Poveste fantastica à la Nefertiti

[xXxA-LiL-BuTtErFlYxX]

aleluia ..c poveste interesanta .. ..*astept continuarea cu nerabdare*

[Nefertiti]

                                       ~~~Partea a III-a : Viitorul~~~

                                6. Dei îşi descoperă puterea

      Timpul se scurse de la momentul în care Dei fusese lăsată în grija celor doi înţelepţi. Amai şi Hiru o crescuseră ca şi când ar fi fost fiica lor, deşi mai aveau un fiu. Pentru că Dei fusese mică atunci când bătălia dintre întuneric şi lumină avusese loc, nu putea avea amintiri din trecut. Părinţii ei hotărâseră, de comun acord, să-i schimbe numele. Ceruseră mai întâi acordul lui Toki, care le binecuvântă alegerea şi acum Dei se numea Ran şi numele ei însemna orhidee. Pe fiul cuplului îl chema Raiku şi însemna bucurie, căci părinţii fuseseră foarte bucuroşi când acesta venise pe lume.
      Cei doi crescuseră mari, se înţelegeau de minune, primeau o educaţie şi erau învăţaţi şi cum să se lupte, dar şi cum să-şi dezvolte energiile interioare. Alarienii aveau o concepţie potrivit căreia toţi aveau în interiorul lor o energie anume. Dacă şi-o dezvoltau puteau să facă bine sau rău, depindea de fiecare în parte cum o folosea.
      În timpul în care se scursese, Întunericul lucra, scornind noi şi noi creaturi, care mai de care mai puternice. Curând, lui Setsu i se născu un fiu pe care acesta îl numise Kuuhaku, iar numele lui însemna Vid. Pentru ca nimeni să nu ştie că Întunericul suprem luase fiinţă, Setsu-l numi pe fiul lui şi Gadai, ceea ce însemna teamă. Îl învăţase tot ceea ce ţinea de manipularea în scopuri distructive a întunericului. Ca să-şi atingă scopul : acela de a pune stăpânire pe Alaris, îşi dădu fiul în grija unor slujitori devotaţi lui, care-l crescuseră pe Gadai. La început, Gadai fusese un alarian ca toţi ceilalţi şi doar când tatăl său adevărat avea să decidă că venise timpul ca fiul lui să primească ultima învăţătură, avea să-l cheme pe Onix.
      Pe Alaris viaţa se scurgea în mod firesc, iar lui Hiru şi Amai le creştea inima de bucurie pentru copii lor. Într-o zi, pe la vârsta de 13 ani pentru Ran şi 10 pentru Raiku, pe când aceştia se jucau, Raiku se răni din neatenţie. El începu să plângă şi Hiru-l auzi, venind la el.
   ─ Ce s-a întâmplat, dragule ?
   ─ M-am rănit din neatenţie.
   ─ Hai în casă, tata o să te vindece. Ran, unde eşti ?
   ─ Aici, mamă.
   ─ Vino şi tu înăuntru.
   ─ Da, mamă.     
      Cei trei intrară în casă şi Hiru-i arătă rana lui Raiku lui Amai. Acesta începu să prepare o alifie din plante de leac ce creşteau pe alaris din abundenţă şi se ocupă de rana fiului său. Ran stătea cuminte privind cu atenţie la tot ceea ce se întâmpla în jurul ei. Alifia pe care o preparase Amai avea proprietatea de a vindeca pe loc, dar rana aceea a lui Rai, cum era alintat, nu se lăsa vindecată. Amai observa cu uimire că în loc să se vindece, rana se agrava. Se gândi prima dată că nu luase plantele corecte din grădina lui sau că nu respectase ordinea punerii lor.
   ─ Nu vrea deloc să se vindece. Nu ştiu de ce.
   ─ Poate că ne trebuie altă alifie, zise Hiru.
   ─ Ar fi trebuit ca aceasta să fie de ajuns.
   ─ Ce ne facem acum ?
   ─ Cred că va trebui să mergem la un vindecător. Nu ne-am descoperit energiile lăuntrice.
   ─ Nu-mi duc copilul la vrăjitorii ăia. Sunt nişte şarlatani.
   ─ Şi ce propui să facem ? Să încercăm să ne descoperim energiile lăuntrice, iar până atunci rana să se agraveze din ce în ce mai mult ?
   ─ Nu ştiu. Mă simt neputincioasă.
      Ran se apropie de fratele ei şi-i privi rana.
   ─ Nu vă mai faceţi atâta griji pentru o simplă rană, zise ea. Se va vindeca, o să vedeţi !
   ─ Ran, Ran, copila mea naivă, clătină Hiru din cap.
   ─ Nu sunt deloc naivă, zise ea.
      Ran întinse o mână spre rana fratelui său şi puse palma deasupra ei.
   ─ Ai încredere în mine, Rai ?
   ─ Da, Ran, dar ce poţi face tu ?
   ─ Nici nu-ţi dai seama câte pot face, zise ea.
      Hiru-l privi într-un mod ciudat pe Amai. Oare suflul lui Mikomi pătrunsese în Dei ? Oare devenise Fiica Luminii ? amai nu ştiu ce să răspundă şi se uită la fata lui. Aceasta rosti :
   ─ Fie ca Lacrimile Speranţei să te vindece ! rosti ea
      Părinţii văzură cu uimire o energie albă curgând din palma lui Ran. Avea foarma unor lacrimi ce picau peste rana lui Rai şi-l vindecau. În timp ce energia aceea-l vindeca pe fratele ei, în mintea lui Ran se derulau ca nişte    flash-back-uri imagini pe care ea nu le ştia. Rana fratelui ei se închise şi ea se întoarse spre părinţii ei.
   ─ Mi-aţi ascuns ceva ?
      Uimiţi, aceştia răspunseră la unison :
   ─ Ce-am putea să-ţi ascundem ?
   ─ Nu ştiu. Va trebui să mă lăsaţi să plec de-acasă. Voi face o călătorie spre un anumit loc. Ştiu că acolo voi afla nişte răspunsuri.
   ─ Ran, dar este periculos să pleci singură.
   ─ Voi merge singură. Tată, dă-mi una din săbiile tale. Nu ştiu să mă lupt, dar cred că voi învăţa. Voi pleca chiar astăzi în călătorie.
   ─ Şi unde o să dormi, ce-o să mănânci ? întrebă mama ei
   ─ Natura mă va ajuta.
   ─ Nu înţeleg nimic, fiica mea ! rosti Amai. De ce tocmai acum ? Ce e cu acest mister ?
   ─ Tată, lasă-mă să plec. Simt că am o misiune de îndeplinit. Dacă nu aflu răspuns la întrebările ce mă frământă, ştiu doar atât : întunericul va pune repede stăpânire peste această lume. După ce-o va cuceri pe aceasta, îi va fi foarte uşor să cucerească întregul Univers.
   ─ A venit timpul ! rosti Amai. Bine, fiica mea. Poţi să pleci.

