fusese întrebat :
   ─ Care-s veştile ?
   ─ Destul de bune. O s-o mutăm în salonul de recuperare. Am pregătit deja o rezervă. Anna s-a trezit devreme în dimineaţa asta şi a văzut-o o asistentă şi m-a anunţat. Deja e ora prânzului acum. Ai putea s-o pui în cărucior şi s-o duci să mănânce ceva, dacă tot te-ai sculat. Rezerva ei este 533.
   ─ Bine.
      Jack se apropie de Anna şi reuşi s-o ridice pentru a o pune în cărucior. Era încă slăbită şi nu avea voie să stea câteva zile în picioare. Mas o sfătuise să încerce să meargă încetul cu încetul, să nu se grăbească, iar ea îi promisese că aşa va face.
      Împreună cu Jack se duse la masă. Mâncă totul, cu o poftă nebună. Se simţea de parcă renăscuse. Primise vizita fetei ei, pe care o îmbrăţişă şi o încurajă, iar aceasta se simţea mai bine, acum că mama ei îşi revenise. Îl revăzuse şi pe William şi fusese liniştită când aflase de la fata ei că acesta fusese tot timpul lângă ea.
      În săptămânile care urmară, Anna se recupera foarte frumos după accident. Jack fusese tot timpul lângă ea. Când nu era Jack, era William fiul lui sau Caroline. Nu fusese lăsată singură nicio clipă. La o lună de zile, Mas îi dădu drumul din spital. Cu ajutorul fetei ei, al lui Will şi Jack ajunsese acasă. Era din nou acasă. Ceru să fie lăsată singură câteva zile.
      Insistase ca fata ei să se ducă în tabăra studenţească unde-şi cumpărase bilet împreună cu Jenifer, prietena ei şi alţi câţiva colegi de clasă, mai ales că mergea şi Will în acea tabără. Rămasă singură, Anna se duse încet încet spre cimitir unde fusese îngropat soţul ei. Ajunse la mormântul lui, pe care-l văzuse îngrijit. Se opri în dreptul lui şi stătu o vreme în tăcere.
      „Ai plecat, începu ea să vorbească încet. Ai vrut să fii un erou şi să te ocupi de ceilalţi. Nu ai vrut să se mai accidenteze şi alţii, dar ai plecat tu dintre noi. M-ai lăsat singură. Nu ştiu dacă ştii, dar Caroline, fiica noastră, l-a rugat pe Jack să aibă grijă de mine. A stat aproape tot timpul cu mine. Şi-a cerut chiar iertare pentru ceea ce a făcut atunci în tinereţe. Îmi lipseşti, Mark. Nu ştiu cum va fi viaţa mea de-acum înainte, dar ştiu că mai am multe de oferit şi de spus. Nu ştiu nici ce să fac în legătură cu Jack ! Parcă te aud      spunându-mi să-mi urmez inima, dar acum în inima mea sunt adunate mult prea multe sentimente. Să-mi ascult inima îmi va veni greu. Ştiu că nu este imposibil, dar va fi greu. Acum, am nevoie de puţină linişte ca să pot învăţa cum să trăiesc fără tine, cel care mi-ai fost alături şi la bine şi la rău. Îmi iau rămas bun de la tine. Iartă-mă că nu pot veni mai des aici, dar de când cu mama mea şi Franz, cimitirele mi-au lăsat un gust amar. Ştiu că acum, mă veghezi şi tu de undeva, de acolo de unde mă veghează şi mama şi Franz. Acum o să plec şi cu regret am să-ţi spun adio.”
      Tăcu din nou. Puse un buchet de flori privind în continuare acel mormânt. Se pregăti să iasă din cimitir, când, pe o alee învecinată, la un alt mormânt, îl zări pe Jack. Se duse spre el. Acesta pusese deja buchetul de flori şi se uita la poza de pe cruce.
   ─ Bună, îl salută ea.
   ─ Anna, spuse el. Ce e cu tine singură aici ?
   ─ Mi-am luat rămas bun. Soţia ta ?
   ─ Da, mama lui Will.
   ─ Frumoasă.
   ─ Mai de grabă o femeie remercabilă. După cum vezi, nu era chiar atât de frumoasă ca tine, dar sufletul ei a făcut-o frumoasă în ochii mei şi m-a ajutat s-o iubesc.
