"Strada" vietii (~~~Original~~~)

[Jane]

ohooo...ce dor mi-a fost de "Strada vietii" hopa..Sarut sub clar de luna?omg..ce sweet dar Iulia,dc fara poze?

[Nefertiti]

                               22. Aburul minciunilor

      Anna se integră uşor în atmosfera petrecerii, mai ale că era una restrânsă, unde muzica era în surdină, nu se dănţuia fără rost şi mai mult se purtau conversaţii. Masa era sub formă de bufet, având pe ea expuse felurite bucate. Existau farfurii, pahare şi tacâmuri de unică folosinţă, astfel că fiecare musafir putea să-şi aleagă ce dorea de pe masa aceea.
      Veni timpul împărţirii cadourilor. Erau la petrecerea aceea trei fete şi trei băieţi : verişoara lui Kate şi logodnicul ei; Kate şi Leo; ea şi Tom. Pentru Kate, Anna cumpărase un set de bijuterii pe care aceasta i-l arătase într-o vitrină, iar pentru verişoara ei un pandativ de aur pe care să şi-l pună la lanţ sau breţară. Pentru cei trei bărbaţi se hotărâse să le ia câte un ceas de mână elegant.
      Kate fusese cea mai fericită când îşi văzuse cadoul luat de Anna, mai ales că primise de la Leo al ei mult promisul şi râvnitul inel de logodnă. Anna primi şi ea partea ei de cadouri care constau fie din cercei eleganţi, fie brăţări, lănţişoare sau o agendă nou-nouţă. Veni şi rândul lui Tom să-i dea cadoul lui Annei.
   ─ Nu am ştiut ce să iau, având în vedere că Leo nu mi te-a descris şi mi-a spus doar ceea ce ştia de la Kate, aşa că m-am gândit să-ţi iau asta.
      Anna desfăcu hârtia ce ambala o cutie de catifea. Deschise cutia, iar înăuntru erau : un colier de perle cu cercei asortaţi. Ea rămase uimită şi mirată, căci un astfel de cadou costa foarte mulţi bani, iar Tom prea cheltuise mulţi dintr-o dată şi pentru a face un cadou unei necunoscute cum era ea. Uită de mirare şi-i mulţumi lui Tom, iar acesta îi sărutase mâna politicos.
      În jur de ora 3 dimineaţa, petrecerea se încheie, iar Tom se oferi s-o conducă pe Anna până în faţa apartamentului. Aceasta acceptă.
      Cei doi comandară un taximetru, pe care-l găsiseră cu greu la acea oră şi ea spuse adresa unde vrea să fie lăsată. Pentru a nu pierde taxiul, Tom se scuză că nu o conduce până la uşă şi îi cere o a doua întâlnire, a doua zi. Ea este de acord şi-i dă cartea ei de vizită, mergând singură spre apartamentul ei.
      Era mult prea obosită, aşa că nu mai putu decât să se descalţe de pantofi şi să se trântească îmbrăcată în pat, adormind pe dată. A doua zi, se sculă mult după ora prânzului şi-şi văzu realizarea : rochia ei de petrecere era boţită, iar machiajul se întinsese. Se dezbrăcă de rochie, o puse într-un loc ferit, de unde urma s-o ia şi s-o ducă la spălat şi călcat, când ar fi avut timp şi intră direct sub duş. Uitase probabil că acceptase o a doua întâlnire cu Tom, chiar în acea zi. Se uscă la păr liniştită, când auzi soneria de la uşa apartamentului ei. Tresări, dar nu se impacientă.
   „Cine o fi sunând la mine la uşă, azi, a doua zi de Crăciun ? Probabil Kate !” îşi zise ea.
      Se duse spre uşa apartamentului şi se uită prin vizor să vadă cine este persoana care a deranjat-o. Îl văzu pe Tom şi deschise uşa.
   ─ Bună, zise ea.
   ─ Bună, zise el.
   ─ Îmi cer scuze pentru ţinuta mea, dar m-am sculat destul de târziu.
   ─ Nu face nimic. Probabil că ai şi uitat că ai acceptat o întâlnire cu mine  azi !
      Ea făcu nişte ochi mari, semn că uitase.
   ─ Îmi pare rău !
   ─ Nici o problemă.
   ─ Dar dacă tot ai venit până aici şi am acceptat o întâlnire cu tine, măcar intră să te servesc cu ceva, zise ea dându-se din dreptul uşii pentru a-i face loc să intre.
   ─ Mulţumesc, zise el intrând înauntru.
      Ea-l pofti în sufragerie, se scuză făţă de el şi se duse până în dormitorul ei pentru a se îmbrăca degrabă, căci era doar cu halatul de baie pe ea. Noroc că avusese timp să-şi usuce părul ! Nu-şi lăsă musafirul să aştepte prea mult timp şi se întoarse :
   ─ Spune-mi, cu ce te servesc ?
   ─ O cafea ar fi de ajuns.
      Ea se duse repede în bucătărie şi puse de-o cafea, apoi reveni în sufragerie, când aceasta era gata, servindu-şi musafirul.
   ─ M-ai găsit complet dezorganizată.
   ─ Nu trebuie să-ţi faci probleme din nimicuri ca astea. Şi eu sunt dezorganizat câteodată.
   ─ Şi ce ar fi trebuit să facem azi? Sau mă rog, ce mi-ai propus şi eu am aceptat ? Nu mai ţin minte !
   ─ Te-am invitat la o plimbare prin New York şi ai fost de acord, dar asta poate aştepta, căci nu-i o vreme tocmai de plimbare afară.
   ─ Aha.
   ─ Putem să stăm şi înăuntru dacă vrei !
   ─ Poate în altă zi, mai organizată, am să mă revanşez şi cu plimbarea.
   ─ Nu-i neapărată nevoie.
      Îşi băură amândoi în linişte cafeaua şi apoi el o întrebă :
   ─ De unde eşti tu de fel ?
   ─ Din Germania.
   ─ Interesant ! Ce oraş, dacă nu sunt prea indiscret ?
   ─ Dortmund.
   ─ Eu sunt din Frankfurt. Părinţii mei au plecat în America, luându-mă cu ei, pe când eu aveam 7 ani. Pot spune că sunt American get-beget, îi zâmbi el.
   ─ Înţeleg. Eu sunt de doi ani aici. Ăsta e al doilea an. M-am decis să-mi petrec sărbătorile aici, căci anul trecut mi le-am petrecut acasă.
   ─ Părinţii tăi sunt acolo ?
   ─ Pe tata nu am apucat să-l cunosc pentru că a părăsit-o pe mama şi nici nu vreau să-l cunosc. Pe mama am pierdut-o când aveam 20 de ani. Sunt părinţii fostului logodnic acolo. La ei mi-am petrecut sărbătorile.
   ─ Şi cum de te lasă logodnicul singură aici ?
   ─ Şi el a murit.
   ─ Oh, îmi pare rău. Acum am devenit indiscret.
   ─ Dar tu ?
   ─ Eu ? Am un apartament aici, deşi părinţii mei sunt în Canada, căci le-a plăcut mai mult acolo, spuse el.
      Şi această afirmaţie era una dintr-un şir lung de afirmaţii pe care el avea să le facă, majoritatea neadevărate. Lungul şir al minciunilor deja începuse.

      23. Minciuna descoperită

      Tom îşi contiuă nestingherit conversaţia avută cu Anna, minţind-o pe faţă, cu atâta elegenţă, că nu ştiai că el minţea. Tom era un as in materie de minciuni. Era un mitoman notoriu.
      După acea întâlnire din apartamentul ei, Anna se mai întâlnise cu Tom şi chiar ieşiseră amândoi la o plimbare prin New York, iar Tom o invită la o petrecere, la care, o minţise el, nu putea veni neînsoţit. Ea acceptase şi-şi cumpărase o rochie potrivită cu ocazia aceea. Cea pe care o purtase la verişoara lui Kate nu era potrivită.
      Petrecerea la care ea merse însoţită de către Tom sera ţinută într-un local privat elegant, unde numai anumiţi oameni intrau. Cum de obţinuse Tom o invitaţie la acea petrecere privată nu se ştia. Anna, îmbrăcată într-o rochie de tul verde, cu cercei asortaţi, o coafură elegantă : îşi prinsese părul în coc, cu o agrafă, cu un machiaj discret care-i puneau în evidenţă liniile finuţe ale feţei şi ochii, arăta pur şi simplu senzaţional în acea seară.
      Cei doi se integrară în atmosfera petrecerii, iar Tom se purta cu ea ca un adevărat gentelman. La un moment dat, cam prin mijlocul petrecerii, când Anna purta o conversaţie importantă cu un specialist în sculptură, Tom dispăru. După încheierea conversaţiei, Anna îşi căută însoţitorul. Cum nu ştia lumea venită la acea petrecere şi cum toţi forfoteau în jurul ei, nu avu pe cine întreba unde să-l caute pe Tom. Parcurgând ea aşa coridoare şi încăperi ale clădirii unde se ţinea petrecerea, ajunse în dreptul unei uşi întredeschise, unde zări o femeie elegantă, cu păr negru ca abanosul şi nişte ochi albaştrii-sticloşi. Când ea vru să crape uşa mai mult pentru a o întreba pe acea necunoscută dacă-l văzuse pe Tom, însoţitorul ei, Anna urmând să-i facă o mică descriere, auzi următoarea propoziţie :
   ─ Bună, draga mea soţie !
      Se opri în a mai deschide uşa, căci recunoscuse vocea lui Tom.
   „Cum ? îşi spuse. Este însurat ? De ce m-a minţit spunându-mi că nu?”
      Un imbold necunoscut o făcu să rămână pe loc.
   ─ Bună, Tom, o auzi pe femeia aceea răspunzându-i
   ─ Cum merge fraierirea marelui afacerist ? îl auzi pe el întrebând-o
   ─ Merge foarte bine, dragul meu. Dar la tine ?
   ─ A, la mine e sculptoriţă. O cheamă Anna Andersen. A vândut nişte statui din câte mi-a spus ea.
   ─ Deci are nişte bani.
   ─ Nu ştiu dacă are bani, dar în seara asta am de gând să o impresionez cu o presupusă operaţie de care are presupusa mea mamă nevoie şi îi voi spune că mai am nevoie de o sumă la cea inexistentă pe care am strâns-o eu până acum şi o s-o întreb dacă mă poate ajuta.
   ─ Cât ai de gând să-i pretinzi ?
   ─ Vreo 2 milioane de dolari.
   ─ Şi crezi că o să ţină ?
   ─ La cât de naivă este, o să ţină garantat. Dacă mai pun şi nişte lacrimi de crocodil pe-acolo, o să mă şi consoleze.
   ─ Adică ai de gând să te culci cu ea în seara asta ?
   ─ Da. Tu ?
   ─ La mine treaba a avansat. Deja l-am consolat şi am scos vreo 3 milioane de la el. Urmează partea în care-i dau papucii !
   ─ Bravo, draga mea !
      Prin crăpătura uşii ea văzu cum el îşi  îmbrăţişează soţia şi o sărută pătimaş, apoi amândoi râd cu poftă. Cu lacrimile curgându-i şiroaie, Anna ieşi din acea clădire. Nu comandă niciun taxi, ci plecă pe jos pe străzi. Avea nevoie să se calmeze. În capul ei răsunau vorbele celor doi şi râsul lor ironic. Merse ea pe străzi necunoscute ei şi se rătăci. Ajunse într-un alt parc, aflat departe de locul unde-şi avea ea apartamentul situat şi pe o pistă de biciclişti, văzu un pui de căţel, iar un motociclist, care se vedea că era beat, era cât pe ce să dea peste bietul pui, dacă nu ar fi intervenit ea la timp şi ar fi salvat puiuţul, rănindu-se la un braţ, atunci când căzuse. Cineva văzuse toată scena şi sunase la poliţie şi la salvare. Poliţia şi salvarea veniseră la timp, iar cel care urmărise scena, le relată totul poliţiştilor, indicându-le locul unde motociclistul se rostogolise, pentru că pierduse controlul din cauza alcoolului şi a faptului că Anna îi sărise practic în faţă.
      Se dovedi şi că puiul era al unui băieţel ce fusese sfătuit ca data viitoare să mai multă grijă de el şi să nu-l mai lase nesupravegheat, apoi ea fusese transportată la spital pentru a i se acorda îngrijirile cuvenite la braţ.

[Jane]

uuu...ce tampiti si ce faza cu cutzu.. acum m-ai lasat in aeeeeeer..Nefeeee,urm cap

[Nefertiti]