[Sharra Naght]

wow ce super very very zippy asept continuare cu nerabdare

[Nefertiti]

Fragmentul pe care mi l-ati cerut :

                                        7. Conversaţie cu Inţeleptul

      Deşi Amai îi spusese fiicei sale că poate pleca, Hiru se împotrivi s-o lase să plece chiar atunci, pentru că se lăsa întunericul. Ran îşi ascultă mama, dormind acasă în acea noapte, iar a doua zi plecă în călătorie. Nu ştia încotro ar putea merge, dar se hotărî să meargă în linie dreaptă, oriunde-o va duce calea pe care o apucase.
      Curând, ieşi din tărâmul care-i era casă, pătrunzând în necunoscut. Nu avea de unde ştii cum se numeau toate tărâmurile, pentru că nu citise despre ele. Plecase nepregătită din punct de vedere al învăţăturilor. Peisajul înconjurător se schimba pe măsură ce ea înainta. Spre seară, ajunse în alt tărâm.
      Acel tărâm nou pentru ea i se părea înfricoşător, pentru că era plin de umbre şi lumini, închipuind diverse forme. Fiinţe ciudate îi ieşeau în cale   privind-o cu ochi iscoditori. Nu ştia unde se află, dar ştia instinctiv că fiinţele acelea nu ar fi capabile să-i facă rău. Merse mai departe, deşi îi era puţin frică, dar curând ajunse la o locuinţă. Părea diferită de locuinţele pe care ea le cunoştea în tărâmul său. Luându-şi inima în dinţi, bătu la uşa aceea.
      După un timp, în care crezu că nu-i va răspunde nimeni deoarece nu locuia nimeni acolo, o fiinţă-i deschise uşa.
   ─ Pe cine cauţi, copilă ? întrebă acea fiinţă.
      Ran înţelese întrebarea, căci fiinţa vorbise în graiul ei şi răspunse :
   ─ Nu caut pe cineva anume. Mă cheamă Ran şi am plecat din Tărâmul Înţelepţilor într-o lungă călătorie. Nu ştiu încotro merg şi dacă va trebui să ajung undeva anume.
   ─ Dacă vii din tărâmul de care spui, atunci eşti o fiinţă citită.
   ─ Mărturisesc că nu. Am plecat în grabă. Nu am avut timp de învăţături.
   ─ Intră înăuntru. Te voi învăţa eu tot ceea ce vrei să ştii, dar ai grijă ! De vei păşi peste pragul casei mele, va trebui să rămâi la mine până când voi considera eu că poţi pleca. Mi se spune Înţeleptul. Mulţi mi-au nesocotit cererea şi au sfârşit foarte urât. Tu eşti de-abia la începutul vieţii. Mai bine pleacă acum, cât mai poţi !
   ─ De voi putea să învăţ ceva folositor, accept cu bucurie să-ţi trec pragul. Deja l-am trecut, Înţeleptule ! Nu mai pot da înapoi.
   ─ Bine. Fie precum vrei.
      Înţeleptul o găzdui în locuinţa sa, ticsită de cărţi pe Ran. Îi dădu ceva de mâncare şi o lăsă să se odihnească. După ce aceasta dormi un somn lung, relaxant, Înţeleptul o trezi, spuându-i că a venit timpul. Ea se trezi şi aşteptă cuminte ceea ce avea să urmeze.
   ─ Află copila mea că misiunea mea este mai grea decât a ta.
   ─ Cum aşa ?
   ─ În primul rând, priveşte cu atenţie în această mică oglindă. Nu este una oarecare, ci una care arată trecutul.
      Ran se uită cu atenţie la ceea ce-i releva oglinda, dar nu înţelegea nimic din ceea ce vedea. Când oglinda termină de arătat ceea ce trebuia, ea-l privi uimită pe Înţelept.
   ─ Aceste lucruri s-au întâmplat pe când tu abia te născuseşi. Ceea ce ai văzut tu a fost războiul dintre lumină şi întuneric, care a dus la crearea Sanctuarului Sacru. Acest sanctuar adăposteşte două fluxuri de energie : unul e de culoare albă, iar celălalt de culoare neagră. Cele două fluxuri sunt păzite cu străşnicie de patru Gardieni : doi pentru fluxul alb, doi pentru cel negru. Albul reprezintă lumina, speranţa, viaţa, puritatea. Negru reprezintă întunericul, noaptea, haosul, vidul. Numele tău străvechi este Dei-Mikomi, copilă şi tu esşi Lumina. Ca să existe Echilibru între lumină şi întuneric, au trebuit să piară zei.
        În fluxul alb stau suflurile părinţilor tăi, Ran. Mikomi era mama ta. În fluxul negru stau suflurile duşmanilor lui Mikomi. Cele două fluxuri se află în Armonie, pentru că ura din trecut a fost ştearsă. Gardienii ce păzesc lumina sunt unchii tăi, iar cei care păzesc întunericul sunt copii ai duşmanului. Nu mai există duşmani, pentru că însuşi Creatorul a hotărât asta. Ai crede că marele Creator este atotputernic, dar nu este tocmai aşa. El are nevoie de ajutoare, pentru a menţine Armonia pe Alaris. Pentru ca acestă Armonie să fie menţinută, tu eşti Mesagerul Creatorului, căci ţi s-a dat puterea luminii pentru a învinge întunericul ce râvneşte la supremaţie.
        Pentru ca tu să fii pregătită pentru ziua în care te vei lupta cu Întunericul, va trebui să capeţi multe cunoştinţe şi înţelepciune.
   ─ Ce frumos povesteşti ! Dar eu nu înţeleg mai nimic din toate acestea.
   ─ Cu timpul vei începe să înţelegi. Întunericul ce râvneşte la supremaţie îşi are casa pe Onix, o planetă aflată la mare distanţă de Alaris, în altă galaxie. El îşi va trimite în luptă propriul fiu, pe care l-a dat spre creştere şi învăţătură pe Alaris şi l-a numit Gadai. El a fost crescut doar în spiritul întunericului. Nu ştia altcva decât să manipuleze puterea ce i s-a dat în scopuri malefice, meschine. Te voi învăţa ştiinţe exacte, artă, graiurile străine. Îţi voi dezvălui taine ale fiinţelor de pe Alaris, ale stelelor de pe cer, ale naturii înconjurătoare. Toate acestea-ţi vor fi de folos în drumul ce-l vei avea de parcurs.
   ─ Bine. Dar n-am înţeles ce-i cu Sanctuarul.
   ─ Teama pe care o afişezi tu faţă de faptul că nu ai înţeles nimic din cele povestite de mine despre Sanctuar face parte din cele şaptesprezece vicii ale unei finnţe.
   ─ Care sunt viciile ?
   ─ Aici începe învăţătura ta. Trebuie să ştii că viciile sunt cu una mai puţin decât virtuţile. Vicii sunt : invidia, tristeţea, mânia, cruzimea, avariţia, linguşirea, nebunia, nedreptatea, falsitatea, minciuna, teama, îngânfarea, nesocotinţa, mândria, îmbuibarea şi desfrâul. Virtuţile sunt : iubirea, bucuria, pacea, milostenia, generozitatea, corectitudinea, prudenţa, dreptatea, sinceritatea, adevărul, tăria, mărinimia, constanţa, temperanţa, umilinţa, abnistenţa, castitatea şi moderanţa.
   ─ Ai spus că întunericul îşi va trimite fiul pentru a cuceri Alaris-ul. De ce ?
   ─ Întunericul doreşte să pună stăpânire pe întregul univers, să creeze haos şi dezordine.
   ─ Dacă înşuşi Creatorul are nevoie de ajutor să învingă acest întuneric, cum voi putea eu să-l înving ?
   ─ Începi să înţelegi.
   ─ Da, cred că da. Iată ce înţeleg eu : Creatorul sau cel pe care-l numesc alarienii aşa este Suflul. El a dat Suflu tuturor alarienilor, după ce aceştia afu fost creaţi. Presupun că poporul meu au fost creaţi din întuneric şi lumină, dar Creatorul a fost cel care le-a dat Suflu. Ştiu de la părinţii care m-au crescut că alarienii sunt asemenea zeilor, numai că ei pot muri mai repede decât zeii. Poporul meu poate fi ucis foarte uşor, pe când zeii pot fi ucişi doar de o anumită armă, care i-ar lăsa fără suflul lor. Aşa sunt şi eu. Pentru ca Echilibrul de pe alaris să fie menţinut, Creatorul a făcut să existe Sanctuarul Sacru. El a pus acolo energia luminii şi a întunericului pentru a curge în armonie. A pus paznici care să păzească această armonie şi a chemat nişte fiinţe care să se pregătească pentru bătălia ce va urma. Echilibrul Universal este în pericol, pentru că cel care manipulează întunericul aşteaptă să acţioneze. Cel pe care-l numiţi Creator, de fapt, nu există, ci este Toki, cel care a devenit Paznicul Sanctuarului. Am intuit bine ?
   ─ Incredibil. Nu degeaba eşti fiica lui Mikomi ! Aşa este. Cei chemaţi să se pregătească sunt numiţi Protectorii. Unul dintre ei va veni lângă tine pentru a te proteja. Ceilalţi vor trebui să plece în căutarea armei tale de luptă. Doar unul dintre ei va reuşi să ţi-o aducă.
   ─ Da, vor pleca, dar cel cu inima pură va reuşi să vadă sabia. Cel ce mi-o va aduce are în el mai multă lumină decât crede. Doar lui i se va arăta sabia, caci ea are ferecată înăuntrul ei puterea întunericului şi a luminii la un loc. Ele nu sunt în armonie, iar puterea armei stă în Fluxul Echilibrului. El poate chema întunericul sau poate aduce lumina, poate distruge sau crea, poate împlini orice vis. Depinde de cel ce-o foloseşte pe Akuna, căci acesta este numele ei.
   ─ De unde ştii asta ? Numele sabiei nici măcar nu se cunoaşte. Măreţul Toki ştie doar unde se află şi va pleca în curând spre ea însoţit de cei opt protectori ce vor pleca în căutarea ei. Cum de ştii tu numele sabiei şi mai ales ceea ce poate face ea ?
   ─ Suflul lui Mikomi mi-a fost dăruit de mama la naştere. eu sunt Fiica Luminii, cea care poate stăpâni şi mânui acea sabie. Numai eu puteam să-i dau nume şi numele pe care il-am dat a fost deja acceptat.
   ─ Înseamnă că Gadai va fi chemat pe Onix. Curând, întunericul va începe să-şi trimită mesagerii pe Alaris. Trebuie să ne grăbim...
   ─ De ce să ne grăbim ? Ai spus că mă vei învăţa. Pentru a putea să ştiu totul despre Alaris, va trebui să învăţ mult. Ca să pot să mă lupt cu sabia, va trebui să învăţ. Întunericul nu va îndrăzni să vină mai devreme pe Alaris. Acum de-abia îşi desăvârşte creaturile. Voi ieşi eu mai întâi din ucenicie şi mai apoi va începe invazia.
   ─ Acum tu spui lucruri de neînţeles.
   ─ Da ? N-am ştiut. Probabil că nu mai sunt Ran, ci Dei-Mikomi acum, dar voi fi Ran, până ce va trebui să-mi arăt puterea. Mai este mult până atunci. Acum, de-abia începe ucenicia mea. Învăţăm, Înţeleptule ?
   ─ Învăţăm, copilă.