   ─ Am înţeles. De fapt, cred că aşa a fost şi la mine cu Mark.
   ─ Permite-mi să te conduc spre casă.
   ─ Chiar te rog.
      Anna se sprijini de el, mergând amândoi spre casa ei.
   ─ Îmi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat. Ştiu cât de greu e să pierzi pe cineva drag, zise el.
   ─ Nu-ţi face griji ! Rezist destul de bine ! Nu uita că atunci când eram mult mai tânără decât acum am pierdut o mamă şi un logodnic. Moartea lui Mark nu m-a afectat atât de mult. Mi s-a părut doar că a fost prea devreme, dar am simţit că el nu mai este lângă mine încă de când m-am trezit la spital. Mi-aş fi dorit să-l fi avut mai mult timp lângă mine, dar viaţa merge înainte.
   ─ Cum de ai ajuns să gândeşti atât de matur ?
   ─ Hai să ajungem la mine şi pe urmă îţi spun.
      Cei doi ajunseră acasă la Anna şi ea-l pofti înăuntru, invitându-l să ia loc. Înainte să-i spună despre cum a ajuns ea matură, ei vorbiră despre alte nimicuri, apoi ea se apucă să-i vorbească.
   ─ M-ai întrebat de ce am ajuns atât de matură...
   ─ Da, dar nu e nevoie să-mi dai o explicaţie. Fiecare ne-am maturizat  într-un fel sau altul.
   ─ M-am maturizat brusc de când am pierdut-o pe mama mea. În ziua aceea am simţit cum viaţa mă aruncă pe o mare învolburată. Simţeam atunci că cerul se prăbuşeşte peste mine, că fără mama, viaţa mea va deveni asemenea unei poveri. Eu eram un fel de Atlas, ce ţinea pe umeri întreaga boltă cerească. În cazul meu, bolta era viaţa mea fără mama. L-am întâlnit pe Franz într-un moment în care simţeam că am naufragiat şi că nu este nimani care să mă salveze. Când a apărut el în viaţa mea,  atunci mi s-a părut că soarele ieşise din nori negri special pentru mine. Când a murit şi Franz, am avut impresia că lumea mea s-a cam terminat. Am decis totuşi să merg mai departe singură. Aveam impresia că nu mai exista nimeni care să mă salveze. Nu acolo în Germania, aşa că am luat drumul Americii despre care auzisem de la mama mea atâtea lucruri. Aici te-am întâlnit pe tine, dar nu cred că eram suficient de matură.
   ─ Anna, te înţeleg perfect. Când mi-ai aruncat verigheta în faţă atunci, am văzut negru în faţa ochilor. Mă simţeam de parcă inima-mi încetase să bată şi-n următoarea secundă ar fi urmat să cad jos mort. Nu a fost aşa. Un timp, n-am mai ştiut de mine. Te-am căutat cu telefoanele. Încercam să repar ceva, deşi undeva înăuntrul sufletului ştiam că nu mai poate fi reparat nimic. Mă agăţam de ceva care se terminase din vina mea. Am căutat să-mi revin, dar nu am putut. Apoi a apărut Olivia şi a început să aibă grijă de mine fără ca nimeni s-o fi rugat să facă asta. Încetul cu încetul am învă să fiu alt om, m-am schimbat mult mai mult după ce ne-am căsătorit şi a apătut William pe lume. Soţia mea împărţea totul cu mine : şi bune şi rele. Am văzut că prin comunicare ajungeam la înţelegeri convenabile pentru amândoi. Am realizat atunci că dacă m-aş fi purtat aşa şi cu tine, aş fi avut mult mai mult de câştigat.
   ─ Ce-a spus Olivia referitor la faptul că ai mai fost însurat ?
   ─ La început n-a ştiut. Cu timpul, am început să-i povestesc despre trecutul meu. Cred că într-un fel sau altul şi-a dat seama că încă mai ţineam la tine.
   ─ Ce maturi am devenit amândoi !
      Cei doi au mai stat multă vreme de vorbă, apoi se despărţiră.

[sasuke]

faine capitole chiar imi plac te pricepi1