                               24. La o cafea cu Jack

      Anna ajunse la spital, unde cineva se ocupă de braţul ei. Stătea într-un salon, pe un pat, iar o asistentă aflată în faţa ei îi curăţa rana de la braţ, apoi urma să-i pună câteva copci. În timp ce ea stătea pentru a i se îngriji braţul, în acel salon intră un bărbat înalt, pe care ea-l recunoscu pe dată, în ciuda faptului că arăta mai obosit şi mai tras la faţă.
   ─ Jack, zise ea cu uimire.
   ─ Anna ! îi răspunse el. Ce faci aici ?
   ─ Domnişoara a salvat un căţeluş şi s-a rănit la braţ, îi răspunse asistenta.
   ─ E grav ? o întrebă el
   ─ Nu, doar o rană care trebuie pansată acum, căci a trecut greul, răspunse Anna.
   ─ Putem merge la o cafea după ce doamna sau domnişoara asistentă termină cu tine ?
      Anna o privi pe asistentă.
   ─ Nu văd nimic împotrivă. E doar o rană, domnişoară, deci după ce termin de pansat aici, puteţi pleca. Nu aveţi de ce rămâneţi aici !
   ─ Atunci accept, Jack.
   ─ Bine, te aştept afară. Ştiţi cine se ocupă de pacientul din salonul P97 ?
   ─ Domnul doctor Williams şi eu ca asistentă.
   ─ Thomas Williams ?
   ─ Da.
   ─ Unde-l pot găsi ?
   ─ În camera sa de gardă, la etajul numărul 4. Numărul camerei este 496.
   ─ Mulţumesc. Anna, când termini, aşteaptă-mă, te rog, dacă întârzii prea mult după ce ieşi de aici.
   ─ Bine.
      Jack plecă spre liftul care avea să-l ducă la etajul 4, iar ea rămase în grija asistentei.
   ─ Cum te cheamă ? o întrebă ea.
   ─ Michelle Jones.
   ─ Am o curiozitate. Cine este pacientul de la P97 ?
   ─ Ooo ! zise ea. E o poveste tare lungă.
   ─ Nu poţi să-mi zici pe scurt ?
   ─ Ba da. Numele pacientului este Alice Swift. Domnul doctor Williams o cunoaşte foarte bine căci are probleme grave.
   ─ Ce fel de probleme ?
   ─ Cu alcoolul şi drogurile. Acum a făcut-o lată rău de tot. Va fi transferată la o clinică de dezintoxicare privată. Alice mereu a avut astfel de probleme. Din păcate, este verişoara domnului doctor. Şi el şi domnul Austen au încercat s-o aducă pe drumul cel bun. Persoana pe care aţi strigat-o pe numele mic, a    iubit-o. O vreme, Alice nu a mai pus gura pe băutură şi nici nu s-a mai drogat. Domnul doctor era foarte mulţumit. S-a împrietenit foarte uşor cu domnul Austen. Îmi amintesc că îl numea „salvatorul’, pentru că reuşise s-o facă pe Alice să uite de viciile ei, dar nu ştiu ce s-a întâmplat, pentru că a fost adusă întrun hal fără de hal de nişte necunoscuţi la spital. Domnul Williams era şi atunci de gardă şi îndată ce a auzit numele persoanei ce fusese adusă la spital, a preluat-o dânsul imediat. Apoi, l-a chemat pe domnul Austen. Mai de parte nu mai ştiu.
   ─ Am înţeles.
   ─ Gata, domnişoară. Am terminat.
   ─ Atunci, mă duc pe hol, pentru a-l aştepta pe Jack. Ne cunoaştem şi abia aştept să mai aflu ce mai face.
   ─ De unde-l cunoaşteţi ?
   ─ Poveste...
   ─ Lungă. Ştiu. Nu mă interesează. Puteţi aştepta unde doriţi. Eu trebuie să fac ordine aici.
      Anna ieşi din salonul unde fusese bandajată şi se aşeză pe una dintre banchetele goale răspândite din loc în loc pe holul spitalului. Nu aşteptă prea mult timp, că apăru Jack.
   ─ Văd că Michelle a terminat cu tine.
   ─ Da.
   ─ Mergem la cafea ?
   ─ Sigur că da.
      El o ajută pe ea să se ridice de jos, deşi nu era invalidă, ci doar o durea puţin mâna bandajată. Jack împreună cu ea se duseră la o cafea. În apropierea spitalului era o cafenea. Se aşezară la o masă mai retrasă şi apoi comandară o cafea şi nişte brioşe.
   ─ Ce e cu tine prin zona spitalului ? Eşti departe de locul unde-ţi ai apartamentul !
   ─ Am fost cu cineva la o petrecere. L-am însoţit, apoi la petrecere am aflat ceva rău despre persoana respectivă şi am fugit. Cred că m-am rătăcit. Apoi am văzut căţeluşul, motocicleta, iar restul e istorie !
   ─ Ce concis !
   ─ Tu ?
   ─ La mine e un întreg roman. Din luna iunie de când am mers amândoi în Caraibe şi apoi n-am mai ştiut nimic de tine până acum, în ianuarie, am avut parte de atâta aventură, cât pentru câţiva ani buni !
   ─ În şapte luni de zile ai trăit romanul vieţii tale ?
   ─ Da.
   ─ Trebuie să-mi povesteşti !
   ─ Te-ai plictisi !
   ─ Nu cred. Află că nici povestea mea nu-i mai brează. Eu am cunoscut pe cineva a doua zi de Crăciun, iar azi am aflat că acea persoană nu e cum credeam eu ! De mine ce să mai zic !
   ─ Anna...
   ─ Da ?
   ─ Chiar simt nevoia să mă descarc. Simt că eşti singura persoană care m-ar înţelege fără să mă judece.
   ─ Atunci ce-ar fi să ne vedem mâine, în jur de ora 10 ca să stăm de vorbă ?
   ─ Unde ?
   ─ Apartamentul meu ?
   ─ E bine. Aduc eu ceva de mâncare. Cred că ne va lua o zi întreagă la amândoi.
   ─ Bine. Atunci ne vedem mâine, zise ea ridicându-se de la masă.
   ─ Hai să te conduc. Mi-am cumpărat maşină.
   ─ Ştii să conduci ?
   ─ Ştiam, dar nu am avut timp să-mi cumpăr şi maşina. Acum am şi maşina.
   ─ Bine.
      Amândoi se întoarseră în parcarea spitalului, unde el îşi lăsase maşina parcată şi se urcară amândoi în ea, el ducând-o pe ea la apartament. O conduse până în faţa uşii, apoi îşi spuseră la revedere şi se despărţiră.

            25. Conversaţia

      Anna intră în apartamentul său şi se pregăti de culcare. Îi era greu să se servească doar de mâna care nu era bandajată, dar nu vroia să facă mişcări bruşte ca să nu i se deschidă rana. După aproape o jumătate de oră era la pijama şi apoi în pat. Adormi repede, căci era obosită, dar şi răvăşită de evenimente.
      A doua zi se dădu jos din pat pe la ora 9 dimineaţa, pentru a avea timp să se îmbrace, să-şi ia micul dejun şi să facă puţină ordine până la venirea lui Jack. La ora 10 auzi soneria şi se duse să deschidă uşa, căci ştia că îl aştepta pe Jack. Când deschise uşa avu parte de o surpriză : în faţa uşii stătea atât Jack, cât şi Tom. Nu ştia cum de se aflau amândoi acolo, dar rămase puţin blocată. Îşi reveni repede şi se aruncă în braţele lui Jack, luându-l pe nepregătite.
   ─ Ce bine că te-ai întors din călătoria de afaceri, iubitule. Mi-a fost dor de tine !
      Jack, care nu ştia ce se întâmplă, o prinse pe Anna în braţele lui, iar aceasta reuşi să-i şoptească la ureche, fără să fie uzită de Tom :
   ─ Scapă-mă de individul de lângă tine. Din cauza lui am fost ieri răvăşită.
      Jack înţelese atitudinea ei şi răspunse intrându-i în joc :
   ─ Şi mie mi-a fost tare dor de tine.
   ─ Unde-ţi sunt bagajele ?
   ─ Le-am lăsat la un hotel azi-noapte. O să le iau azi, dar mai întâi am venit la tine, că mi-era dor de tine !
   ─ Ce bine ! zise ea desprinzându-se din braţele lui. Ah, Tom ! Nu te-am observat ! îi zise celuilalt cu uimire.
   ─ Nu-i nimic, răspunse Tom. Văd că eşti ocupată. Eu o să plec.
   ─ Eşti sigur ?
   ─ Da.
   ─ intră, Jack, îi fău ea loc lui.
      În timp ce el intra înăuntru, Anna observă că Tom chemase liftul şi că urcă în el. Intră şi ea în apartament, încuie uşa şi se propti de ea, lăsându-se pe vine şi începând să plângă în hohote, tremurând. Jack, ce ajunsese în sufragerie, o auzi pe ea şi o văzu acolo lângă uşa de intrare mică, tremurând ca varga şi plângând în hohote.
   ─ Anna ! veni el lângă ea, lăsându-se pe vine şi îmbrăţişând-o. Tremuri toată !
   ─ Îmi pare rău, Jack. Iartă-mă că te-am târât într-o minciună.
   ─ Hai ! Să ne ridicăm de-aici şi să mergem în sufragerie.
      O ajută să se ridice şi merseră în sufrageria apartamentului ei. Se aşezară amândoi pe canapea. Ea observă pe măsuţa din sufragerie nişte pungi. Îşi aminti că el promisese că aduce mâncarea şi zise :
   ─ Să mergem la bucătărie, ca să pun astea.
      El o urmă în tăcere. Acolo ea luă dintr-o cutie de batiste una, îşi şterse ochii, îşi suflă nasul şi apoi aranjă alimentele care se aflau în pungă.
   ─ Să ne întoarcem.
      Se întoarseră înapoi.
   ─ Îmi cer scuze pentru situaţia neplăcută în care te-am pus, Jack.
   ─ Ce ţi-a făcut individul ?
   ─ L-am cunoscut prin intermediul lui Kate. Ea şi cu mine lucram amândouă în atelierul lui Kirk. M-a întrebat unde-mi voi petrece anul acesta Crăciunul şi i-am răspuns că aici în apartament. Atunci, ea mi-a propus să merg la o petrecere dată de verişoara ei, unde urma să-i cunosc logodnicul. Am acceptat, pentru că nu aveam nimic plănuit. Am cumpărat cadouri şi am ajuns la petrecere cu un taximetru. Am intrat înăuntru şi logodnicul lui Kate mi l-a prezentat pe Tom. Leo, logodnicul lui Kate îl adusese pe Tom acolo deoarece era singur. Verişoara lui Kate avea pe cineva, Kate era cu Leo, iar eu urma să am în compania mea pe Tom. Am făcut cunoştinţă, am stat de vorbă şi ne-am simţit bine. M-a condus acasă şi mi-a cerut a doua întâlnire. Am acceptat. Urma să mă întâlnesc a doua zi de Crăciun cu el. M-a găsit într-o dezordine cât un munte. Uitasem de întâlnirea cu el. L-am invitat înăuntru şi am stat de vorbă. În altă zi am ieşit la o plimbare prin metropolă şi apoi m-a invitat la petrecerea în urma căreia m-am ales cu asta. Deci, ieri am fost cu el la petrecere. Ne-am simţit bine împreună şi apoi a dispărut de lângă mine. Am început să-l caut peste tot până am ajuns la o uşă ce dădea într-un birou şi care era întredeschisă. Am văzut o femeie prin crăpătură înăuntru şi mă pregăteam să pun mâna pe clanţă pentru a intra şi a o întreba de Tom. Atunci l-am auzit pe el cum plănuia să mă fraierească de 2 milioane de dolari, pe care eu, în generozitatea mea, ar fi urmat să-i dau lui pentru o presupusă operaţie a mamei lui şi aceea presupusă. L-am auzit spunându-i acelei femei soţie. Am plecat cu lacrimile şiroindu-mi pe obraji şi am mer pe străzi cam de nebună. Am ajuns la parcul acela, am văzut căţelul, apoi motocicleta şi m-am aruncat dintr-un imbold să salvez biata fiinţă. M-am rănit în căderea mea şi am ajuns la spital, iar restul îl ştii !
   ─ Cum îl mai cheamă pe Tom ?
   ─ Tom Fritzgerald.
   ─ Eşti sigură ?
   ─ Da. De ce ?
   ─ Pentru că eu am ajuns după el. El sunase deja la uşa apartamentului tău când eu am ieşit din lift. M-a surprins să văd un necunoscut în faţa uşii tale şi am vrut să plec, dar m-am apropiat şi i-am recunoscut figura. Este un infractor mărunt, pe care un bun amic de-al meu, ce lurează la poliţie, încearcă de multă vreme să-l prindă în plasa lui. Îl cheamă Peter Moore. Nicidecum aşa cum ţi-a fost ţie prezentat. L-am recunoscut pentru că amicul de care ţi-am spus mi-a arătat o poză recentă a lui.
   ─ A avut dreptate ! zise ea îngânat, dar suficient de tare ca el s-o audă
   ─ Cine ?
   ─ Asta-i altă poveste. Ţi-o spun altă dată. Acum e rândul tău.
   ─ Da, trase el aer în piept. După ce ne-am întors din Caraibe, începusem să vin zilnic pe la librăria Grettei, în speranţa că te voi vedea, dar nu te-am mai văzut. Pe când venisem într-o zi, din obişnuinţă, la librărie, am cunoscut-o pe Alice. Era îndrăzneaţă, dar nu în sensul obraznica al cuvântului, aşa că am făcut cunoştinţă cu ea şi văzând că nici în ziua aceea nu veniseşi, am acceptat să mă întâlnesc cu ea. Ne-am dat întâlnire tot în librărie, urmând ca apoi să plecăm prin oraş. Ne-am plimbat, am discutat, am stabilit o nouă întâlnire  şi tot aşa până când mi l-a prezentat pe Thomas vărul ei. Ne-am împrietenit repede, iar la o vreme, cam prin iulie, mi-a vorbit deschis despre problemele lui Alice cu băutura şi cu drogurile. Nu m-am speriat, ci doar am început să fiu ceva mai vigilent. Am invitat-o şi pe ea în Caraibe şi n-am observat urme de ace de siringă pe braţele ei. M-am gândit că poate doar inhalează prafuri. În august, mi-a propus să ne mutăm împreună în apartamentul ei spaţios şi elegant, ca să ne cunoaştem mai bine. Nu ştiu ce m-a făcut atunci să accept, pentru că eu nu sunt aşa. Am acceptat. Am dormit în camere separate şi nu am observat în apartamentul ei prezenţa drogurilor sau a alcoolului. I-am spus şi lui Thomas şi amândoi am sperat că era pe calea cea bună. Mas a îndrăznit să afirme chiar că datorită mie Alice era aşa. Eu eram totuşi sceptic. Nu ştu de ce, dar prea mi se păreau toate lucrurile în roz. Într-o seară, a primit un telefon dubios, în urma căruia a devenit nervoasă, ceea ce mi-a întărit suspiciunea. Apoi telefoanele au început să se înmulţească şi ea era din ce în ce mai nervoasă. Într-o seară,    m-am întors mai înaintea ei acasă şi am auzit pe robot vocea unui bărbat care îi cerea să-i aducă o sumă de bani pe care o datora aceasta, că dacă nu i se va întâmpla ceva urât. Nu am întrebat-o despre asta, dar i-am zis că o pot ajuta dacă are nevoie. Ea mi-a răspuns că nu are nevoie de ajutorul nimănui. Ascultase mesajul de pe robot şi propunerea mea venise ca şi nuca în perete. Când m-a sunat Thomas să-mi spună că fusese adusă la spital, m-am dus într-un suflet acolo. Am aflat că fusese băgată în operaţie. Mas mi-a zis că făcuse tot ce-i stătuse în puteri s-o salveze şi că avusese noroc, dar dacă vroia să supravieţuiască pe viitor, trebuia să accepte internarea într-o clinică de dezintoxicare. Ieri, am fost în salonul ei pentru a o convinge să accepte tratament. Fusese adusă la spital drogată, băută şi bătută. Am aflat că se înhăitase cu o bandă ce-şi pierdea timpul prin Manhattan şi făcea trafic de droguri. S-a dat mai mare ca şeful şi l-a păcălit la bani. Acesta a observat, a păsuit-o, dar apoi a început să-şi ceară partea înapoi, cu dobândă. Pentru că ea n-a plătit, i s-a întâmplat nenorocirea. I-am garantat intrarea într-un program de protecţie a martorilor, cu condiţia să spună tot ce ştie despre traficanţii de droguri pentru care lucra şi dacă se duce la clinica de deintoxicare. A acceptat şi am lăsat-o cu amicul meu ca să-i spună tot ceea ce ştia. Cam asta a fost. Partea proastă pentru mine a fost aceea că începusem să ţin la ea, ba chiar începusem s-o iubesc.
   ─ Din nou a avut dreptate ! zise ea.
   ─ Cine Anna ?
      Ea se apucă şi-i povesti întâmplarea de la ghicitoare.
   ─ Nu-mi vine să cred ! zise el.
   ─ Da, răspunse ea. Vreau sog ceva.
   ─ Te rog.
   ─ Vreau să-l ajut pe amicul tău de la poliţie să-l prindă pe Tom, dar mai întâi trebuie să mă întâlnesc cu el şi să-i explic strategia mea.
   ─ Păi chiar acum îi dau un telefon şi-i spun unde să vină şi gata. Vrei ?
   ─ Sigur. Cât timp tu dai telefonul, eu mă duc să pregătesc ceva de mâncare, că mi-e foame !
   ─ Bine.