[Sharra Naght]

asta o fost un capitolul fantastic bv continua astept astept

[Nefertiti]

                                           8. Lacrima Speranţei

      Aşa cum îi promise, Înţeleptul se apucă s-o instruiască pe Ran. Pentru început, el consideră potrivit s-o înveţe despre taina stelelor, a poziţiilor lor şi cum să se poată ghida după ele. O învăţă apoi graiurile străine şi cum se poate ajuta de natură. Îi dezvălui că va trebui să ajungă pe Tărâmul de Dincolo de Negură, unde stătea Magicianul, cel care ştia de puterea plantelor de pe Alaris. Pentru a învăţa să se lupte va trebui să ajungă în Tărâmul de Miazâ-Zi, unde avea să fie învăţată arta duelului de către Maestrul Duelului. Înţeleptul îi dezvălui că acest maestru este o creatură ca para focului, cu fulgere în ochi şi vâlvătăi în păr. Nimeni nu ajunsese până în tărâmul ei.
      Cea mai de preţ învăţătură pe care o primise Ran erau Legile Înţelepciunii. Înţeleptul i le spusese pe rând, cele mai imprtante, demne de a fi reţinute erau : „Nimic nu stă, totul se mişcă, totul vibrează”; „Orice cauză are efectul ei, orice efect are cauza sa”.
      Ran era foarte ascultătoare şi învăţa repede ceea ce i se spunea. Citea din cărţile aflate în locuinţa înţeleptului pentru a afla din ele ceea ce nu-i putea spune profesorul ei. Astfel se scurseră doi ani de învăţături preţioase. Când Ran împlini 15 ani, Înţeleptul îi spuse că trebuie să plece. O conduse chiar el la graniţa tărâmului său şi-i arătă un drum.
   ─ Trebuie să mergi pe acest drum. El te va duce în Tărâmul Comorilor. Când vei ajunge acolo, te vor întâmpina fiinţe mai mici de înălţime ca tine. Ei sunt Căutătorii de Comori. Caută acea fiinţă ce-şi spune Făurarul. El te va conduce spre Peştera de Ametist. Ca suflul lui Mikomi să poată fi folosit de tine, trebuie să recuperezi Lacrima Speranţei. Pare o bijuterie, dar nu este. Mikomi şi-a împărţit suflul în două părţi egale. Una ţi-a dat-o ţie când te-a lăsat în grija lui Toki şi a doua a ascuns-o în acea peşteră. Înşuşi Toki a ascuns-o. Nu-ţi va fi uşor s-o găseşti.
   ─ Mulţumesc, Înţeleptule !
   ─ Fie ca lumina să te călăuzească !
      Ran porni spre partea a doua a călătoriei sale. Avea un drum lung de parcurs, dar în cele din urmă ajunse pe Tărâmul Comorilor. Aşa cum fusese avertizată, fiinţe mai mici de statură ca ea-i ieşeau în cale, uitându-se întrebători la dânsa. Zarva stârnită de apariţia lui Ran în acel tărâm, îl făcu pe cel căruia i se spunea Făurarul să iaşa afară din locuinţa sa. Luându-se după indicaţiile semenilor săi, o zări pe Ran.
   ─ Ce cauţi în Tărâmul Comorilor ? întrebă el puţin arţăgos.
   ─ Vin din casa Înţeleptului. El m-a trimis pe acest tărâm ca să-l caut pe Făurar. Numele meu este Ran, dar şi Dei-Mikomi. Am fost sfătuită să nu-mi folosesc numele străvechi şi nici nu-l voi folosi prea des. Îmi place Ran, pentru că mă reprezintă mai bine. Dei va fi doar suflul meu interior. Mi s-a mai spus că aici se află Lacrima Speranţei.
   ─ Atunci, fii bine-venită în umila mea casă. Intră, te rog ! Te aşteptam.
      Ran acceptă invitaţia, iar Făurarul îi dădu ceva de mâncare şi o lăsă să se odihnească. După odihnă, cei doi se duseră spre Peştera de Ametist. Intrară înăuntru, ghidaţi doar de lumina palidă ce se răspândea în jurul lor de la micile obiecte ce păreau a fi nişte felinare. Acolo, în acea peşteră, nu exista decât noapte, lumina soarelui Alarian nu pătrundea vreodată acolo şi creaturi fără ochi îşi găsiseră locaşul acolo. Lumina de la felinarele din jur îi ajuta pe Căutători să sape cu ajutorul uneltelor după pietre preţioase. Cei doi ajunseră la un perete al peşterii unde pietrele preţioase stăteau înfipte în stâncă. Puteai întinde mâna şi luai tot ce vroiai de pe acel perete. Acolo, Făurarul se opri şi-i spuse lui Ran :
   ─ Aici, pe acest perete există trei pietre preţioase. Una este de culoare albastră, una de culoare roşie şi una de culoare verde. Sunt trei bucăţi dintr-un întreg. Se potrivesc perfect una-într-alta şi crează ceea ce se numeşte Lacrima Speranţei. Trebuie să găseşti acele bucăţi şi Lacrima va fi a ta.
   ─ Este o încercare de inteligenţă nu ?
   ─ Da, aşa este.
      Ran începu să privească peretele acela din faţa ei cu atenţie, căutând acele bucăţi ce s-ar potrivi una-într-alta şi care să dea ceea ce căuta ea. Îşi amiti că-l vindecase pe fratele ei mai mare folosind Lacrimile Speranţei, un flux de energie albă ca o ploaie de lacrimi, aşa că începu să caute acele trei bucăţi, care unite, ar fi putut da o lacrimă.
   ─ la câte încercări am voie ?
   ─ Ai dreptul la două încercări. La a treia încercare trebuie să reuşeşti, pentru că nu vei mai ieşi de-aici. Dacă pierzi şi a treia încercare, va trebui să munceşti trei ani în această peşteră. Câte un an pentru fiecare încercare greşită. La finalul celor trei ani de muncă, îţi voi arăta chiar eu pietrele acelea căutate de tine.
   ─ Bine. Am văzut trei grupuri de pietre, care au culorile zise de tine şi care ar putea îndeplini cerinţa de a se îmbina perfect. Aş vrea să le iau şi să le combin. Dacă ratez, atunci va fi precum ai spus tu.
   ─ De acord.
      Ran luă cele trei grupuri de pietre şi apoi începu să le aranjeze. Cu pietrele din primul şi al doilea grup nu se întâmplă nimic, dar cu cele din al treilea grup da. Pietrele celui de-al treilea grup se îmbinară armonios una-într-alta, creând o lumină albă puternică în jurul lor. În mijlocul luminii se zări chipul lui Mikomi, care-şi privi fata, apoi lumina o înconjură pe Ran, apoi se stinse.
   ─ Ai reuşit, fata mea. Acum ai suflul speranţei în tine. Abia acum eşti Fiica Luminii. Misiunea ta aici, s-a încheiat.
   ─ Mulţumesc, Făurarule. Şi acum ?
   ─ Urmează-mă.
      Făurarul o conduse pe Ran prin peşteră, scoţând-o în capul celălalt al ei, opus intrării.
   ─ Drept înainte, cale de câteva zile se află Tărâmul de Miază-zi. E timpul să faci cunoştină cu Maestrul Duelului ! Drum bun, fata mea !