[Nefertiti]

                                             26. Planul Annei


      În timp ce Anna se afla la bucătărie, pregătind ceva de mâncare, Jack se ocupă să-l contacteze pe amicul lui poliţist aşa cum îi sugerase Anna. Acesta sosi repede, iar cei doi deja îl aşteptau. În timp ce ea îi servi cu ceva de mâncare, amicul lui Jack se prezentă. Anna începu să-şi expună planul poliţistului. La sfârşit, acesta spuse :
   ─ Dar este un mare risc să vă expuneţi la aşa ceva.
   ─ Ştiu, dar vreau să mi-l asum. Nu mi-e frică de el.
   ─ Dar va trebui să te protejez într-un fel sau altul. Eşti prietenă cu Jack, iar el m-a ajutat foarte mult odată şi i-am rămas şi acum dator.
   ─ Nu contează. Nu vreau să intru în vreun program de protecţie a martorilor sau altceva de genul ăsta. V-am spus : nu mi-e frică de Tom sau cum l-o mai fi chemând !
   ─ De când începem ?
   ─ Cât mai curând. Dacă aveţi tot ce vă trebuie, mă refer la aparatura de urmărire sau înregistrare, chiar de azi. Prânzul a trecut de mult şi după plecarea lui Jack, deja intru în acţiune. Nu numai Tom ştie să mintă. Voi şti şi eu ! Voi fi cea mai bună actriţă !
   ─ Aveţi curaj, nu glumă. O să pun un microfon la telefonul tău şi o să-ţi dau o mini cameră video, pe care te învăţ cum s-o foloseşti.
   ─ Bine ! Atunci, îi dăm drumul. Nu vreau să mai pierdem nicio clipă. Altfel, cine ştie câte victime ca mine o să mai facă !
   ─ Anna, ştii în ce te bagi ? o întrebă Jack
   ─ Da.
   ─ Anna ! zise el.
   ─ Nu o să mi se întâmple nimic ! Voi fi bine !
      Poliţistul, amic cu Jack îi spuse Annei cum să folosească      mini-camera, unde e microfonul de la telefon şi unde va fi el amplasat pentru urmărirea individului, iar ea înţelese.
   ─ Domnilor, acum o să vă rog să ieşiţi şi să mă lăsaţi singură. Am de „prins” un infractor mărunt !
   ─ Anna, o să te descurci ?
   ─ Da, Jack, îi răspunse ea fermă.   
      Cei doi ieşiră din apartament şi se îndreptau spre lift, lăsând-o singură. Ajunşi amândoi în lift, Jack îi zise :
   ─ Albert...
   ─ Da, Jack.
   ─ Nu am nimic de făcut momentan. Lasă-mă şi pe mine să particip împreună cu tine la urmărire. Vreau să fiu lângă ea când va da semnalul că trebuie să acţionezi.
   ─ Chiar mă întrebam când o să-mi ceri asta !
   ─ Sunt chiar aşa de previzibil ?
   ─ Jack, ai uitat că eu şi Mas suntem singurii în care ai încredere şi singurii care nu ţi-am trăda încrederea niciodată ?
   ─ Ştii cum se spune cu niciodată ăsta !
`   ─ Ştiu !
   ─ Mersi, Albert. Şi eu ştiu că am cei mai buni prieteni !
   ─ Să ştii că o să-i spun şi lui Mas ce vrei să faci !
   ─ Nu-i nevoie. Îl sun chiar acum ca să-i zic. Ar trebui să pui aparatura deja în funcţiune. Am o bănuială că Anna doar s-a schimbat de hainele ei şi acum îi dă telefon lui Tom.
   ─ Bine.
      Între timp, în apartamentul ei, ea chiar făcuse ceea ce presupusese Jack. Se schimbase de hainele ei şi formase numărul lui Tom. La telefon îi răspunse o voce de femeie. Anna bănuia că era chiar soţia lui.
   ─ Familia Fritzgerald ? întrebă ea.
      O pauză lungă, după care ea auzi în receptor :
   ─ Da.
   ─ Cu domnul Tom Fritzgerald, dacă se poate. Sunt Anna Andersen.
   ─ Imediat.
      Anna auzi în receptor :
   ─ Tom ! Coboară ! Te caută Anna, frăţioare !
   „Mincinoşilor ! îşi zise ea. Am să vă vin eu de hac la amândoi. O să-mi cădeţi uşor în capcană. Avantajul meu este că nu sunt un mitoman ca Jack. La mine, minciunile nevinovate o să ţină mai mult decât la Tom”.
   ─ Da, Anna ! auzi ea.
   ─ Bună, Tom. Iartă-mă că te deranjez la ora asta, dar am nevoie de sprijinul tău.
   ─ Păi nu ştiu de ce ai avea nevoie de mine, când logodnicul tău este cu tine ! îi răspunse el oarecum ironic.
   ─ Tom ! zise ea plângăreţ, nu mi-e de ajuns unul ? Tu vrei să fii al doilea ?
   ─ Anna ? Plângi ? întrebă Tom
   ─ Tom ! Dacă nu vii la mine în 20 de minute, nu ştiu ce pot face !
   ─ Anna. Să nu faci nimic. Vin îndată.
   ─ Bine ! zise ea închizând receptorul. Perfect ! zise mai departe. Peştele a muşcat momeala !
      În 20 de minute, ea se pregăti pentru faza a doua a rolului ei. Tom, chiar venise la ea în 20 de minute. Când ea auzi soneria, văzuse că trecuse exact timpul pe care i-l oferise.
   ─ Profitorule ! zise ea singură. Se vede cât de mult eşti interesat să obţii bani de la mine ! 20 de minute ţi-am dat, 20 de minute au fost !
      Se îndreptă spre uşă, abordă o moacă tristă şi obosită şi deschise uşa.
   ─ Mulţumesc că ai venit ! zise ea.
   ─ Anna, arăţi rău. Ce s-a întâmplat cu tine ?
   ─ Intră, te rog. Nu vreau să-ţi zic din uşă.
      Tom intră înăuntru. Leul era în cuşca ei. Urma ca ea să-l „dreseze”. Ajunşi amândoi în sufragerie, ea-l invită să ia loc.
   ─ Îţi aminteşti de tipul de azi-dmineaţă ?
   ─ Dacă-mi amintesc ? zise el ironic.
   ─ Uite, ce e Tom, dacă ai chef de ironii, mai bine spune-mi ca să ştiu ce să fac !
   ─ Nu. Iartă-mă. Spune, te rog.
   ─ A venit la mine ca să-mi spună că el a găsit pe altcineva acolo unde a fost în misiune. Pe cineva care urmează să-i facă un copil ! zise ea izbucnind într-un plâns actoricesc.
      Îl luase pe nepregătite pe Tom. Camera de filmat funcţiona, microfoanele la fel.
   ─ Ştie să joace, îi zise Albert lui Jack.
   ─ Nu-mi place de loc că o văd implicată în asta, îi răspunse el.
   ─ Lasă, că după ce se termină, eu şi Mas v-am pregătit o surpriză !
   ─ Vă strâng pe amândoi de gât !
   ─ Şşş ! Uite, o strânge-n braţe. I-a câzut în capcană.
      Tom o strânse pe Anna în braţe consolând-o.
   ─ Tom, trebuie să uit de tipul de azi dimineaţă. Nu vrei să mă ajuţi să uit ? Nu vrei să mai mergem împreună la o petrecere ceva ? Trebuie să fac ceva...
   ─ De fapt... Am putea merge la o petrecere. O să ţi-o prezint pe sora mea Lisa acolo. I-am spus despre tine şi abia aşteaptă să te cunoască !
   ─ Bine. Când e petrecerea ?
   ─ Păi, dacă mă laşi să plec să mă schimb, în seara asta.
   ─ Bine. Du-te şi te schimbă. Ne vedem peste... să zicem... o oră ?
   ─ Mai bine o oră şi jumătate !
   ─ Bine.
   ─ Te descurci singură ?
   ─ Da. Deja am început să uit. Ne vedem după o oră şi jumătate, Tom, îi zise ea, în timp ce-l conducea către uşă
   ─ Da, îi răspunse el ieşind.

         27. Arestarea

      Anna rămase singură în apartament şi se pregăti de petrecere. Pe de altă parte şi Albert îşi chemase nişte oameni, iar Jack era şi el pregătit.
      Peste o oră şi jumătate, Tom se întoarse la apartamentul Annei pentru a o lua la petrecere. Aceasta era pregătită. Amândoi chemară un taximetru şi merseră la o clădire impunătoare, unde se ţinea o petrecere. Intrară înăuntru clădirii, se aşezară la o masă şi se integrară amândoi în atmosferă. La un moment dat, Tom se scuză faţă de Anna, spunând că se duce s-o caute pe sora sa.
   ─ Bine, îi răspunse ea. Dar dacă nu o găseşti într-un sfert de oră, o să te caut eu !
   ─ Bine, îi răspunse el, ferm convins că ea nu o să facă asta.
      Vigilentă, Anna îl urmări din priviri, încotro o ia şi la vreo câteva minute după ce el dispăru din vizorul ei, ea trimise un anumit semnal către Albert şi Jack, căci bănuia că aceştia se aflau acolo şi se ridică de la masa unde era şi se duse după Tom. Urmă aceeaşi rută cu el şi zări o uşă întredeschisă.
   „Aceeaşi greşeală ca şi atunci ! îşi zise ea. Mare neatenţie, Tom ! O să te coste scump ! Să ne aporpiem !”
      Se aporpie de uşa întredeschisă şi se uită discret înăuntru, pentru a nu fi observată. O recunoscu pe femeia de data trecută, căreia el îi spusese soţie şi auzi următoarea conversaţie :
   ─ Ei ! Ai reuşit să te desprinzi, „frăţioare” ? zise ea cu ironie
   ─ Mda, îi răspunse el plictisit. Am venit să te caut, „surioară”, îi mai zise el.
   ─ Unde este ?
   ─ Jos. Am lăsat-o la masă. Mi-a zis că dacă nu te găsesc, într-un sfert de oră, vine şi mă caută.
   ─ Păi m-ai găsit !
   ─ Stai liniştită. Crezi că se ţine de cuvânt ?
   ─ Poate ! Cine ştie !
   ─ Nu e genul, draga mea ! îi zise el îmbrăţişând-o
      Anna inspiră adânc şi deschise uşa, prefăcându-se uimită :
   ─ Ah ! Mă scuzaţi ! Nu ştiam că e cineva în camera asta.
      Era mai mult decât evident că cei doi fuseseră luaţi prin surprindere
   ─ Anna, zise Tom. Am găsit-o ! Ea este sora mea, Lisa.
   ─ Îmi pare bine să te cunosc, îi zise ea. Tom mi-a vorbit mult despre tine.
   ─ Da ? Mă bucur, zise ea. „Sunt sigură că ţi-a vorbit de mine, continuă în gând. Poate de cum să mă fraieriţi amândoi de bani !”
   ─ Deci ? Ce-i cu tine aici ? întrebă Tom
   ─ Păi am zis că dacă nu te întorci într-un sfert de oră, vin după tine.
   ─ Da, ştiu ce-ai zis, dar nu credeam că o să te ţii de cuvânt.
   ─ Dacă vrei, eu pot să plec.
   ─ Nu, zise Lisa. Dacă tot ai venit după el, rămâi. Tocmai vroiam să-ţi spun ceva. Ia loc, te rog !
      Anna se aşeză jos, dând şi semnalul de riguare. Deja Albert se afla împreună cu Jack la uşa de intrare. Nu mai era nicio altă ieşire pe nicăieri.
   „Ia să vedem, îşi zise Anna. Pentru ce o să-mi ceară acum bani ?”
   ─ Anna, începu Lisa.
   ─ Da ?
   ─ Am să îţi spun ceva, dar nu îndrăznesc.
   ─ Spune !
   ─ Fratele meu nu a îndrăznit, dar eu încerc. Mama noastră nu se simte prea bine, începu ea.
   ─ Da ? se prefăcu Anna uimită şi interesată.
   ─ Am vrea să-ţi cerem ajutorul dacă se poate.
   ─ Cu ce pot să vă ajut ?
   ─ Ai putea să ne împrumuţi o sumă de bani. Ţi-am da-o înapoi, fireşte, după ce operaţia mamei noastre reuşeşte. Crezi că sunt prea îndrăzneaţă ?   ─ Nu, deloc, răspunse Anna. De fapt, eu îţi mulţumesc. Mi-ai oferit toate indiciile necesare !
      Pe uşă intră Albert, împreună cu oamenii săi. Cei doi fuseseră arestaţi şi li se citiseră drepturile, apoi li se puseră cătuşi la mâini. Când Tom trecu pe lângă Anna o întrebă :
   ─ Unde am greşit ?
   ─ Ai greşit atunci când ai crezut că sunt prea naivă !
      Oamenii lui Albert ieşiră şi Anna îi înapoie camera de filmat.
   ─ Anna, îţi mulţumesc !
   ─ Plăcerea a fost a mea, Albert.
      Albert plecă şi el, iar Anna se aşeză jos. Jack veni lângă ea şi o strânse în braţe.
   ─ S-a terminat, Anna.
   ─ Ştiu, zise ea. nu mi-e frică de ce o să urmeze de-aici înainte ! Nu cred că el mă va uita curând. Nu cred nici că va lăsa lucrurile aşa.
   ─ Anna !?
   ─ Da ?!   
   ─ Mă ai pe mine ca să te apăr.
   ─ Fii serios. Sunt majoră. Să ne întoarcem la apartamentul meu.

[Jane]

─ Mă ai pe mine ca să te apăr.
   ─ Fii serios. Sunt majoră.
preferam un sarut
povestea este la fel de interesanta..ink o citesc Nefe..imi place

[Nefertiti]

Especially for Jane : conttinuarea :