[Nefertiti]

9. Maestrul Duelului

      Plecând din tărâmul Făurarului, Ran o apucă pe drumul indicat pentru a ajunge la Maestrul Duelului. Drumul ei fusese lung şi anevoios, dar ajutându-se de cele învăţase, reuşise să-şi facă din natură un aliat atât împotriva foamei, cât şi pentru adăpost pentru dormit. Zile întregi merse Ran, până ce intră în Tărâmul de Miază-Zi, unde era casa maestrului.
      De îndată ce intră în acel tărâm, o întâmpinară grămezi nedesluşite de cadavre, „vorbind” parcă în limba lor neauzită, trimiţând un miros greu în jurul lor. Probabil aparţineau celor ce se încumetaseră să ajungă acolo şi nu trecuseră de probele maestrului. Făurarul îi spusese că maestrul e generos cu învăţătura sa, de reuşea careva să treacă de încercările sale, dar nimeni nu reuşise vreodată.
      Trecând cu greu printre peisajul presărat de cadavre din când în când, Ran ajunsese la locaşul maestrului. Creatura care-i deschise poarta, când ea bătuse în ea, era precum i-o descrisese Înţeleptul. Ran nu se înspăimântă, ci salută politicos :
   ─ Vin de departe şi-l caut pe Maestrul Duelului.
   ─ Cu ce pricină ?
   ─ Vreau să învăţ arta duelului.
   ─ Du-te în drumul tău copilă ! Violenţa produce un spic de nenorocire, care nu dă decât o recoltă de lacrimi !
   ─ Stai ! Nu-mi închide. Numele meu străvechi este Dei-Mikomi.
   ─ Vai, copilă ! Ai ajuns tocmai aici, în pustietatea asta ! Intră. Te voi ospăta şi te vei odihni, dar va trebui să treci de încercările mele pentru a putea să înveţi arta duelului. Te încumeţi ?
   ─ Mă încumet !
      După ce mâncă şi se odihni îndeajuns de mult, Ran îi spuse Maestrului că este pregătită pentru a trece de probele sale.
   ─ Am înţeles că ai învăţat multe lucruri. Am numeroşi spioni şi ştiu asta. Îţi va fi uşor să treci de probe.
   ─ Nu se ştie niciodată, pentru că o probă este precum o problemă ce se cere rezolvată. Înţelepciunea stă în felul în care rezolvi problema.
   ─ Cât de frumos vorbeşti !
   ─ Prima ta încercare constă într-un test. Ştii că pentru a deveni un maestru al duelului, expert în arta sa, trebuie să te supui unor reguli şi să urmezi un anumit cod.
   ─ Da. Regulile şi codul duelului. Ştiu. De reguli nu-mi pasă, dar codul îl ştiu. E foarte simplu : „Să nu depui niciodată armele în luptă”; „Să-i aperi pe cei slabi până la ultima suflare”; „Să nu agresezi pe nimeni”; „Să lupţi pentru a-ţi salva destinul”; „Să nu încalci jurământul făcut sub niciun pretex”. Acesta ar fi codul.
   ─ Vezi ? Deja ai trecut de prima încercare ! Ştii tu oare ce înseamnă străvechile cuvinte Oromazdes şi Aremanos ?
   ─ Înţeleptul mi-a povestit că departe de Alaris există Galaxia Calea Lactee, unde pe o planetă numită Terra, cei care poartă numele de pământeni foloseau aceste cuvinte. Ele fac parte din cultura lor străveche şi ştiu ce înseamnă. Oromazdes înseamnă „născut din cea mai pură lumină”. Ar fi foarte simpul pentru mine să-mi însuşesc acest atribut, având în vedere că mama mea a fost Mikomi, dar nu o fac pentru că vreau să rămân doar Ran. Aremanos înseamnă „născut din tenebre” şi acest atribut ar fi potrivit pentru Gadai, viitorul duşman pe care-l voi avea de înfruntat !
   ─ Şi uite cum şi a doua probă s-a trecut !
         Ran îl privi cu uimire pe maestru. Se aşteptase la probe mult mai grele.
   ─ Acum o ultimă încercare. Răspunde-mi la o întrebare : Ştii tu care este Originea ?
   ─ Cel ce i-a creat pe alarieni, i-a creat purtând în suflet speranţa şi credinţa că ei vor fi desăvârşiţi. Cel care le-a insuflat suflu a făcut-o din iubire faţă de creaţia sa. Astfel, iubirea şi speranţa pot fi considerate Origine.
   ─ Bravo, copilă. Înţeleptul te-a învăţat bine. Acum, vino cu mine ca să-ţi arăt arta duelului. Îţi voi da o sabie, pentru a te folosi de ea până ce Akuna va ajunge în mâinile tale.
      Ran îl urmă pe maestru într-un loc asemenea unei arene. El îi dădu o frumoasă sabie lui Ran spunându-i despre ea :
   ─ Ţine minte : foloseşte-o cu mare chibzuinţă. Are în ea tăria munţilor de pe alaris, taie precum diamantul şi şoaptele vântului sunt închise în ea.
      După ce Ran îşi luă arma în primire, începură lecţiile din Arta Duelului. Astfel, ea învăţă cum să se lupte, dar şi cum să se apere. Când ajunse la finalul învăţăturilor sale trecuseră încă doi ani.