   28. O vacanţă de neuitat

      Cei doi ajunseră la apartamentul Annei. Ea-l invită înăuntru, dar el o refuză politicos, spunând că are puţină treabă. Ea îl înţelese şi intră în apartamentul ei pentru a se odihni.
      Între timp, Jack ajunsese la sediul poliţiei unde lucra prietenul său, Albert. Acesta tocmai ieşea de la interogatoriu şi-l salută pe Jack.
   ─ Hei, ce faci aici, prietene ?
   ─ Am venit să văd cum merg lucrurile.
   ─ Merg cât se poate de bine. Şeful m-a felicitat şi cu dovezile care    le-am strâns până acum, plus cele de la Anna şi declaraţiile altor martori care au fost înşelaţi de cei doi, vor merge la cea mai securizată închisoare, unde-şi vor petrece restul vieţii împreună. Nu au dreptul nici să iasă pe cauţiune, nici să intenteze proces sau să li se micşoreze pedeapsa pe bună purtare.
   ─ Mă bucur că şeful tău te-a felicitat !
   ─ Nu numai că m-a felicitat, dar am primit o avansare. Îi rămân dator Annei !
   ─ Mă îngrijorează totuşi cei doi. Mă tot gândesc că ar putea avea relaţii la închisoare, că vor fraieri şi pe alţii pe-acolo şi că vor evada...
   ─ Ai văzut prea multe filme cu poliţişti sau dramatice ! Nu se va întâmpla aşa. În plus, amândoi sunt de origine germană. Chiar dacă au cetăţenie americană, s-a dovedit că aceasta a fost căpătată prin fraudă. Statul American îi repatriază. Ştii că în Germania, regimul de la închisoare e mult mai aspru decât aici !
   ─ Poate că am văzut prea multe filme cu poliţişti cum zici tu, dar nu pot să nu mă gândesc : la operaţii estetice - căci cred că şi-au strâns o sumă frumuşică de bani – la evadare şi răzbunare. Unii ca ei au mereu un As în mânecă pe care îl vor scoate la nevoie.
   ─ Jack, amice, uite, ca să mai uiţi de probleme, ai aici un cadou din partea mea : o rezervare la cel mai luxos hotel din Caraibe. Du-te cu Anna în vacanţă şi mai uiţi de încordare. Apropo, poate o ceri de nevastă, îi făcu el cu ochiul.
   ─ Albert ! îi aruncă Jack o privire.
   ─ Hai ! Afară cu tine, amice ! Te aşteaptă o vacanţă. Du-te la ea ! Curaj !
      Albert aproape că-l dădu pe Jack afară pe uşă şi din poliţie, iar acesta se duse la apartamentul lui pentru a-i da telefon Annei. Ajunse în apartamentul său şi se rugă ca ea să nu se fi culcat, în ciuda orei înaintate la care suna el.
      Telefonul Annei sună. Ea era lângă el, cu o cană de cacao în mână şi cu o revistă pe care o răsfoia. Ridică receptorul
   ─ Alo ?
   ─ Bună Anna. Jack la telefon.
   ─ Bună Jack.
   ─ Anna, ştiu că e deabia sfârşitul lui ianuarie, dar Albert mi-a făcut o surpriză : mi-a rezervat două locuri la cel mai luxos hotel din Caraibe. Nu ai vrea să însoţeşti ?
   ─ Acum, în ianuarie ?
   ─ Nu. Rezervarea este pentru luna mai.
   ─ Atunci, lasă-mă să văd ce pot să fac până în mai. Spune-mi doar perioada rezervării. Dacă pot, am să te însoţesc.
      Jack îi spuse Annei perioada, iar de a doua zi, ea nu mai pierdu nicio clipă. Se duse la atelierul lui Kirk, îi ceru să-i arate comenzile venite şi-i spusese pe care le poate onora, urmând ca în perioada stabilită să poată  să-l însoţească pe Jack în Caraibe. Anna lucra de zor şi cu spor în atelierul lui Kirk. Observă lipsa lui Kate, semn că ori îşi găsise alt atelier, ori renunţase. Venise în schimb altcineva. O fată pe nume Sarah Parker, care lucra împreună cu Anna, ca asistenta ei. Fiecare îşi vedea de bucăţica ei de treabă. Lunile trecură precum vântul şi la începutul lunii mai, Anna onorase o bună parte din comenzile ce le primise, urmând ca pe restul, mai uşoare să le onoreze Sarah. Ea-şi luă liber şi plecă prin New York la cumpărături pentru Caraibe. Avea de gând să acţioneze în privinţa lui Jack, pentru că-şi dăduse seama că-l iubeşte.
      Îşi cumpără tot ce-i trebuia sau mai bine zis un arsenal întreg se obiecte, haine şi alte nimicuri. Din arsenalul acela nu avea să folosească mare lucru. Îl sună pe Jack când se întoarse de la cumpărături.
   ─ Alo ? răspunse el
   ─ Bună Jack. Ce faci ?
   ─ Fac bine, mulţumesc de întrebare Anna.
   ─ Jack, mai este valabilă invitaţia aceea ?
   ─ Cea cu plecarea în Caraibe ?
   ─ Da.
   ─ Atunci... Când vii să mă iei ca să plecăm ?
   ─ Să înţeleg că accepţi, zise el. Mâine dimineaţă la ora 9 e bine ?
   ─ Perfect, îi răspunse ea.
   ─ Atunci ne vedem la ora stabilită la tine.
   ─ Te aştept.
      Închise telefonul şi se pregăti pentru a doua zi. A doua zi, la ora stabilită, Jack sună la uşa apartamentului ei. Ea-i deschise. Era gata deja. El îi luă bagajul şi ea încuie uşa apartamentului. După câteva ore bune, amândoi se aflau în Caraibe, în holul hotelului, unde Jack se duse să întrebe de rezervare. De la recepţie, el primi cheile de la cele două camere ale lor şi ei urcară spre camerele rezervate. Jack aflase că între cele două camere există o uşă de legătură, care nu era încuiată şi că acel „duplex” era rezervat numai de către cei care urmau să se logodească.
   „Şmechere ! exclamase Jack, cu referire la Albert, când aflase acea informaţie. Te-ai gândit la toate !”
      Cei doi ajunseră la cele două camere, iar el îi spuse Annei de legătura dintre camere. Anna îi zâmbise şi intră în camera sa spaţioasă. Îşi lăsă bagajul lângă uşa de intrare şi trecu la inspecţia camerei. Dormitorul ei era dotat cu un pat somptuos şi mare, un balcon generos, care avea o privelişte minunată : dădea spre ocean. Pe fereastra ei putea intra lejer luna şi ea putea admira nederanjată apusurile magnifice de soare. Zâmbi în sinea sa, în mintea ei vizualizând deja scena în urma căreia Jack va fi al ei !
      Căută mai departe şi ajunse la o uşă. Văzuse toate cotloanele camerei, deci aceea era uşa de legătură. Bătu la ea şi auzi un „intră’, apoi deschise uşa. Jack era dincolo de uşă. Probabil şi el avusese aceeaşi tendinţă de a băte la uşă, dar i-o luase ea înainte.
   ─ Bună ! îi zise ea veselă. Am descoperit legătura.
   ─ Văd ! îi răspunse el amuzat.
   ─ Ce facem în continuare, domnu’ arhitect ?
   ─ Ce zici de o îtrecere în nisip, domnişoară sculptoriţă ?
   ─ S-a făcut ! Caută-mă ! zise ea închizând uşa.
      Anna se schimbă la un costum de baie, îşi luă o rochiţă cu bretele pe deasupra, papuci de plajă în picioare şi ieşi din cameră. Luna mai era una foarte călduroasă pentru acel an şi ea îşi găsi un loc prielnic pe plajă. Nu se apucă să facă nimic în nisip, ci doar să admire împrejurimile şi alţi oameni de pe plajă, probabil turişti care aleseseră luna aceea pentru concediul lor. Jack veni la puţin timp după ce Anna îşi alesese locul.
   ─ Parcă ziceai ceva de nisip, zise el aşezându-se lângă ea.
   ─ Nu prea sunt copii pe plajă. Atunci a fost o întâmplare, dar nu sunt de nisip.
   ─ Aha. Preferi să te bronzezi !
   ─ Da şi asta, dar sunt dezamăgită.
   ─ De ce ?
   ─ Azi este steagul roşu abordat. Deci nu pot înnota !
   ─ Ah ! Am observat şi eu. Poate vrei să înnoţi la piscina hotelului, bronzându-te pe şez-long.
   ─ Altă dată.acum vreau doar să privesc oceanul.
   ─ Bine, spuse el.
      El se uită la ea, în timp ce admira oceanul. Părea un copil inocent, care parcă decoperea o lume neştiută de nimeni.
   ─ M-am plictisit, îi spuse ea la o vreme lui Jack.
   ─ Diseară, nu vrei să cinăm la restaurantul hotelului ?
   ─ Să mă îmbrac pentru o ocazie deosebită ?
   ─ Nu neapărat.
   ─ Bine. La ce oră ?
   ─ Pe la ora 8 seara ?
   ─ Ok. Ne vedem acolo !

         29. Cina. O seară romantică

      Anna se pregăti pentru acea seară. După o baie revigorantă, se uscă la păr, îşi alese cu grijă lenjeria, rochia, accesoriile şi machiajul potrivit, apoi începu să se îmbrace. După ce îşi puse rochia de mătase, de un verde aprins, se coafă adecvat, apoi se machie discret. Totul era de bun gust la ea : coafura, machiajul delicat, rochia de mătase, accesoriile asortate cu stil şi o poşetă mică. Se privi în oglindă, mulţumită de rezultatul obţinut şi coborî spre restaurantul hotelului.
      Intră înăuntru. Câteva trepte conduceau spre sala unde erau orânduite mesele. La una din mese, ceva mai ferită, creând senzaţia de intim, se afla Jack. Nu o observase şi Anna coborî treptele îndreptându-se spre masa lui. Era îmbrăcat la un costum elegant, de culoare crem, cu cravată, culoarea costumului punându-i în evidenţă atât părul negru, cât şi ochii violeţi. Ea se apropie de masă.
   ─ Bună, Jack, îl salută ea.
      El îşi ridică ochii înspre ea şi rămase mut de uimire. Arăta seducătoare în acea seară. Se ridică de la masă şi-i oferi locul alăturat, ajutând-o să se aşeze. Comandară amândoi din meniu, apoi mâncară în linişte. Muzica se auzea dinspre o scenă, unde o orchestră interpreta melodii mai vechi sau mai noi, toate într-un ritm lent, potrivit cu atmosfera din jur.
      Aflându-se amândoi în aşteptarea desertului, el o invită la dans. Ea acceptă şi amândoi dansară pe acea melodie lentă. Se simţea topită în braţele lui şi i se părea că pluteşte în ritmurile melodiei. Nu-i păsa că poate alţii căscau gura la ei sau că se antrenaseră şi ei în dans. Conta numai că era în braţele lui.
   ─ Eşti foarte frumoasă în seara asta, îi spuse el încet la ureche.
   ─ Mulţumesc. Iar tu eşti foarte elegant, îi întoarse ea complimentul
      Melodia se termină, iar ei parcă îi părea rău că se terminase aşa repede. Se întoarseră amândoi la masă, unde veni şi desertul. Cina fusese o reuşită, în ciuda faptului că cei doi nu vorbiseră prea mult. După cină, el o conduse spre camera sa.
   ─ Noapte bună, Anna !
   ─ Noapte bună, Jack.
      Se ridică puţin pe vârfuri, în ciuda pantofilor cu toc înalt, şi-l sărută pe obraz, şoptindu-i la ureche :
   ─ Îţi mulţumesc pentru o seară de neuitat. Poate vrei să prelungim desertul la mine în cameră, îi spuse ea, depărtându-se de el şi intrând în camera ei.
      Jack rămase câteva minute bune în faţa uşii camerei ei. Părea trăznit. Ce-i şoptise ea la ureche îl răvăşise atât de mult, că nici trăsnetul  de-ar fi căzut pe el în acel moment nu ar fi putut face atât de multe ravegii. Invitaţia ei, deşi mascată, era cât se poate de clară. Se dezmetici în cele din urmă şi intră în camera lui. Între timp, Anna deja decorase dormitorul ei cu lumânărele mici, aromate şi aprinse şi fără nimic pe ea, se aşeză în pat, aşteptând...
      Jack intră în camera sa de hotel. Se schimbă de haine şi făcu un duş bun. Apa de la duş îl relaxa, dar nu putea să-şi scoată din minte spusele Annei. Era conştient, că de când se regăsiseră la acel spital, numai la ea îi stătuse gândul. Se îndrăgostise a doua oară de ea şi o dorea foarte mult. Ar fi făcut aproape orice ca să nu o piardă. În cele din urmă, ieşi de sub duş, se şterse, îşi luă un halat pe el, considerând că accesoriile numite haine îi erau de prisos în noaptea aceea şi bătu la uşa dintre cele duă camere. Nu-i răspunse nimeni şi deschise uşa.
   ─ Anna ?
      Nu primi niciun răspuns. Rămase o clipă locului, lăsându-şi ochii să se acomodeze cu semi-întunericul de-acolo. Cum nu primise niciun răspuns din partea ei, închise uşa şi înaintă spre singurul loc posibil unde ar fi putut-o găsi : dormitorul ei. Printre mulţimea de mici lumănări, ce dădeau o lumină difuză în cameră, patul se distingea în semi-întunericul camerei ca o insulă luminată într-o mare neagră.
      Jack era deja obişnuit cu lumina aceea din dormitorul ei. Razele lunii pătrundeau pe fereastră sporind strălucirea aşternuturilor pe care se contura o siluetă. O recunoscu : era Anna şi-l aştepta pe el. Se auzea chiar şi o muzică în surdină, tonalităţi joase, în acord cu liniştea din încăpere. Ea părea o păpuşă mare, aruncată între aşternuturile mototolite, o fiinţă fără viaţă. Ochiul fin al lui Jack putea distinge detaliile – nu era nici moartă, nici nu dormea. Aproape că-i putea auzi respiraţia, îi vedea în întuneric formele trupului. Ochii lui întârziară pe formele ei ce se mişcau în ritmul respiraţiei, lumini şi umbre ascundeau şi dezvăluiau pielea ei netedă ca de satin.
      Se apropie şi mai mult. Ea, întinsă pe pat, în aşteptarea lui, aproape că simţea flăcările din ochii lui avizi ce savurau spectacolul cu un singur actor din pat, îmbătat de priveliştea ce i se dezvăluia. Se dezbrăcă de halat, se urcă lângă trupul ei,    apropiindu-se mai mult şi o sărută, iar buzele lui o înfierbântară, căci trupul ei se încorda de fiecare dată. Căldura respiraţiei neregulate le trimetea amândourora senzaţii nebănuite, le inunda creierul, le stăpânea trupurile. Mâinile lui atingeau fiecare părticică de piele, din ce în ce mai repede, frământând, masând, mângâind, dezmierdând, unindu-se, căpătând forţă. Intesitatea muzicii creştea, iar cei doi amanţi, copii ai unei lumi neştiute, îşi aliniau ritmurile, într-o alunecare de trupuri, unindu-şi respiraţia, mirosurile, umezeala şi, într-un final, sufletele, agăţându-se unul de celălalt, ca şi cum ar fi fost unicul, singurul suport al unui univers ce nu mai conta, ce nu se mai distingea...
      Rămase la ea în acea noapte, iar dimineaţa îi găsi pe amândoi îmbrăţişaţi, înveliţi cu pătura fină şi moale a patului.
      Razele soarelui îi mângâie pe cei doi amanţi, trezindu-i uşor din somn. El se trezi primul, privindu-i capul ei care se odihnea pe pieptul lui. O mângâie uşor pe părul ei mătăsos, vrând să n-o trezească, dar era deja trezită de mult timp. Îşi ridică faţa micuţă înspre el şi-l sărută. El răspunse la sărut.
   ─ Bună dimineaţa, somnorilă !
   ─ Bună, Jack.
   ─ Ce vrei să facem în dimineaţa asta ?
   ─ Să luăm micul dejun în cameră şi apoi să mergem pe plajă.
   ─ Porunca ta e lege !
   ─ Te pedepsesc dacă mai spui asta.
   ─ Da ? Şi cum mă pedepseşti ?
   ─ Hm ! zise ea.
      Se ridică înspre el, sărutându-l din nou, în timp ce mâinile ei începuseră să se plimbe rebele pe pielea lui. El o strânse mai aproape de el şi amândoi mai zăboviră un timp în pat. Apoi se dădură jos, ordonară cearceafurile boţite şi comandară micul de jun în cameră. Mâncară împreună şi apoi ieşiră la plajă. În ziua aceea nu mai era niciun steag abordat şi amândoi înnotară. Ba chiar se bătură cu apă ca doi adolescenţi nebuni. Prânzul îi găsi în camera lui Jack, de data aceea şi apoi seara veni pe nesimţite.
      El bătu din nou la uşa ei, dar nu-i răspunse nimeni. Ea nu auzise bătaia în uşă deoarece era pe balcon. Privise apusul de soare şi rămăsese acolo, pentru a vedea iţirea lunii. El o căută şi o zări pe balcon. Veni pe la spatele ei, cuprinzând-o în braţele sale.
   ─ Bună. Ce faci aici ?
   ─ Pândesc luna, îi răspunse ea.
   ─ A apărut.
   ─ Da, iar oceanul arată feeric cu ea deasupra lui.
      El o întoarse cu faţa la el, se aşeză în genunchi şi scoase o cutiuţă din catifea neagră din buzunarul pantalonilor săi.
   ─ Anna, începu el, vrei să te măriţi cu mine ? sfârşi deschizând cutia şi dezvelind un inel superb din aur, cu un diamant finuţ în mijloc.
   ─ Dacă vreau ? Sigur că vreau, Jack !
      El îi puse inelul de logodnă pe deget şi o sărută prelung.. ea îi răspunse la sărut, iar el o ridică în braţe. Ea se agăţă de el şi o purtă pe braţe până în faţa patului ei, unde o lăsă jos şi începu să o dezbrace de hainele ei. Amândoi se lungiră pe pat, trupurile lor, unindu-se în muzica dragostei ce-i unea.

[Nefertiti]

                                                30. Răpirea

      Acea vacanţă fusese una de neuitat pentru amândoi, o vacanţă în care ei doi se regăsiseră şi-şi mărturisiseră iubirea. Părăseau amândoi cu regret locul acela, întorcându-se la cotidianul vieţii lor. Plănuiau deja să-şi găsească ori o casă într-un cartier select al New York-ului, ori un apartament elegant. El, ştiind-o pe ea legată încă de Germania, îi propusese să facă nunta în Germania, iar ea fusese de acord. Împreună îşi aleseseră o zi în care li se părea cel mai potrivit să-şi unească destinele, apoi tot împreună se ocupară de etapa premergătoare pregătirilor de nuntă : îi anunţaseră pe soţii Doneck, care erau fericiţi la auzul marii veşti şi care se oferiseră să se ocupe ei de toate pregătirile.
      Zilele în America se scurgeau firesc, dar Anna avea impresia că se scurg foarte încet. Abia aştepta să vină luna decembrie, când cei doi urmau să-şi unească destinele. Munca la atelierul lui Kirk, mergea foarte bine, iar Anna şi Jack chiar găsiseră o casă pe care cei doi o preferaseră. Era tare cochetă, într-un cartier liniştit, fără probleme. Nu-şi închipuise niciodată că în America ar fi putut exista un astfel de cartier liniştit.
      Surpriza plăcută pentru ea o constituise un spaţiu aflat la o distanţă nu prea mare de casa achiziţionată, în care ea putea să-şi deschidă propriul ei atelier. El, având maşină, nu-şi punea problema că era departe de serviciul lui.
      Zilele treceau, iar Anna ţinea legătura în permanenţă cu soţii Doneck pentru pregătirile de nuntă. Doar era nunta ei ! Într-o zi, pe când ea şi colega ei lucrau de zor la comenzi mai vechi sau mai nou, intră un bărbat înalt, misterios, însoţit de Kirk.
   ─ Anna, te cauta cineva, zise Kirk.
      Anna se întoarse, dar nu ştia cine ar fi putut fi bărbatul acela de lângă Kirk, ce o căuta pe ea.
   ─ Bună ziua. Vă cunosc cumva ?
   ─ Nu, deloc. Aş dori să mă urmaţi până într-un loc. Am înţeles că uneori vă alegeţi piatra pentru o nouă lucrare.
   ─ Este adevărat. Doriţi o sculptură ?
   ─ Da.
   ─ Atunci, aşteptaţi. Revin îndată.
      Ea se duse într-un loc pe care-l improvizase din nişte cartoane şi alte accesorii şi unde putuse să se schiombe de hainele de lucru. Se întoarse la Kirk, care stătea de vorbă cu noul client.
   ─ Gata, îi anunţă ea.
   ─ Pe aici, zise el.
      Afară era o maşină fumurie oprită.
   ─ Mergem cu maşina ?
   ─ Da. Este destul de departe.
   ─ Bine.
      Misteriosul bărbat îi deschise uşa şi ea intră înăuntru maşinii. Uşa se închise brusc după ce ea urcă în maşină, patru braţe puternice o imobilizară. Două braţe îi legară mâinile la spate, iar alte două îi puseră un căluş la gură şi o banderolă la ochi. Maşina porni în trombă.
      Inima Annei se făcuse cât un purice. Oare cine erau persoanele care-i făceau ei acel lucru îngrozitor şi în luna octombrie, la începutul ei, când mai erau doar două luni până la căsătoria ei, plănuită chiar în ziua de Crăciun. Maşina merse un timp, după care se opri. Ea fusese luată pe sus, de un bărbat puternic şi dusă undeva. După o vreme, bărbatul o lăsă pe un scaun, de care o legă fedeleş, scoţându-i bandajul de la ochi şi înlocuindu-i căluşul de la gură cu o bandă adezivă.
      Era o încăpere măricică. Acolo erau o masă, scaunul pe care stătea ea, încă unul gol aflat la masă şi atât. Era curat în camera aceea, dar se vedea că nu era locuită de nimeni. Bărbatul care o legase fedeleş era mascat. Îl văzu că se aşează pe scaunul de la masă şi formează un număr de telefon pe celularul acestuia.
   ─ Şefule, obiectivul a fost capturat !
   „Obiectiv ! îşi zise ea. Cine este bărbatul acesta care mă numeşte obiectiv ?”
      La câteva minute, pe uşă întră alt bărbat. Ea-l recunoscu : era Tom ! Făcu nişte ochi mari.
   ─ Frumos ! îi zise el apropiindu-se de ea şi ridicându-i faţa înspre el. Te aşteptai la asta, frumoaso ?
      Anna nu-i putea răspunde, dar tare o ustura limba să-i trântească vreo câteva lui Tom.
   ─ Ce facem cu ea, şefule ? întrebă mascatul.
   ─ Hm ! Păpuşă, văd că ai un inel frumos pe deget, zise el zmulgândui-l.
      Tom privi cu atenţie inelul, pe care Jack i-l dăduse Annei. Acesta era gravat pe interior : „Dragei mele Anna, Jack Austen”. El citi inscripţia şi zise :
   ─ Află unde locuieşte domnul Austen ăsta. Îi vom trimite acest inel, ca să-l speriem puţin.
      Bărbatul mascat se supuse. Nu îi fusese deloc greu să afle unde locuia Jack. Ba chiar venise cu informaţia că acesta se afla în vizită la prietenul lui, Albert. Tom puse inelul într-un plic, scrise un bilet şi îl chemă pe cel care o abordase pe Anna cu presupusa piatră pentru statuie. Îi dădu instrucţiuni unde să se ducă şi acel individ plecă.
   ─ Dă-i să mănânce. Ai grijă să fie bine hrănită. Vom face cu ea un schimb avantajos. Dacă acel Jack o iubeşte cum bănuiesc eu, va face exact ceea ce scrie în bilet. Să nu te atingi de vreun fir de păr din capul ei sau de ea că eşti mort.
   ─ Am înţeles, şefule !

         31. Biletul şi schimbul

      Jack, care habar nu avea ceea ce se întâmplase cu Anna, se afla la amicul lui Albert. Vroia ca el şi soţia lui să fie naşi pentru el şi Anna. Avea să se ocupe chiar Jack de transportul acestora în Germania.
      Jack pătrunse în biroul lui, găsindu-l cu nasul într-un morman de hârtii.
   ─ Deci aşa, amice, zise el. Ai lăsat munca de teren în favoarea hârtiilor !
   ─ Jack ! se ridică el de jos, îmbrăţişându-şi prietenul. Ce mai e nou ? Ia loc, te rog.
   ─ Am multe noutăţi.
   ─ Care ar fi...
   ─ Mă însor !
   ─ Ce ? sări Albert ca ars.
   ─ Stai calm. Am cerut-o pe Anna de soţie !
   ─ Aşa mai merge ! spuse acesta calmându-se.
   ─ Am venit să te întreb dacă tu şi soţia ta vreţi să ne fiţi naşi. Anna mi-a sugerat această idee.
   ─ Mai întrebi ? Să vezi ce-o să se bucure Sandra când o să afle !
      În timp ce ei discutau despre detalii legate de nuntă, de locul nunţii, de transport şi alte cele, bărbatul trimis cu plicul unde se afla inelul Annei şi biletul, ajunse acolo. Întrebase pe o secretară unde-l poate găsi pe domnul Jack Austen, iar aceasta îi indicase biroul lui Albert. Individul bătu la uşa biroului, iar Albert îi răspunse :
   ─ Da ?
   ─ Îl caut pe domnul Jack Austen.
   ─ Eu sunt, zise Jack.
   ─ Am fost trimis să vă aduc acest plic, zise el întinzând plicul.
      Jack îl luă din mâna lui şi vru să întrebe cine trimesese plicul, dar individul plecase de mult, făcându-se nevăzut. Rămas cu plicul în mână şi puţin surpeins de întâmplare, Jack constată că înăuntrul plicului se afla un obiect, ce părea a fi un inel. Luă un cuţitaş de pe biroul lui Albert şi desfăcu plicul, aplecându-l spre biroul din faţa lui. Din plic căzu inelul Annei.
   ─ Este inelul Annei, exclamă el.
      Albert îi luă degrabă plicul din mână, presimţind ceva rău şi găsi biletul. El citi cu voce tare :
   ─ Sunt Tom. Anna e la mine. Deocamdată este bine şi va fi bine atâta timp cât veţi îndeplini cerinţele mele. Vreau ca soţia mea scoasă din inchisoarea în care se află şi mai vreau un elicopter cu ajutorul căruia să plecăm în Elveţia. Nu vreau bani, deoarece am un cont frumuşel acolo unde mă duc. Am ochi peste tot şi dacă nu respecţi cele două cerinţe, Annei nu-i va mai fi la fel de bine ca acum, termină Albert de citit biletul, prăbuşindu-se pe scaunul său.
   ─ Tot mai crezi că am văzut prea multe filme cu poliţişti ? întrebă Jack tremurând.
      Albert nu ştia ce să-i răspundă. Era la fel de uimit ca şi Jack şi surprins că acesta avusese dreptate, că temerile lui se adeveriseră într-un mod atât de crud. Bineînţeles, îşi reveni rapid din şoc şi deja începu să acţioneze. Se duse împreună cu Jack la şeful lui cel mare, care-l promovase şi care ştia de Tom şi puseră la punct un plan minuţios, prin care aveau să facă ceea ce scria în bilet. Albert urma să se ducă în Germania pentru a vorbi cu şeful închisorii de-acolo şi a o scoate pe Lisa din închisoare.
      Albert, alături de Jack se puseră în acţiune. Ajunseră în Germania şi intrară direct în legătură cu şeful închisorii în care se fal Lisa, datorită scrisorii de recomandare scrisă de către şeful lui Albert. Cei doi vorbiră cu şeful închisorii, apoi cu Lisa. Îi propuseseră o afacere pe care Lisa nu putuse s-o refuze, mai ales că cei doi îi garantaseră că va intra într-un program de protecţie a martorilor şi că va ajunge în Elveţia dacă dorea.
      Lisa nu numai că acceptase propunerea celor doi, căci se săturase de fostul soţ, divorţase în închisoare de el, ci şi se oferi să-i ajute pe cei doi, dându-le chiar soluţia prin care să-l prindă pe Tom în elicopterul cu ajutorul căruia ar fi urmat să plece în Elveţia.
      Planul de arestare a lui Tom pentru a doua oară, fusese pus la punct în cele mai mici detalii, iar la sfârşitul lunii octombrie, Tom veni cu Anna ca să o dea la schimb. Pe o pistă unde se afla elicopterul, Tom o lăsă pe Anna să se îndrepte spre Jack, iar Lisa venea spre Tom. Amândouă ajunseră una lângă Jack şi una lângă Tom. Când Lisa fusese lângă Tom, Albert dădu semnalul de arest în mod discret. Tom şi oamenii luii fuseseră înconjuraţi şi nu mai avuseseră posibilitatea să fugă nicăieri, iar To îşi dădu seama că la mijloc fusese mâna fostei sale soţii.
   ─ O să mă răzbun şi pe tine ! îi strigă el.
   ─ N-o să poţi, dragă ! îi replică ea. De data asta o să-ţi putrezească oasele în închisoare !

[Jane]

yay,thanks pt capitole revenind..faza cu " ─ N-o să poţi, dragă !" e putin ....dp tot ce i-a facut nu cred ca i-ar mai zice draga..si nici nu cred ca mai era in stare sa mai spuna ceva dar in fine..frumos end la cap..deja ai ajuns la 30 sper sa nu-mi spui ca asa se termina   anyway,bafta in continuare la mai multe (si poate o viitoare carte? )

[Nefertiti]

Lamurire pentru scumpa mea Jane : are momentan 50 de capitole si mai urmeaza ! Acum alte parti !