[dark_leon]

interesanta povestea, dragutza bv 

[Nefertiti]

10. Magicianul

      Când maestrul consideră că era suficient de antrenată, o conduse pe Ran spre marginea regatului său, arătându-i drumul spre Tărâmul de Dincolo de Negură, unde îşi avea casa Magicianul. Era ultimul popas al lui Ran, în calea învăţăturilor sale. După ce stătea şi la Magician, se putea întoarce acasă la părinţii ce-o crescuseră. Ran îi mulţumi maestrului pentru învăţăturile date şi plecă spre noul tărâm. Avea deja 17 ani acum şi nu avea idee cât timp va mai sta şi la Magician, dar ştia că nu putea da înapoi. Urma să înveţe rolul plantelor şi puterile lor secrete.
      Drumul spre locuinţa Magicianului nu era aşa de lung ca celelalte, ajungând mai repede la ultima sa destinaţie. Cum Ran învăţase graiurile necunoscute, înţelegea limbajul plantelor. Realiză că era pe un tărâm magic, unde plantele aveau glas şi sporovăiau de zor unele cu altele. Aşa află Ran care era locuinţa Magicianului şi bătu la uşa acestuia.
      În pragul uşii apăru o fiinţă ciudată, cu urechi ascuţite, care se vedeau dintr-o pălărie roşie ce-o purta pe cap.
   ─ Ziua bună, Magicianule, îl salută Ran.
   ─ De unde-mi ştii numele ?
   ─ Plantele mi l-au şoptit.
   ─ Plantele nu vorbesc !
   ─ Doar pentru alarieni nu vorbesc, nu şi pentru Dei-Mikomi !
   ─ Intră, dragă.
      Ran intră în locuinţa Magicianului. Era plină de ierburi şi plante, iar magicianul se scuză că nu are ce să-i ofere decât plante de leac, iar Ran îşi scoase ceva de mâncare din traista sa, traistă pe care însăşi Înţeleptul i-o dăduse când plecase în călătorie. Mâncă ceva şi se odihni puţin apoi aşteptă ca magicianul s-o înveţe tainele plantelor.
   ─ Află copilă că sunt multe feluri de plante pe Alaris. Trebuie să ştii să le deosebeşti şi să ştii să le foloseşti cu înţelepciune. Ţine minte că platele au puterea de a tămădui, de a deschide porţi ferecate, de a îndeplini farmece şi vrăji. Din cele tămăduitoare te voi învăţa să faci alifii felurite, pentru cele care deschid porţi ferecate îţi voi dezvălui cum anume să le deosebeşti între ele, iar din cele care îndeplinesc farmece sau vrăji, te voi învăţa să faci poţiuni miraculoase.
      Ran îşi începu învăţătura la Magician, studiind felurite flori şi plante care mai de care mai colorate, înmiresmate şi având proprietăţile lor misterioase. Timp de un an de zile, nu făcu altceva decât să înveţe. La sfârşit, când ştia totul, Magicianul o conduse spre cărarea ce-o ducea cel mai repede spre casa ei.
   ─ Copila mea, eşti o tânără minunată. Ai 18 ani acum. Când va veni ziua marii bătălii, nu uita : cere de la lumină înţelepciunea ei şi de la întuneric puterea. Vei înţelege atunci ce-am zis. Nu abuza nici de lumină, nici de întuneric. Ia această sticluţă cu tine. In ea se află o poţiune miraculoasă. Foloseşte-o cu chibzuinţă atât împotriva duşmanului, cât şi pentru prieteni. Pare mică sticluţa, dar este cea mai de preţ comoară a mea. Lichidul pus în ea nu se termină niciodată. Drum bun, copilă !
   ─ Mulţumesc.
      Ran plecă spre casa sa. Drumul i se păru foarte scurt în comparaţie cu cel parcurs de la plecarea sa de-acasă. Când ajunse acasă, părinţii mai să nu o recunoască. Era o tânără înaltă, mlădie la trup, cu păr lung, de culoarea razelor soarelui de pe Alaris, cu ochi albaştrii. Se schimbase cu mult faţă de când plecase de-acasă, căci cinci ani, pe calea învăţăturii păruseră foarte lungi pentru părinţii ei. Când ea ajunse acasă, fusese prilej de sărbătoare, iar Ran îşi îmbrăţişă fratele, care era acum un maestru în arta luptelor şi-un iscusit tămăduitor. Învăţase de la tatăl lui totul şi se mândrea cu ceea ce învăţase.
      Curând, toată liniştea avea să fie tulburată, căci armatele întunericului începeau să se ridice...

[Nefertiti]

11. Venirea lui Rei-Protectorul

      Marele Toki era înştiinţat de fiecare mişcare a celui ce vroia să stăpânească întreg Alarisul pentru a se declara Forţa Supremă. Acesta începuse să-şi trimită creaturile, neştiind că Ran avea să le învingă pe toate. Gadai, încă nu era pregătit să vină pe Alaris, pentru că tatăl lui refuzase să-l lase. Îi spusese să rămână pe Onix, pentru că se va duce el pe Alaris. Îi mai spusese că dacă i se va întâmpla ceva, un spion va veni să-l înştiinţeze şi atunci era liber să pornească Războiul Suprem.
      Creaturile, conduse de către cel care le crease şi care-şi luase un nume alarian, începuseră să-şi facă simţită prezenţa. Mulţi începuseră să vorbească despre dispariţii misterioase, despre morţi sau alarieni care căpătaseră peste noapte forţe nebănuite.
      Toki, aflând despre ceea ce se petrecea pe Alaris în ultimul timp, se duse la Sanctuarul Sacru, unde-i chemă lângă el pe cei nouă protectori.
   ─ A venit vremea să mergem în căutarea armei. Dei i-a pus şi un nume : Akuna. V-am urmărit îndeaproape pe fiecare şi ştiu ce puteţi, însă dintre voi nouă, îl voi trimite pe Rei pe Alaris. Îţi vei păstra numele de Rei şi te vei duce chiar azi pe Alaris. Te va găsi Ran, căci acesta este numele lui Dei-Mikomi acolo. Ai grijă, Rei, creaturile întunericului sunt foarte periculoase. Sunt înzestrate cu puteri nebănuite şi însuşi cel care le-a creat le conduce. Numele lui alarian este Nintai, ceea ce înseamnă perseverenţă. Eşti pregătit, Rei să te duci pe Alaris ?
   ─ Da, Mărite Toki.
   ─ Atunci, pleacă !
      Rei, îl ascultă pe Toki şi plecă pe Alaris. Coborî din Casa Zeilor, din Sanctuarul Sacru pe Alaris. Când sosi, hainele lui de Protector dispăruseră în mod miraculos, fiind înlocuite cu veşminte alariene. Nimerise într-o piaţă, departe de casa lui Ran şi trebuia să fie atent în jurul lui. Alaris pentru el era o lume necunoscută, având în vedere că el nu ştia altceva decât incinta Sanctuarului. Între timp, Toki şi cei rămaşi plecaseră în căutarea Akunei.
      Ran, împreună cu fratele său Raiku, se aflau şi ei în aceeaşi piaţă unde era Rei. Drumurile lor nu se intersectară. Cei doi fraţi observau că negustorii nu mai erau veseli ca altă dată.
   ─ Întunericul începe să câştige teren. Frica pune stăpânire pe semenii noştrii, Rai.
   ─ Aşa este surioară. Trebuie să fim atenţi. Nu ştim de unde se poate ivi o creatură a întunericului.
      Deodată, se făcu zarvă mare în piaţă şi la o distanţă considerabilă se vedeau nişte lumini şi se auzeau scrâşnete de săbii.
   ─ Cineva se luptă în piaţă, Rai. Hai să mergem să vedem.
      Ajunşi la locul de unde se vedeau luminile şi se auzeau sunetele, îl văzură pe Rei, luptându-se cu o creatură a întunericului. Lupta era inegală, creatura fiind mai puternică decât adversarul ei. Rei fusese rănit şi zăcea pe jos, iar creatura se pregătea să-l atace, dar Raiku, fratele lui Ran o opri la timp, încetinind-o.
   ─ Hei, străine, eşti bine ? îl întrebă Raiku pe cel rănit.
   ─ Da, cred că da.
   ─ Raiku, ia-l de aici. Rana lui nu-i una obişnuită.
   ─ Bine, Ran.
   ─ Nu vă temeţi, le zise ea spectatorilor îngroziţi. Plecaţi de-aici cât mai aveţi timp.
      Ran îşi scoase sabia pe care i-o dăruise Maestrul Duelului, cea despre care-i spusese că avea şoaptele vântului închise în ea. Aflată în poziţie de atac, ea aştepta creatura să se repeadă asupra ei. Lupta începu curând şi cei doi luptători, se duelau cu o asemenea viteză, încât era imposibil să distingi ceva. Deodată, lupta încetă. Creatura părea rănită.
      Sabia lui Ran zăcea undeva pe jos, ruptă în două.
   ─ Se pare că nu sunt un bun duelist, zise Ran. Am reuşit să rup o sabie despre care mi s-a zis că nu poate fi ruptă.
   ─ Ce-ai de gând, surioară ?
   ─ Mă gândesc eu la ceva. Acum, creatura-şi linge rănile. Nu va mai ataca, dar nu s-a terminat încă.
      Ran se apropie de cel care se luptase înaintea ei cu bestia.
   ─ Vă simţiţi bine, domnule ?
   ─ Da, mulţumesc, domnişoară.
      Rei se uită la Ran. Era de-o frumuseţe deosebită, sau cel puţin aşa i se părea lui. Nici aceasta nu rămase indiferentă la frumuseţea lui Rei.
   ─ Ai adus tolba cu alifii, Raiku ?
   ─ Da, surioară.
      Ran căută în tolba întinsă de fratele ei sticluţa pe care ea o primise în dar de la Magician. O găsi şi după ce-i înlătură dopul, turnă doar o picătură pe rana lui Rei, aceasta vindecându-se pe dată.
   ─ Creatura-şi revine surioară.
   ─ Se pare că este timpul să-i punem capăt.
   ─ Surioară, nu-i o creatură obişnuită.
   ─ Am observat. E o creatură a întunericului.
   ─ Da, aşa este. Sunt o creatură a întunericului şi mă mândresc cu asta, pentru că sunt puternică.
   ─ Creaturi vorbitoare. Întunericul îşi alege oşti pe măsură.
   ─ Da. Şi ca dovadă, mai chem nişte ajutoare.
      Creatura scoase un sunet prelung şi imediat, alte creaturi îşi făcură apariţia.
   ─ Creaturi plămădite de-ntuneric, ce beneficii oare v-aduce întunericul pe care-l serviţi ?
   ─ Ne face putrnici.
   ─ Dar nu şi invincibili. Întunericul aduce lacrimi când este folosit în exces. Şi nu sunteţi singurele creaturi ce pot folosi acest întuneric. Există o energie întunecată, pe care voi nu puteţi s-o stăpâniţi, dar eu pot să mă folosesc de ea. acea energie se numeşte Rugul Întunecat. Am să vă arăt ce înseamnă rugul acela, zise Ran.
      Se îndreptă spre sabia care zăcea ruptă, luă cele două bucăţi în mâinile sale şi apoi zise :
   ─ Maestrul Duelului mi-a zis că are şoaptele vântului închise înăuntrul ei, dar n-am înţeles până acum ce-a vrut să spună. Chiar dacă lama ei obişnuită se rupe, pot să creez o lamă din energie. Cred că voi alege Rugul Întunecat.
      Deodată, o lamă de culoare neagră, înconjurată de flăcări se ivi şi Ran le atacă pe toate creaturile de-odată. Nu mai rămăsese niciuna în picioare.
   ─ Trebuie să ştii ce să ceri întunericului şi ce să ceri luminii. Acum am înţeles, zise Ran. Hai frate, să mergem acasă. Nu mai avem ce face aici.
   ─ Şi cu domnul pe care l-ai vindecat ce facem ?
   ─ Domnul e binevenit la noi acasă, dacă nu are unde să se ducă.
   ─ Mulţumesc pentru invitaţie. Trebuie să pornesc în căutarea mea.
   ─ Te putem ajuta.
   ─ Mulţumesc, tinere, dar nu cred că mă poate ajuta cineva.
   ─ De ce ?
   ─ Caut pe cineva anume.
   ─ Pe cine ?
   ─ Raiku ! Ţi-am spus că pui uneori prea multe întrebări.
   ─ Nu-i nimic. O caut pe Dei-Mikomi.
   ─ Ţi s-a spus numele ei alarian ?
   ─ Da.
   ─ Du-te acasă, Rai şi anunţă-i pe părinţii noştrii că vom avea oaspeţi.
      Raiku plecă de lângă ei.
   ─ Înseamnă că Toki a plecat în căutarea Akunei.
   ─ De unde ştii ?
   ─ Ran sau Dei-Mikomi. Acum ai înţeles ?
   ─ Am crezut că...
   ─ Mulţi cred că-i o simplă coincidenţă, dar nu-i aşa.
   ─ Te cunosc mulţi cu numele străvechi ?
   ─ Nu.
   ─ Atunci ştii că nu-i va fi uşor Măreţului Toki să-ţi găsească sabia.
   ─ Nici nouă aici să ţinem piept creaturilor întunericului. Însă Toki va ajunge curând la o răspântie. Va fi pus în faţa alegerii. Dacă va alege calea cea proastă, atunci îi va fi foarte greu să ajungă la Akuna, dacă va alege calea cea bună, atunci va trece prin multe greutăţi până va ajunge la ea, dar îi va fi mai uşor să-l pună pe cel în stare s-o scoată din stânca în care este înfiptă s-o ia de-acolo şi să mi-o aducă.
   ─ De unde ştii toate astea ?
   ─ Nu ştiu nici eu. Cred că a mai fost o bătălie între lumină şi întuneric, cândva, demult, înainte ca mama mea să moară. Însă datele despre ea-mi scapă acum. Vino, Rei, să mergem la casa părinţilor mei. Tu eşti cel ce-a fost trimis să mă protejeze până la aducerea Akunei, nu-i aşa ?
   ─ Da.
   ─ Avem drum lung până la casa mea, dar trebuie să-ţi spun ceva. Simt că m-ai înţelege, pentru că vii din Sanctuar.
   ─ Spuneţi, Stăpâna mea.
   ─ Nu sunt stapâna nimănui. Cred că Toki nu ştie chiar totul. În mine mai sălăşuieşte ceva, în afară de suflu mamei mele. Simt că el doarme, dar că se va trezi în curând. Mă urmăreşte strania impresie că este un suflu întunecat. Trebuia să înţeleg bine valenţele întunericului, pentru a nu mai repeta o greşeală. Îţi aminteşti că am afirmat că a mai existat o bătălie între întuneric şi lumină ?
   ─ Da.
   ─ Simt că trebuie să aflu acest lucru. Presimt că de acestă taină stă legată victoria mea în Războiul Suprem. Dacă nu aflu răspuns la ceea ce mă macină, voi pierde bătălia.
   ─ Şi cum vrei să aflii ?
   ─ Nu ştiu. Voi găsi eu o cale.
      Cei doi ajunseră la casa lui Ran, unde Rei fusese primit cu braţele deschise. Ran se miră de atitudinea părinţilor săi.
   ─ S-a întâmplat ceva ? Îl cunoaşteţi pe Rei ?
   ─ Raiku ne-a spus că te-a scăpat de nişte creaturi fioroase în piaţă.
   ─ M-a... Ran îşi privi fratele ca şi când ar fi putut să-l ucidă cu privirea, dar până la urmă îşi dădu seama că părinţii ei ar fi fost foarte îngrijoraţi dacă ar fi aflat că ea s-a luptat, aşa că îşi continuă propoziţia : ... apărat chiar foarte bine, nu-i aşa, Rei ?
   ─ Da.
      Rei îi susţinuse minciuna pentru că nu era prost să nu-şi dea seama de ceea ce se întâmpla în faţa lui.