                            32. Anna e rănită. La spital


      În timp ce oamenii lui Albert îl ţineau bine pe Tom, pentru a-l duce din nou la închisoare, căci se aflase până la urmă că el evadase din închisoarea germană, acesta se desprinse din strânsoarea poliţiştilor, scoase un cuţit pe care îl avusese ascuns şi se îndreptă spre Jack. Anna, care se îndrepta spre maşina lui Albert de poliţie, îl observă.
   ─ Jack ! Atenţie ! îi strigă Anna.
      Până să se întoarcă Jack să fie atent, Tom se apropie şi mai mult de el, iar Anna, fără să se mai gândească în perspectivă sau la consecinţe, ajunse lângă el, apărândul. Tom reuşise să înfigă cuţitul în omoplatul Annei, iar aceasta leşină, iar Jack o prinse în braţe. Poliţiştii îl imobilizară pe Tom şi în cele din urmă îl arestară. Jack era terifiat de acea întâmplare : Anna îl apărase pe el, fără să stea pe gânduri, fără să se gândească la consecinţele neplăcute ce ar fi urmat în urma gestului ei.
      Anunţată de Albert, salvarea venise rapid şi sângerarea Annei fusese oprită. Jack se urcă împreună cu ea în salvare şi amândoi ajunseră la spital. Noroc că Jack ceruse ca Anna să fie dusă la spitalul unde lucra Thomas. Cei din salvare chiar spre acel spital se îndreptau, fiind foarte aproape de zona incidentului şi Jack îl sună pe Mas şi-i spuse în câteva cuvinte despre ce este vorba. Când salvarea ajunse la spital, Mas o preluă pe Anna, spunându-i lui Jack sştepte.
      În timp ce Anna se afla în operaţie pentru curăţarea ranei destul de urâte, Jack dădu telefon în Germania la soţii Doneck pentru a-i anunţa despre Anna şi a le cere să amâne nunta. Era sfârşitul lui octombrie, iar noiembrie bătea la uşă. Soţii Doneck spuseseră că nu vor amâna deocamdată nunta, decât dacă este neapărată nevoie şi spuseseră că o să ia primul avion spre New York. Jack le spuse să-l sune pe el când ajung pe aeroport, pentru a veni el să-i ia. Operaţia Annei dură cam două ore, iar Mas ieşi din sală.
   ─ Cum e ? îl întrebase pe dată Jack când îl văzuse.
   ─ A păţit-o destul de urât, dar nu a fost o tăietură gravă. O mai ţin câteva zile în spital ca să-i fac nişte analize.
   ─ Se eimte rău ?
   ─ Nu. Stai liniştit. Sunt nişte analize banale. Procedura mi-o cere.
   ─ Ah, am înţeles.
   ─ Am trimis-o la salonul 238. Du-te s-o vezi.
   ─ Mas...
   ─ Da ?
   ─ Mulţumesc.
   ─ Cu plăcere !
      Jack se îndreptă spre lift, pentru a urca la etajul 2. acolo, căută salonul 38 şi intră înăuntru. Anna era în patul de-acolo.
   ─ Îmi pare rău, îi zise ea când îl zări. Ţi-am dat de furcă.
      Jack se apropie de patul ei, se aşeză pe marginea lui şi o sărută cu grijă.
   ─ Nu sunt de porţelan, zise ea când el se desprinse din sărut. Un simplu sărut, nu o să mă spargă ! glumi ea.
   ─ Anna ?
   ─ Da ?
   ─ Să nu mai faci asta !
   ─ Dar nu vroiam ca nebunul ăla să te rănească !
   ─ Dar te-a rănit pe tine ! Eşti mult prea importantă pentru mine. Nu trebuia sţi se întâmple toate astea !
   ─ Jack ?
   ─ Da ?
   ─ Opreşte-te ! Ştiam, de fapt presimţisem că el se va răzbuna. Mă aşteptam la ceva mult mai grav. Asta a fost o nimica toată.
   ─ Numeşti asta o nimica toată ? Mas a zis că te mai ţine câteva zile pentru analize. M-ai speriat atât de rău, încât i-am sunat pe soţii Doneck să le spun să amâne nunta, iar ei au spus că vin în New York. O să mă sune ca să-i iau de la aeroport.
   ─ Şi crezi că ţin mai mult de-o zi analizele ? Ce te-a apucat ? Nu amânăm nimic, decât în cazul în care nu cumva te-ai răzgândit peste noapte şi nu mai vrei să te căsătoreşti cu mine ! zise ea, întristându-se şi ochii umplândui-se de lacrimi.
   ─ Porstuţă mică, îi zise Jack ştergându-i lacrimile. Uite, inelul tău.
      Jack îi arătă inelul de logodnă. Era schimbat.
   ─ Nu mai e acelaşi sau mi se pare mie ?
   ─ L-am schimbat cu unul identic, dar nou. Am scris acelaşi lucru pe el. Nu vroiam să ţi-l dau pe cel pe care a pus mâna Tom...
   ─ Of, of ! Eşti un copil mai mare, îl dojeni ea.
      El îi puse inelul pe mâna stângă şi o sărută tandru. Rămase mult timp lângă ea vorbind amândoi despre nimicuri.
   ─ Mă duc să trag un pui de somn, îi zise el. Cine ştie, poate apuc să dorm puţin până când mă sună soţii Doneck.
   ─ Bine. Du-te liniştit, îi spuse ea.
      Jack nu ar fi vrut să plece de lângă ea, dar era obosit, iar organismul îşi cerea drepturile fireşti. Ajunse la apartamentul său şi se lungi pe canapea. Nu avusese chef de nimic, iar somnul îl cuprinse uşor. Dormi o vreme şi se trezi. Se uită la ceasul lui. Arăta ora 9 AM.
      Se trezi brusc. Dormise până a doua zi de dimineaţă. Se schimbă rapid de haine, mâncă ceva în grabă şi se îndreptă spre spital. Se uită la telefonul lui celular şi văzu că nu primise niciun apel. Urcă la maşina sa şi ajunse la spital, mergând direct spre salonul Annei. Intră înăuntru, dar acesta era gol. Probabil ea era la analize. Se duse din nou la parter şi întrebă o asistentă :
   ─ Anna Andersen, de la 238 este la analize ?
      Asistenta căută ceva în calculator şi răspunse :
   ─ Cine întreabă ?
   ─ Logodnicul ei.
   ─ Domnişoara a fost externată acum o oră. A plecat însoţită de un domn şi o doamnă.

            33. Nunta şi luna de miere

      Jack se panică.
   ─ Nu urma să fie dusă la analize ? întrebă el
   ─ Domnul doctor William i-a făcut analizele dis de dimineaţă, la insistenţele domnişoarei şi a externat-o. Urmează să vină când i se vor scoate copcile, răspunse asistenta.
   ─ Mulţumesc, zise Jack.
      Se întrebă cu cine ar fi putut Anna să plece din spital, dar nu putea să găsească răspunsul. Urcă din nou la maşină şi ajunse la apartamentul ei. Anna era în sufragerie cu cei doi Doneck, căci aceştia nu-l mai sunaseră pe Jack. Jack uitase că le spusese soţilor Doneck numele spitalului unde era Anna. Acesştia sosiseră în America şi cu ajutorul Elizei care ştia mai multe limbi străine, ajunseră la spitalul Annei şi întrebaseră de ea. aceasta fusese bucuroasă când îi văzuse şi tocmai i se făcea externarea. Anna îi prezentase lui Mas şi acesta fusese încântat să-i cunoască. Soţii Doneck o luară pe Anna din spital şi aceasta-i invitase la ea în apartament.
      Ajuns în faşii de la apartamentul Annei, Jack sună la uşă şi-i deschise chiar Fritz.
   ─ Bună, Jack ! îl salută acesta vesel.
      Jack se uita la el mirat. Nu ştia cine este şi de ulde-l cunoştea. Nu-i văzuse niciodată pe soţii Doneck, căci vorbise mai mult cu Eliza, care ştia engleza la telefon. Se uita cu gura căscată pentru că fusese salutat în germană. Liza, care era în apropiere, veni la uşă.
   ─ Bună Jack. Eu sunt Liza Doneck, iar acesta este tatăl meu. Anna e în sufragerie împreună cu mama. Intră.
   ─ Mulţumesc, Liza. Încântat de cunoştinţă, domnule, îi spuse Jack lui Fritz, iar Liza îi traduse. Fritz îi strânse mâna prieteneşte şi îl conduse în sufragerie.
   ─ Jack ! zise Anna
   ─ Bună, o strânse el în braţe sărutând-o.
   ─ Hai să-ţi prezint rudele, zise ea când el se desprinse din sărut.
      Cu ajutorul Lizei, Anna îl prezentă pe Jack, apoi începură să vorbească despre alte lucruri, în special despre nunta din decembrie. Soţii Donneck fseseră duşi la un hotel din New York, urmând ca peste două zile să plece înapoi în Germania. În ziua următoare Anna împreună cu Jack le prezentă oraşul, ajutându-i să-şi cumpere câte ceva. Cu ajutorul Lizei şi al Marthei, Anna reuşi să-şi găsească rochia de mireasă, iar Jack, în complicitate cu Fritz – ei ştiuau cum se descurcaseră, când unul vorbea nemţeşte şi altul engleză – cumpăraseră verighetele. Fritz ştia măsura Annei, căci degetele ei nu suferiseră schimbări.
      După plecarea celor doi Doneck, Anna se ocupă de atelierul lui Kirk şi de eventualele comenzi ce le-ar mai avea de onorat. Nu mai lucra atât de repede ca înainte de când cu rana la omoplat, dar îşi onoră la timp comenzile mai urgente. O lăsă pe colega ei să se ocupe de restul, spunându-i că o să fie pe cont propriu, căci ea îşi va deschide un atelier, dar asta mult mai târziu. Kirk era mulţumit şi fericit pentru că Annei îi mergeau toate din plin şi-i ură cele bune, despărţindu-se cu greu de ea. Ea-i promise că mai vine în vizită la el, că doar nu o să plece din America.
      Luna decembrie sosi rapid şi Jack, împreună cu Anna plecară spre Germania. Găsiseră bilete la o cursă nocturnă, urmând să plece la ora 10 PM, ora New York-ului. Liza îi promisese că vine împreună cu tatăl ei să-i ia de la aeroport. Cei doi ajunseră dimineae aeroportul din Berlin, unde Liza îi aştepta deja. Ajunseră apoi la casa soţilor Doneck şi Martha le arătă camerele unde urmau să stea cei doi.
      La vreo cinci zile după sosirea celor doi sosiră naşii : Albert, împreună cu soţia sa şi prietenul lui Jack, Thomas împreună cu soţia lui. Cavalerul de onoare urma să fie logodnicul Lizei, căci ea era domnişoara de onoare.       
      Ziua nunţii celor doi sosi. Era o nuntă intimă : soţii Doneck, Liza cu logodnicul ei, naşii, prietenul lui Jack cu soţia şi cei doi miri. Puţină lume având în vedere că rude nu aveau niciunul dintre ei. Mă rog, Anna îl avea pe tatăl ei, dar nu se interesase niciun pic de el, iar la Jack, rudele foarte apropiate nu mai erau lângă el din diverse motive, iar cele îndepărtase se lipsiseră să participe la eveniment.
      La o bisericuţă mică, frumos aranjată şi împodobită, aflată în apropierea casei soţilor doneck, urma să aibă loc ceremonia. Jack, îmbrăcat la un costum elegant, alb, o aştepta pe Anna. Orga începu să cânte şi Anna, condusă de Fritz se îndrepta spre altar. Rochia ei ea din tul lab, având o mică trenă de dantelă, iar pe cap avea un voal finuţ, prins cu o agrafă elegantă de perle albe în părul ei ce fusese ordonat într-o coafură sofisticată.
      Fritz o dădu pe Anna în grija lui Jack şi slujba începu. După ceremonie, toţi merseră acasă la soţii Doneck pentru a petrece. Masa era aranjată în sufrageria casei. Nu era o petrecere de nuntă în sine, ci una la care mai mult se schimbau impresii. Nu lipsi tradiţionalul vals al miresei şi aruncarea buchetului. Era o aşa zisă aruncare, căci Anna i-l dăduse Lizei, singura necăsătorită. Apoi, spre seară, cei doi miri plecară în luna de miere, în Canada, la casa unde stătuse ea când avusese de sculptat Marile Lacuri.
      Ajunseră în sfârşit la casa lui, iar el o luă pe sus şi o trecu pragul.
   ─ Iată-ne în luna de miere, domnă Austen !
   ─ Da, îi răspunse ea. Ce ciudat...
   ─ Ce anume ?
   ─ Că ai ţinut morţiş să-ţi iei şi numele meu de familie, iar eu să mi-l păstrez, adăugându-l doar pe al tău...
   ─ Acum ne aparţinem unul altuia.
   ─ Nu încă ! zise ea. Nu am petrecut încă noaptea nunţii !
   ─ Care noapte ? Nu vezi că e plină zi ? glumi el cu ea, luând-o în braţe şi ducând-o în dormitorul lor.
      Acolo, el o lăsă jos şi se aplecă puţin s-o sărute. Ea-i răspunse la sărut, îmbrăţişându-l. Mâinile lui începuseră să scoată articolele ei vestimentare, ce erau de prisos, iar ea i le scotea pe-ale lui. Articolele vestimentare ajunseră undeva pe covorul camerei, zăcând într-o grămadă nedefinită, iar el o puse uşor pe pat, unde începu muzica dragostei lor...

[Jane]

waaaaw...50 capitole..suuper..inceputul e putin..cum ..a scapat Tom din mom ce-l tineau bine?uff..si frumos ce a facut Anna..si ce capitol...hopa..cum se incheie suuper..muzica dragostei lor..so sweet

[Nefertiti]

                           34. O întâmplare ciudată

      Luna de miere a celor doi fusese un adevărat vis, dar se termină şi cei doi soţi se întoarseră în New York, în cartierul unde îşi găsiseră casa. Când ajunseră la noua lor casă, Jack o trecu din nou pragul pe Anna şi se duseră amândoi să petreacă o     după-amiază plăcută în dormitorul lor.
      Peste alte câteva zile, Anna îşi reluă munca. Primise o droaie de felicitări de la foşti clienţi şi comenzi ce veniseră pe noua ei adresă. Furnizorul ei de materiale rămăsese acelaşi şi în atelierul pe care şi-l amenajase cu ajutorul lui Jack, începu să lucreze. Îşi onoră mai întâi comenzile care necesitau pietre mai mici, sculpturi miniaturale, apoi se gândi să treacă la cele mijlocii, lăsându-le pe cele mari la urmă. Ştia că nu se putea descurca singură şi dădu un anunţ prin care vroia să-şi ia un partener de lucru.
      Nu uitase nici să-l viziteze pe Kirk. Avusese o surpriză plăcută, căci el nu se mai ocupa de atelier, căci se retrase, lăsându-i afacerea unuia dintre nepoţii lui. El şi soţia lui avuseseră împreună 3 copii şi aceştia la rândul lor aveau copii. Alţi artişti se perindau atunci pe la atelierul lui, iar Kirk fusese fericit, când Anna venise să-l viziteze şi vorbiseră mult împreună.
      Într-o zi, pe când ea se gândea să renunţe la a-şi mai căuta un ajutor, deoarece nu existau doritori, primi la atelierul său vizita unui nou client. Noul client al Annei era înalt, avea păr grizonat şi ochi de un verde ameţitor. Nu părea deloc american de origine şi chiar aşa şi era. Vorbea, în schimb, foarte bine englezeşte.
   ─ Bună ziua, salută străinul.
   ─ Bună ziua, îi răspunse Anna.
   ─ O caut pe Anna Andersen Austen
   ─ Eu sunt.
   ─ Daţi-mi voie să prezint. Sunt Rajah Khan şi aş dori să fac o comandă de sculpturi.
   ─ De origine indiană presupun, zise ea.
   ─ Da.
   ─ Şi pe cine doriţi sculptez ?
   ─ Asta va fi o problemă. Va trebui să veniţi cu mine în India pentru acea sculptură. Soţia mea ţine morţiş să vă fie model.
   ─ A ajuns vestea despre mine până în India ?
   ─ Sunt prieten foarte bun cu domnul Mustafa şi soţia mea vroia să aibă ceva deosebit drept cadou de ziua ei. Prietenul meu i-a sugerat să-şi facă o sculptură. Soţiei mele nu i s-a părut o idee bună şi prietenul meu a scos o poză cu sculptura soţiei lui Raisha. Când soţia mea Kajal a văzut poza, l-a întrebat cine i-a făcut sculptura şi Mustafa i-a spus de dumneavoastră. Am început să mă interesez şi aşa am ajuns în cele din urmă aici. Ştiu că sunteţi căsătorită şi de aceea nici nu vreau răspunsul pe loc. Dacă oferta mea vi se pare bună, sunt dispus să vă dau 13 milioane pentru serviciile dumneavoastră, iar de transport şi de material mă ocup eu.
   ─ Lăsaţi-mă să mă gândesc la asta.
   ─ Bine. Aceasta e cartea mea de vizită. Stau la Hotelul Plazza din New York. Peste trei zile mă întorc acasă. Aş dori un răspuns până atunci. Acesta e numărul de la hotel.
   ─ Veţi primi răspuns, nu vă faceţi griji.
      Bărbatul plecă şi Anna rămase mult pe gânduri. Nu mai primise o ofertă ca asta : să meargă într-o ţară străină şi să sculpteze având ca model o persoană. Nu mai avusese chef să lucreze şi plecase la cumpărături. Se întoarse acasă şi se apucă să pregătească o cină romantică pentru ea şi soţul ei.
      Când Jack se întoarse seara acasă, obosit, casa era învăluită în linişte. Se miră gândindu-se unde ar fi putut fi soţia lui. Îşi lăsă servieta şi se duse în sufrageria casei. Acolo, pe o masă rotundă se aflau fel de fel de bucate apetisante, un buchet de flori şi nişte sfetnice cu lumănări aprinse. Din nou se miră, apoi o văzu pe Anna ieşind din bucătărie şi punând ceva pe masă.
      Anna puse platoul cu prăjituri pe masă şi-l zări pe Jack. Se duse spre el şi-l îmbrăţişă.
   ─ Ai venit mai repede acasă. Nu mi-ai dat răgaz nici să mă duc să mă schimb, ca să te aştept cum trebuie !
      Jack o strânse în braţe sărutând-o tandru, pasional şi lung. Îi fusese dor de soţia lui.
   ─ Ce dacă ? îi răspunse el. Este bine şi cum eşti acum, doamnă Austen.
   ─ Ce ? Hainele astea…
   ─ Au pe ele miros de bucate apetisante. Hai să mâncăm, zise el.
      Se aşezară la masă vorbind despre nimicuri. El îi povestea ei ce se mai întâmplase nou la serviciul lui şi observă că ea este preocupată de ceva. Servi vreo două prăjituri de pe  platou – ajunsese la desert – apoi se duse spre soţia lui.
   ─ A fost o masă delicioasă, îi zise el.
   ─ Mulţumesc, îi răspunse ea.
   ─ Eu trebuie să-ţi mulţumesc pentru această surpriză, zise el
   ─ Dacă mi-ai fi dat timp şi să mă îmbrac ar fi fost cu adevărat o surpriză, îi răspunse ea. Atunci ar fi fost...
      Nu mai apucă să continue pentru că el o întrerupse printr-un sărut şi o luă în braţe purtând-o spre dormitorul lor, unde amândoi petrecură clipe pline de pasiune. Târziu, în noapte, el o întrebă :
   ─ Anna ? Dormi ?
   ─ Nu. Nu pot.
   ─ Te frământă ceva anume ?
   ─ Da.
      Anna se apucă să-i povestească despre Rajah şi propunerea lui, iar el observă că atunci când ea vorbea despre faptul că era nevoită să se ducă în India, o umbră de tristeţe punea stăpânire pe ochii ei, dar în momentul în care amintea de provocarea ce i se oferea, ochii ei se animau de o sclipire tainică. O înţelegea perfect, căci ştia că nu putea să rateze o asemenea provocare şi se vedea clar că îşi făcea griji în privinţa lui.
   ─ Anna, o opri el în timp ce ea încă mai vorbea.
   ─ Da ?
   ─ Nu-i aşa că vrei să vezi cum e să ai un model viu ?
   ─ Da...
   ─ Atunci te vei duce în India.
   ─ Dar...
   ─ Am încredere în tine. Ştiu cât de importante sunt noile provocări pentru tine, iar această provocare merită.
   ─ Jack ?
   ─ Da ?
   ─ Îţi mulţumesc !
   ─ Nu ai pentru ce.
   ─ Te iubesc, îi mai spuse ea.
      Anna îi mulţumi soţului ei într-un mod deosebit de plăcut. Nu-şi închipuise niciodată că Anna putea fi o fiinţă atât de pasională care avea atâtea de oferit. Savura fiecare clipă de intimitate alături de soţia lui cu o plăcere deosebită şi o iubea nespus de mult.
      A doua zi, Anna luă legătura cu Rajah, spunându-i că acceptă oferta lui. Îşi puse la punct toate treburile şi în ziua stabilită era la aeroport, împreună cu soţul ei. Îşi luară la revedere unul de la altul şi se urcă în cursa pentru Bombay, aeroportul unde urma să aterizeze avionul.

         35. În India

      Anna se urcă în avion alături de clientul ei, îşi ocupă locul rezervat de acesta la calsa I şi apoi aşteptă să decoleze avionul. În timpul călătoriei, ea îl întrebă pe Rajah :
   ─ Spune-mi ceva despre India.
   ─ Ce aţi dori să vă spun ?
   ─ Orice. Sunt pasionată de civilizaţii şi istorie şi nu am avut timp să mă documentez despre ţara dumneavoastră.
   ─ Bine. În primul rând suntem o republică federală cu 22 de state federale şi 9 teritorii autonome. Limba noastră oficială este hindi, dar mai sunt şi alte limbi vorbite ca : engleza, urdu, telugu, bengali, tamil, punjabi, malayam şi altele. În India se cunosc în total peste 150 de limbi. Majoritatea indienilor vorbesc hindi, dar cei care au posibilităţi să meargă la şcoli selecte vorbesc şi engleza. Moneda noastră e rupia indiană. Avem o climă dominant tropical-musonică, însă variază de la căldura tropicală din sud la frigul aproape arctic de pe înălţimile Himalayei.
   ─ Ouau ! exclamă ea. Şi unde mergem noi ?
   ─ Avionul va ateriza pe aeroportul din Bombay. De acolo vom merge spre teritoriul Manipur, unde locuiesc eu !
   ─ Aha.
      Călătoria celor doi se continuă într-o linişte deplină. După ore bune de zbor cu avionul, ajunseră în India. Avionul ateriză pe aeroportul din Bombay şi cei doi coborâră din el. În ciuda faptului că era deabia luna februarie, era foarte cald acolo. În mod cu totul şi cu totul ciudat, Anna nu reuşea să aibă un semnal clar la telefonul ei celular, pentru a-l suna pe Jack să-i transmită că a ajuns cu bine. Împreună cu Rajah, ajunse la casa acestuia.
      Rajah, le dădu instrucţiuni în hindi oamenilor săi, cerând să i se aducă pe cineva care să ştie engleza. Oamnii lui găsiseră o fată pe nume Aisha şi Rajah îi explică prezenţa Annei şi ce trebuie să facă ea. Aisha o preluă sub aripa ei protectoare pe Anna, conducând-o în camera ei. Îi spusese că vine mai târziu pentru a o lua s-o cunoască pe Kajal, soţia lui Rajah. Anna îi mulţumi şi se duse să se odihnească în camera ei. În sfârşit, telefonul ei avea semnal şi-l sună pe Jack, vorbind cu el până ce rămase fără baterie. Anna îşi puse telefonul la încărcat, căci casa lui Rajah îmbina armonios elementele tradiţionale indiene cu elementele moderne ca telefonul, televizorul sau aerul condiţionat.
      Se trânti în patul ei imens şi moale odihnindu-se până la venirea Aishei. O toropeală plăcută o cuprinse şi adormi. La vreo câteva ore, se simţi zgâţâită de o mână delicată. Deschise ochii şi o văzu pe Aisha.
   ─ Bună, zise ea somnoroasă încă.
   ─ Trebuie să mergem la doamna. E nerăbdătoare să vă cunoască.
   ─ Imediat. Va trebui să mă ajuţi, căci nu cred că mi-am luat îmbrăcăminte adecvată pentru india.
   ─ Nu-i nimic. Nu e necesar să purtaţi haine ca ale noastre. Nu faceţi parte din comunitatea noastră.
   ─ Măcar ajută-mă spunându-mi ce să pun pe mine din cele pe care ţi le voi arăta !
   ─ Bine.
      Aisha o ajută să-şi aleagă haine decente, apoi Anna se îmbrăcă şi o urmă pe aceasta spre locul unde-şi va vedea modelul.
   ─ Există nişte rigori ?
   ─ Nu înţeleg.
   ─ Adică reguli de conduită.
   ─ Nu. Purtaţi-vă firesc !
      Asiha şi Anna ajunseră în camera destinată lui Kajal. Cele două aşteptară puţin în faţa uşii şi apoi intrară înăuntru. Kajal era o femeie deosebit de frumoasă : avea un păr lung, negru mătăsos şi lucios, ochi verzi precum smaraldul şi tenul alb, de n-ai fi zis că e indiancă.
   ─ Bună ziua. Tu trebuie să fii Anna Andersen Austen, o întâmpină aceasta vorbindu-i pe engleză.
   ─ Da. Încântată de cunoştinţă, domană Kahn.
   ─ Kajal, te rog. Să lăsăm deoparte politeţurile.
   ─ Bine.
   ─ Deci, eu o să-ţi fiu modelul. Când începem ?
   ─ Când doriţi dumneavoastră. Cu o singură condiţie !
   ─ Care ?
   ─ Să-mi arate cineva India şi ce se poate vedea în ea.
   ─ Ok. S-a făcut. O să-ţi dau un om de încredere. Aisha va fi translatorul tău. Omul meu nu vorbeşte engleza.
   ─ Bine. Sunt de acord. Putem începe de mâine ? Încă nu m-am acomodat cu fusul orar !
   ─ Sigur. Aisha, să-i arăţi atelierul unde va lucra.
   ─ Da, domană.
      Cele două părăsiră acea încăpere şi Aisha îi arătă atelierul, unde va lucra împreună cu modelul ei. Deja materialul era acolo în aşteptarea prelucrării sale.
      Anna se întoarse în camera ei şi primul lucru pe care-l făcuse fusese să-l sune pe Jack.

[Jane]

hey..Jack dc nu merge cu ea?!?! pff..e frumos..waw..model viu..si?mai departe?ce se intampla?

[Nefertiti]

Iata ce se mai intampla...

                                36. Din nou acasă

      După ce-l sună pe Jack, amândoi vorbind cât mai mult unul cu altul, ea spunându-i că regretă că nu e şi el lângă ea, se culcă adormind. A doua zi, se trezi prima, îşi făcu toaleta de dimineaţă şi se duse spre atelier.
      Intră în atelier, începând să-şi ordoneze uneltele şi să măsoare piatra pe care urma să lucreze. Acolo o găsi Aisha.
   ─ Ce faceţi ?
   ─ Aşa fac tot timpul până să mă apuc de treabă.
   ─ Aţi mâncat ceva ?
   ─ Nu.
   ─ Atunci, v-am adus eu. Sper să vă placă
      Anna servi de pe tava aceea plină cu diverse bunătăţi numai ce i se părea a fi comestibil. Nu ştia nimic despre mâncărurile tradiţionale indiene şi nu vroia să rişte o intoxicaţie. După masă, veni şi Kajal, modelul ei.
      Cele două se apucară de treabă. Anna o întrebă în ce poziţie vrea să fie sculptată şi Kajal îi arătă. Cu puţine indicaţii din partea Annei, lucrarea începu. Cele două vorbeau împărtăşindu-şi una alteia impresii despre ţara lor. La început, Annei i se păruse că va fi dificil s-o sculpteze pe Kajal, dar lucrarea mergea destul de repede, ca şi când sculptura s-ar fi finisat singură. Kajal se ţinuse de promisiune şi-i dăduse Annei un om de încredere, cu ajutorul căruia vizitase foarte multe obiective turistice importante ale Indiei. Ba chiar fusese într-un bazar indian, de unde-şi cumpărase fel de fel de nimicuri.
      În cele din urmă, după vreo două săptămâni, lucrarea Annei era finisată şi predată posesorului, iar Rajah o conduse la Bombay, de unde ea urma să se urce în avionul care ducea spre New York. În avion urcau fel de fel de indivizi. Anna îşi luă rămas-bun de la Rajah şi se urcă în avion, ocupându-şi locul. Lângă ea nu se mai aşeză nimeni.
      Avionul decolă spre ruta binecunoscută şi Anna se relaxa în scaunul său, aţipind. Dormi liniştită până ce auzi vocea căpitanului care anunţa apropierea de aeroportul New Yorkez. Abia aştepta să-l vadă pe Jack. Coborî din avion şi pătrunse în sala cea mare a aeroportului. Acolo, ceilalţi pasageri erau întâmpinaţi care mai de care de către rude sau prieteni. Îşi aminti cum o aşteptaseră soţii Doneck în aeroport, când ea se dusese de un Crăciun la ei şi zâmbi, căci atunci îl întâlnise prima oară pe Jack. În timp ce se gândea, observă pe cineva care vine spre ea cu un buchet imens de trandafiri albi. Din spatele buchetului se ivi capul lui Jack.
   ─ Bine ai venit acasă, draga mea soţie !
   ─ Jack !
   ─ Mi-a fost dor de tine, zise el dându-i buchetul şi sărutând-o.
   ─ Şi mie de tine !
   ─ Ai venit schimbată. Sper că indienii ăia nu te-au schimbat prea mult, glumi el.
   ─ Nu, deloc. Am venit doar cu aer indian. În rest, sunt aceeaşi !
      Cei doi ajunseră la maşina lui Jack, iar el îi deschise ca ea să urce înăuntru. Ajunsese acasă într-o zi de vineri, iar el îi spusese că-şi luase liber. Când amândoi ajunseră acasă, Anna îi arătă lui Jack cât de dor îi fusese de el. În week-end, Anna îi povesti lui Jack despre India, iar el îi povesti ce mai făcuse acasă. Amândoi stătuseră mai mult în casă, preferând să stea în dormitorul lor, decât să undeva.