[Nefertiti]

   12. A doua plecare a lui Ran

      Părinţii lui Ran se purtau foarte frumos cu Rei, iar el se simţea ca acasă. Nu era zi în care ei să nu lupte cu acele creaturi ale întunericului. Mergeau numai ei doi, căci aveau abilitatea de a simţi când o creatură-şi făcea apariţia. Nu vroiau să-i rişte viaţa lui Raiku. Totuşi, în ciuda vieţii agitate, Ran simţea că vrea să afle mai multe despre problema ce-o frământa.
      Într-o zi, după încă o luptă, Ran îl întrebă pe Rei :
   ─ Ai putea să-mi arăţi în ce punct ai sosit tu pe Alaris când ai plecat din Sanctuar ?
   ─ Sigur.
      Cei doi ajunseră departe de piaţă, ce devenise mai curând o arenă de luptă, într-un câmp.
   ─ Aici am sosit.
   ─ Rei, mă frământă de mult timp un lucru. Aproape că e ca o obsesie.
   ─ Ce anume domnişoară ?
   ─ Nu ştiu de ce, dar simt că între lumină şi întuneric s-a mai purtat o bătălie, că Akuna-şi are propria istorie. Aş vrea să aflu răspuns la acest lucru.
   ─ Cum vei obţine acest răspuns ?
   ─ Simt că dacă aş merge la răscrucea unde a ajuns Toki împreună cu ceilaţi protectori şi l-aş urma în căutarea sabiei, aş căpăta răspunsuri.
   ─ Nici un alarian nu a îndrăznit să intre în regatul zeilor. În plus, creaturile întunericului sunt din ce în ce mai multe, mai mari, mai feroce, mai neobosite...
   ─ Aşa este. Am auzit că există o poartă de trecere, ce face legătura dintre Alaris şi Regatul Zeilor.
   ─ Da, există şi numai eu o pot vedea.
   ─ Mi-aş dori ca întunericul, cel care aduce somnul să pună stăpânire pe toate creaturile Alarisului şi numai noi doi să rămânem treji.
      O voce se auzi :
   ─ Dorinţa, ţi-a fost acceptată, Dei-Mikomi !
   ─ Cine este ?
   ─ Este vocea unuia din cei patru Gardieni din Sanctuar.
   ─ Vreau să cer îngăduinţa luminii şi a întunericului ce curg în Sanctuar asemenea unor fluxuri să mă lase să pătrund în regatul sacru al zeilor.
   ─ De ce ?
   ─ Simt că un secret sumbru stă ascuns, aşteptând ca cineva să-l scoată la iveală. Nu ştiu de ce, dar am impresia că de dezlegarea acestui secret misterios stă reuşita în Războiul Suprem.
   ─ Îţi acordăm onoarea de a intra în Regatul Zeilor.
      O poartă se arătă şi Dei împreună cu Rei pătrunseră prin ea. Curând, cei doi se aflau în faţa Sanctuarului. Paznicul, ce-i aşteptă, îi dădu lui Ran un medalion, semn că-i era îngăduit să meargă prin acel regat şi-i arătă drumul pe care o pornise Toki. Însoţită îndeaproape de Rei, căruia i se schimbaseră din nou veşmintele, Ran ajunse la răspântia unde era Toki. Acesta rămase uimit de prezenţa ei acolo.
   ─ Dei ! Ce cauţi aici ?
   ─ Tot Ran mă cheamă şi aici. Caut un secret şi pentru asta am nevoie de informaţii.
   ─ Informaţii ? Secret ?
   ─ Toki, spune-mi când anume s-a rupt Echilibrul dintre lumină şi întuneric ?
   ─ De unde ştii tu de asta ?
   ─ Deci e adevărat. Înainte de lupta mamei mele a mai fost o luptă.
   ─ Să stăm pe loc, copila mea. Mă hotărâsem s-o iau pe una din cele două răspântii, dar m-am răzgândit. Află că în tinereţea mea, eu eram cel ce păzea Echilibrul Suprem. Mă născusem special pentru asta. Cineva a râvnit la funcţia mea, ca să mă exprim aşa şi a căutat prin orice mijloace să deterioreze echilibrul. Pentru a mă face să ies din Templul Luminii, unde erau cele două fluxuri, a creat o fiinţă neasemuit de frumoasă. M-am lăsat ispitit de acea fiinţă şi am părăsit templu, lăsându-mă pradă ispitei. Cel ce râvnea, a intrat în locul meu şi când a vrut să răstoarne Echilibrul ce exista, din contopirea luminii şi a întunericului a rezultat Războinicul Alb. El s-a luptat cu cel ce vroia să dărâme Echilibrul. Când eu am aflat, m-am dezmeticit din ispită şi m-am dus degrabă la locul bătăliei.
       Am ajuns mult prea târziu. Bătălia se terminase. Echilibrul fusese rupt. Folosindu-mă de toată puterea ce-o deţineam am sigilat acel Templu şi mi-am ajurat să găsesc alte două energii din care să reconsituiesc un Echilibru.
   ─ Ai sigilat Templul Luminii prin puterea Akunei, nu-i aşa ?
   ─ Cum ţi-ai dat seama ?
   ─ Habar n-am. Cred că odată cu suflul mamei mele mi s-au dat şi amintiri şi puteri ce-au aparţinut Războinicului Alb. Acum ştiu care este secretul.
   ─ Ce vorbeşti copilă ?
   ─ Nu mai sunt demult timp o copilă. Toki, te voi însoţi doar eu pe drumul spre Akuna. Ţine minte : odată ce Akuna a ajuns în mâinile mele, Războiul va începe. Voi, rămâneţi aici, căci veţi deveni Gardienii Echilibrului curând. Ceea ce ai „construit” tu în Sanctuarul Sacru se va rupe Toki, căci în Akuna stă puterea întunericului şi a luminii la un loc. Nu ştiu cum se va sfârşi războiul, însă ştiu că lumina va învinge, reconstituind Echilibrul ce exista încă de la început. Să mergem, Toki ! Somnul ce l-am cerut de la întuneric, nu va dura mult !
      Cei doi plecară pe drumul din dreapta, căci Ran îi spusese lui Toki că vor merge pe-acolo. Călătoria lor nu a fost nici scurtă, nici lungă şi au ajuns amândoi în locul unde stătea Akuna. Aşa cum îşi imaginase Ran, Akuna era înfiptă în ceea ce părea un munte, dar erau, de fapt, porţile Templului Echilibrului.
   ─ Rămâi aici, Toki. Mă voi apropia numai eu de Akuna.
   ─ Bine.
      Toki rămase pe loc, iar Ran se duse lângă sabie. O văzu pulsând, ca şi când o energie slabă ar fi cuprins-o.
   ─ Cer îngăduinţa să scot această sabie. Dau în schimbul ei puterea fluxurilor din Sanctuarul Sacru, putere ce va ţine aceste uşi închise şi drept paznici pe Gardienii Luminii şi Întunericului. Au fost numiţi provizoriu Gardieni ai Echilibrului, dar sunt mai degrabă păzitori ai lui. Akuna, îngăduie-mi să te folosesc în luptă şi la sfârşitul ei, când Alarisul va fi salvat, să se reconstituiască Marele Echilibru.
      O voce slabă, pe care numai Ran o auzea întrebă :
   ─ Dacă vrei ca Marele Echilibru să se reconstituiască şi să dăinuie, trebuie să dai ceva în schimb. Nu poţi folosi Akuna fără să dai ceva în schimbul ei.
   ─ Presimţeam că o să mi se ceară acest lucru. A sosit vremea ca tu, Războinic Alb, să te odihneşti. Sigur că dau ceva în schimb, dar numai noi vom ştii ce-am dat în schimbul Akunei.
   ─ Bine. Nimeni în afară de mine nu va auzi.
   ─ Mă dau pe mine în schimbul ei.
      Deodată se auzi un vuiet prelung, ca un urlet.
   ─ Nu mă aşteptam la aşa ceva. Nu sunt pregătit să accept un asemenea gaj să-i spunem aşa.
   ─ Dacă-ţi doreşti ca Echilibrul să existe, ca Alarisul să fie liniştit, vei accepta gajul, cum îl numeşti tu. Eşti fiul lor, nu-i aşa ? Întunericul ţi-e tată şi lumina ţi-e mamă. Ai fost foarte furios că Toki a căzut în ispită şi te-ai luptat cu furie şi de aceea s-a juns aici. Eu nu lupt cu furie, ci doar cu speranţa ce-o port în mine. Am un singur regret : că nu voi mai fi în viaţă pentru a-i spune lui Rei că am început să-l iubesc. Te rog, Akuna, acceptă darul ce ţi-l ofer.
   ─ Bine. Darul ţi-a fost acceptat.

[Nefertiti]

                                                               13. Războiul Final

      Ran reuşi să ia Akuna şi se întoarse la Toki. Cei doi plecară spre răspântie, unde-i găsiră pe cei nouă aşteptând.
   ─ Trebuie să mă întorc pe Alaris. Războiul va începe curând.
   ─ Bine.
   ─ Rei, vrei să mă conduci spre poarta de ieşire din acest regat ?
   ─ Desigur.
      Rei şi Ran plecară împreună spre poarta de ieşire din regat. Ea avu grijă să înapoieze medalionul paznicului ce i-l dăruise şi când ajunse la poartă, îi spuse lui Rei :
   ─ Trebuie să rămâi aici. Acest război este numai al meu.
   ─ Dar trebuie să vă protejez.
   ─ Nu, Rei, misiunea ta s-a încheiat aici. Voi ieşi singură pe acea poartă.
   ─ Cum doriţi.
      Aşa cum se aşteptase, nimeni nu aflase ceea ce vorbise ea în faţa Akunei. Nimeni nu ştia de sacrificiul ce urma să-l facă. Se întoarse pe Alaris şi somnul pe care-l ceruse ea încetă. Creaturile, trezite, se răzvrătiră de-ndată, dar Ran le opri s-o atace.
   ─ Nu mai atacaţi Alarisul, le zise ea. Duceţi-vă la cel ce v-a creat şi spuneţi-i că-l aştept în Războiul Final. A venit timpul ca lumina şi întunericul să poarte o ultimă bătălie.
      Creaturile o ascultară şi cei doi conducători ai întunericului, tată şi fiu, sosiră pe Alaris. Ran alese un loc pustiu, departe de tărâmul ei pentru bătălia finală. Când lumina şi întunericul s-au aflat faţă în faţă o amorţeală puse stăpânire pe întreg Alarisul. Era ca şi când natura alarienilor ar fi simţit ceea ce avea să se întâmple acolo.
      Lupta începu de-ndată, iar desfăşurarea de energii luminoase sau întunecate era imposibil de descris. Îi era greu lui Ran să lupte de una singură împotriva a doi adversari puternici. Reuşi totuşi să-l facă pe unul să-şi încetinească atacurile şi pe celălalt să-l distrugă prin propria sa energie. Când Gadai văzu că tatăl său fusese învins, se înfurie peste măsură, devenind doar o energie neagră, ce aştepta să atace însetată de răzbunare.      
      Ran îşi epuizase aproape toată energia, dar se ridică de jos, scoase Akuna şi zise :
   ─ Akuna, tu care te-ai răzbunat în trecut, luptă alături de mine, dar nu cu ura din trecut. Uită-ţi toată ura şi ia-ţi din puterea luminii forma lamei şi din întuneric forţa. Lasă întunericul şi lumina să se întrepătrundă, căci din lumină şi din întuneric te-ai născut. Ajută-mă să salvez Alarisul ce mi-a fost casă, căci sunt pregătită să fac parte din Marele Echilibru.
      Atunci, Akuna, în toată splendoarea forţei ei din trecut îşi făcu apariţia, iar Ran, cu ea în mână porni într-un ultim atac. Lupta dintre întuneric şi lumină dură câteva secunde, apoi totul se sfârşi.
      Toki, împreună cu cei nouă protectori, aflaţi în faţa Sanctuarului Sacru, văzuseră cu uimire cum fluxurile se unesc, cum gardienii la rândul lor devin fluxuri, cum Sanctuarul se surpă, dispărând şi cum, se înalţă din nou Marele Templu. Speriat, Toki rosti :
   ─ Templul acela nu trebuia să se ridice. Ce s-a întâmplat de s-a ridicat ?
      Din templu, apăru o fiinţă neasemuit de frumoasă. Hainele ei lungi albe şi părul asemenea, străluceau. Ea se opri în faţa lui Toki.
   ─ Războiul s-a terminat. Acum, nimic nu va mai tulbura Marele Echilibru.
   ─ Ran ? recunoscu Toki vocea.
   ─ Ran şi-a dat suflul în marea bătălie. Ea nu mai există. Eu sunt fluxul echilibrului şi am dorit să fiu asta.
   ─ Ai dat Akunei gajul suprem. Te-ai dat pe tine pentru Echilibru.
   ─ Întocmai, Toki.
   ─ Dar ştii tu oare ce te aşteaptă ? O lungă penitenţă.
   ─ Nu e o penitenţă, ci o binecuvântare. Acum, voi cei ce aţi fost odinioară Protectori, vreţi să fiţi păzitorii echilibrului ?
   ─ Da, răspunseră toţi în cor, mai puţin Rei.
   ─ De ce n-ai răspuns, Rei ?
   ─ Îmi pare rău, dar eu începusem s-o iubesc pe Ran. De fapt... o iubesc şi acum, dar...
   ─ Dacă doreşti, poţi s-o revezi pe Ran, căci în templu nu arăt aşa cum sunt înfăţişată înainte voastră. Acolo sunt Ran. Te întreb ceva : vrei să fii soţul meu ?
   ─ Da, dacă este posibil aşa ceva.
   ─ Desigur. Toki, ai grijă ! Nu te mai juca cu întunericul şi cu lumina ! Nu mai cădea nici în ispită, ci veghează neobosit la păstrarea Echilibrului.
   ─ Desigur. E o onoare pentru mine.
      Aşa se sfârşi totul. De atunci, două lumini formau Echilibrul. Principiul masculin şi cel feminin formau Armonia. Astfel, ajunse Suflul Speranţei să vegheze neobosit asupra prosperităţii de pe Alaris.


               ~~~Final~~~