               36. Jack face un plan, ce dă greş


      Anna se sculă a doua zi şi după obişnuita toaletă de dimineaţă, ea se duse spre atelierul unde avea să lucreze. Îşi aranjă uneltele pe care le va folosi la îndemână şi apoi începu să studieze bucata de piatră ce urma să fie terenul ei de lucru. Aşa o găsi Kajal, modelul ei.
   ─ Bună dimineaţa ! o salută aceasta
   ─ Bună dimineaţa ! răspunse ea
   ─ Ai mâncat ceva ?
   ─ Nu.
   ─ Am adus eu ceva de mâncare.
   ─ Mulţumesc.
   ─ Sper să ne înţelegem bine.
   ─ Şi eu. Cum doreşti să fii sculptată ?
   ─ Mai întâi mâncăm şi pe urmă stabilim.
   ─ Bine.
      Cele două mâncară în linişte, apoi, aşa cum îi promisese, Kajal îi explică Annei cum doreşte să fie sculptată. Ea înţelesese şi îi alese lui Kajal o poziţie cât mai comodă, apoi se apucă de lucru.
      În timp ce Anna muncea la sculptura ei în India, în America, Jack vroia să-i facă Annei o surpriză ca o glumă. Trebuia să fie cea mai ingenioasă glumă a lui. Îşi aminti de prietenul lui Caleb, care era un mare magnat al lumii interlope şi-i dădu un telefon.
   ─ Aici Caleb. Cine întreabă despre mine şi ştie acest număr de telefon ? întrebă el pe arabă.
   ─ Te strâng de gât dacă mai vorbeşti în arabă, că eşti american get-beget, răspunse Jack.
   ─ Jack, amice, ce plăcere.
   ─ Vreau să ne întâlnim la Terasa Colonadelor.
   ─ De ce ?
   ─ Îţi zic acolo !
   ─ Bine. Vin peste 20 de minute, e bine aşa ?
   ─ Da.
      După 20 de minute, cei doi amici erau la o masa de la terasă, cu o cafea în faţa lor, discutând
   ─ Jack, nu ne-am mai auzit de mult timp. Ce s-a întâmplat cu tine ?
   ─ Să spunem că o mulţime de lucruri, iar din această mulţime, tu trebuie să ştii că m-am însurat !
   ─ Ia ute la el ! Burlacul convins s-a însurat ! Ha, ha, ha ! râse el cu poftă.
   ─ Să mă anunţi şi pe mine când nu te mai porţi ca un copil mai mare !
   ─ Jack, nu mai fii atât de serios, că îmi dai fiori !
   ─ Vreau să mă ajuţi la ceva, ce zici ?
   ─ Dacă pot, cu cea mai mare plăcere.
   ─ Uite cum stă treaba : soţia mea este plecată în India. Este sculptoriţă şi a primit o comandă acolo. Ştiu că tu te mai duci în vizită la fratele tău care locuieşte în Ankara, Turcia.
   ─ Aşa şi ?
   ─ Vreau ca tu şi fratele tău să mă ajutaţi să-i ofer soţiei mele o experienţă inedită, ce zici ?
   ─ Spune despre ce e vorba şi să văd...
      Timp de mai bine de-o oră, Jack îi spuse lui Caleb planul său.
   ─ Ce ? sări acesta ca ars. Vrei s-o duc pe soţia ta în Ankara, la fratele meu pe motiv că vrea o sculptură, apoi să-i spun că va locui în harem şi că va trebui să primească vizita şefului meu, iar şeful să fii tu ? Ai luat-o razna ?!
   ─ Te rog...
   ─ Soţia ta te va „ucide” !
   ─ Fii serios !
   ─ Of... Nu-ţi pot refuza hatârul. Lasă-mă să văd ce pot face.
   ─ Bine.
      Anna terminase sculptura lui Kajal după o săptămână, iar Rajah fusese atât de încântat de munca Annei, că se hotărî să dea o petrecere, înainte de plecarea Annei acasă. Anna nu putuse să refuze să nu participe şi ea la acea petrecere şi veni ziua ceremoniei. Kajal o ajutase pe Anna să-şi aleagă o costumaţie tipic indiană şi amândouă merseră la petrecere. Jack, împreună cu amicul lui Caleb erau şi ei la petrecere. Se nimerea ca Rajah să-l cunoască foarte bine pe Caleb şi acesta spusese că va veni însoţit de soţia lui şi de un bun amic.    
      Când Anna şi Kajal intraseră în sala unde se ţinea petrecerea, Jack fusese uimit cât de bine arăta soţia lui în rochia indiană şi cum se schimbase de mult. Era mai frumoasă decât îşi amintea el sau dragostea lui pentru ea îl făcea s-o vadă aşa. Urmând planul pus la cale cu Jack în cele mai mici detalii, Caleb se apropie de Anna.
   ─ Felicitări. Am înţeles că dumneavoastră sunteţi autoarea statuii pe care toţi o admirăm.
   ─ Mulţumesc. Vă cunosc cumva ?
   ─ Nu, deloc. Sunt în vizită aici. Mă numesc Caleb, iar el este fratele meu Talib. Doreşte să facă o comadă de o sculptură.
   ─ Pe cine doriţi să sculptez ?
   ─ Nu vorbeşte engleza. E din Ankara, Turcia.
   ─ Nu am ştiut.
   ─ Vrea să veniţi du dânsul în Ankara pentru a putea să vă arate pe cine să sculptaţi. De fapt, povestea este mai complicată.
   ─ Vă rog să-mi spuneţi povestea mai întâi.
      Caleb îi spuse o poveste ce făcea parte din „scenariu’.
   ─ Adică fratele dumneavoastră are un Harem şi vrea ca din haremul pe care-l are să-şi aleagă o soţie, dar aceasta trebuie să fie cea mai frumoasă cadână de-acolo, iar eu trebuie să aleg una, s-o sculptez şi apoi să-i prezint sculptura şi dacă-i va plăcea, o va alege pe cea care am sculptat-o de soţie pe lângă cele pe care le are deja ?
   ─ Da, aţi înţeles bine.
      Anna se ridică de jos şi zise :
   ─ Îmi pare rău, dar am stat suficient de mult în India. În plus, am destui bani şi trebuie să întorc acasă la soţul meu, în America. Deci, mă văd nevoită să refuz oferta.
   ─ Fratele meu plăteşte bine.
   ─ Poate să plătească şi în aur. Nu mă interesează. Acum, vă rog să mă scuzaţi !
      Anna se duse lângă Kajal, povestidu-i propunerea ce i se făuse. Se împrietenise cu aceasta şi-şi povesteau una alteia multe lucruri.
   ─ Şi ce ai făut ?
   ─ Am refuzat. Doar ţi-am spus că vreau să mă întorc acasă.
      Cei doi bărbaţi plecară din acea sală într-un colţ mai ferit şi Jack îşi dădu masca jos. Anna, care fusese intrigată de culoarea ochilor celui pe care Caleb i-l prezentase drept fratele lui - i se păruse că recunoaşte acei ochi şi nu ştia de ce - îi urmărise pe cei doi şi stătea într-o poziţie din care îi vedea foarte bine pe-amândoi şi-i auzea.
   ─ Ţi-am spus că n-o să meargă, Jack, îl auzi ea pe Caleb.
   ─ Mda, am subestimat spiritul critic al soţiei mele.
   ─ Poate ai uitat că nu cade aşa uşor în capcană !
   ─ Nu chiar ! A început să fie mai vigilentă de la o întâmplare mai veche !
   ─ De acord cu tine, dar trebuie să recunoşti că aţi duce propria soţie în Ankara, pentru a-i oferi nişte nopţi de vis, sub pretexul unei asemenea minciuni, nu putea să ţină. Să presupunem că ar fi acceptat şi ar fi venit... Conform planului tău, eu trebuia să-i spun că tu, care te dai drept fratele meu, îi vei face o vizită noaptea. Nu crezi că ar fi refuzat din start ? După câte mi-ai povestit, Anna este foarte fidelă.
   ─ Da, aşa este. Nu ar face nimic care să întunece fericirea noastră.
      În timp ce Jack spunea aceste vorbe, Anna deja era în spatele lui. Venise pe nesimţite acolo şi-i făcuse semn lui Caleb, că dacă trădează prezenţa ei acolo, va suporta consecinţele. Acesta nu-i trădase prin nimic prezenţa. Jack nu terminase bine de spus propoziţia când auzi o voce din spatele său :
   ─ Deci, scumpa Anna nu face nimic care să întunece fericirea ! Poate fericirea ta, zise ea pe un ton dur
      Jack o recunoscu. Vocea soţiei sale era dură şi rece. Se întoarse cu faţa spre ea şi se trezi cu o palmă peste obraz de toată frumuseţea.
   ─ Dacă aşa apreciezi tu dragostea, înseamnă că nu te-am cunoscut în realitate sau nu eşti chiar persoana care pretindeai că eşti ! Ţine-ţi verigheta amărâtă, îi aruncă ea în faţă verigheta. Am să vorbesc cu un avocat să se ocupe de actele de divorţ. Presupun că ai făcut vreun pariu că te însoi cu mine şi ai reuşit ! Mi-e scârbă de tine ! Nu vreau să mai ştiu că exişti !
      Anna se întoarse şi plecă.
   ─ Anna, n-am făcut niciun pariu că mă voi însura cu tine ! strigă el după ea. Eu chiar te iubesc.
      Anna se întoarse cu faţa spre el. Avea un chip rece şi o privire tăioasă.
   ─ Asta să i-o spui altei blonde mai fără cap decât mine ! Eu nu te cred !
      După ce spuse asta, Anna pătrunse în camera prietenei sale şi îi spuse lui Kajal întâmplarea printre lacrimi. Rajah, care fusese lângă ele, îi spuse Annei că dacă vrea să meargă până la capăt cu divorţul, îi va găsi un avocat bun şi va face totul ca s-o susţină în America. Anna îi mulţumi, spunându-i că vrea doar un avocat deştept, care să facă în aşa fel, încât să-i obţină divorţul şi să-i aducă hârtiile care aveau să conţină sentinţa de divorţ, iar Rajah îi promise că aşa va face.

[Nefertiti]

N-am mai pus nimic de ceva vreme !

                               37. Schimbări

      Anna plecă din India chiar a doua zi şi se întoarse la New York. Se duse la vechiul ei apartament. Noroc că nu-l vânduse. Intră înăuntru şi după un duş lung şi o cină mai mult frugală, Anna adormi. A doua zi, se duse la casa unde stătuse cu Jack.
   „Ce interesant ! îşi zise ea. Acum patru luni mă căsătoream, iar acum divorţez ! Parcă aş fi actriţă. Numai actorii se căsătoresc şi se despart aşa de  repede ! Trebuie să fac ceva cu viaţa mea !”
      Ajunsă la casa ei cu Jack, sună la uşă. Îi răspunse chiar el.
   ─ Am venit să-mi iua lucrurile ! zise ea la fel de rece cum se purtase în India.
   ─ Intră, o pofti el.
      Ea se duse spre dormitorul lor şi începu să-şi facă bagajul
   ─ Anna...începu el.
   ─ Nici să nu îndrăzneşti să scoţi vreo vorbă ! Sunt aici să-mi recuperez lucrurile. Atât şi nimic mai mult ! Nu o să iau nimic altceva decât ceea ce-mi aparţine ! Dacă vrei, poţi să şi verifici !
   ─ Poţi lua tot ce vrei. Nu o să te verific.
      Anna îşi luă lucrurile şi apoi ieşi din cameră. El o prinse de mână.
   ─ Nu putem să uităm prostia mea ?
   ─ Îmi pare rău, eu nu sunt aşa. M-ai rănit şi nu pot uita asta. Adio, domnule Austen, spuse ea desprinzându-se din strânsoare şi ieşind pe uşă. Ajunse din nou la apartamentul său şi îşi dădu frâu liber lacrimilor. Plânse o vreme, apoi se linişti, amintindu-şi se Cassandra, ghicitoarea la care o dusese Kate. Se schimbă de haine şi se duse să vadă dacă îşi mai are cabinetul acolo. Din fericire cabinetul ei era tot acolo, iar secretara nu mai era cea pe care Anna o ştia. Se apropie de biroul acesteia.
   ─ Bună ziua, zise ea.
   ─ Bună ziua. Cu ce vă pot fi de folos ?
   ─ Doamna Cassandra mai dă consultaţii ?
   ─ De ce n-ar mai da ?
   ─ Vreau să-mi fac şi eu o programare la dânsa.
      În timp ce secretara se pregătea să caute agenda de programări, Cassandra tocmai ieşea din biroul ei. Deşi trecuse atâta vreme de când Anna fusese împreună cu prietena ei Kate la ea, Cassie, cum era alintată de cunoscuţii săi, o recunoscu pe dată.
   ─ Anna ! excalmă ea.
   ─ Bună ziua, d-nă.
   ─ Mai repede bună seara, zise ea. Ce-i cu tine aici ?
   ─ Am venit să-mi fac o programare.
      Cassandra se uită cu atenţie la ea.
   ─ Anna, tu nu eşti aici ca să-ţi citesc viitorul ! Adelle ?
   ─ Da, doamnă ?
   ─ Văd că în sală nu este nimeni. Cine vine după Anna, reprogramează-l. Nu mai primesc pe nimeni ! Anna, hai să intrăm !
   ─ Mulţumesc.
      Cele două intrară în camera lui Cassie. Nu se schimbase nimic acolo şi Anna vroia să se aşeze la masă.   
   ─ Nu aici. Hai dincolo !
   ─ Dincolo ?
   ─ Da.
      Cassandra o invită pe Anna într-o altă cameră, care era ordonată ca un fel de birou. O pofti să se aşeze pe o canapea şi se scuză, deoarece vroia să-şi schimbe îmbrăcămintea. Anna se aşeză jos şi o aşteptă. Când se întoarse, Cassandra dispăruse. Femeia ce intrase nu avea nimic în comun cu îmbrăcămintea viu-colorată a Cassandrei, cu machiajul stident şi alte accesorii. Era o femeie matură, cu păr lung negru şi ochi căprui.
   ─ Gata, zise ea.
      Anna o privi uimită.
   ─ Ştiu. Par altă persoană nu ?
   ─ Da.
   ─ Numele meu real este Grace Moore. Cassandra sunt acolo în camera aceea. Am descoperit din întâmplare tarotul, deşi mărturisesc că nu mă pricep deloc la datul în cărţi. Sunt psiholog, dar ca psiholog poţi supravieţui mai greu aici şi deja există o mare reţea de psihologi, aşa că am ales calea asta : să fiu o ghicitoare. Pentru asta îmi trebuiau haine, un nume şi nişte cărţi de tarot, ca să dea o notă de autenticitate. Mi-au plăcut foarte mult cărţile care vorbeau despre zei, legende şi alte lucruri fantastice. Citind mitologia greacă, m-a fascinat numele de Cassandra, acel tip de profet care nu era crezut, dar profeţiile lui se împlineau cu precizia unui cuţit. Nişte haine viu colorate mi-au atras atenţia, locul unde-mi am cabinetul era ideal, mi-am cumpărat nişte cărţi şi aşa s-a „născut” Cassandra.
   ─ Dar de unde şi până unde „profeţii” ?
   ─ Mai întâi, am şedinţe cu oamenii care vin la mine ca la o renumită ghicitoare, despre cine sunt ei, ce-i aduce la mine şi înregistrez totul pe un reportofon, apoi vin aici şi analizez cele spuse de ei. Concluziile le trag în faţa lui, punându-l să amestece cărţile de tarot. De cele mai multe ori nu dau greş şi lumea vine să-mi mulţumească în cele mai diferite moduri. Dacă aş fi fost psiholog, aş fi fost târât şi în procese, dar aşa...
   ─ Înţeleg... Dar cu mine...
   ─ Nu ştiu ce s-a întâmplat. Păream că te cunosc de când lumea şi am zis acele lucruri la instinct. Parcă eram în transă când ţi-am zis acele cuvnte. Nu mi s-a mai întâmplat.
   ─ Ciudat.
   ─ Să revenim la tine ! Ce ai păţit ?
   ─ Acum eşti Grace sau Cassandra ?
   ─ Sunt Grace.
      Anna se apucă să-i povestească ceea ce i se întâmplase  amintindu-i lui Grace că spusele ei se adeveriseră în mare măsură. Îi mai zise şi de întâmplarea din India, iar Grace se întristă.
   ─ Trebuie să faci o schimbare, zise ea.
   ─ Asta şi intenţionez.
   ─ Dar schimbarea trebuie să înceapă de la tine. Uite, simt nevoia de a te ajuta. Am 45 de ani şi nu sunt căsătorită. Am concepţii cât se poate de aiurite despre căsătorie, aşa că nu cred că voi ajunge să mă mărit. Pot să te tund puţin, lăsându-ţi părul trei-sferturi şi să te vopsesc la el, pentru a ţi-l închide la culoare. Pot să-ţi fac rost şi de un un apartament la Los Angeles. Dacă vrei, poţi începe schimbarea chiar de azi !
   ─ Sigur că da, dar nu-mi pot schimba şi numele. Îmi place numele meu de Anna Andersen.
   ─ Nu îl vei schimba. Vom tăia „en-ul” şi va deveni Anders. E un nume cu rezonanţă engleză. Asta tot eu ţi-o pot rezolva după ce primeşti sentinţa de divorţ.
   ─ Bine. Aşa să fie !
      Şi aşa a fost... În seara aceea, Annei i se tunsese părul, el rămânând doar până la umeri, fusese vopsit cu puţin maro, ceea ce îl făcea să pară blond-şaten, o combinaţie ciudată de altfel şi Anna rămase la New York până ce se dădu sentinţa de divorţ, pe care avocatul angajat de Rajah pentru ea, o obţinuse extrem de repede. După ce primise sentinţa, Anna, cu ajutorul lui Grace plecă spre Los Angeles, unde urma să-şi înceapă o nouă viaţă. Împlinise de-abia 31 de ani. Avea o viaţă întreagă în faţa ochilor !...